Nicolae bãnescu
Yüklə 1,84 Mb.
|
|
O serie de revelatii i se comunicarã prin mijlocul care-1 punea în relatie cu Dumnezeu. Primele revelatii sunt expresia spaimei ce-i inspira profetului maiesta- 40
Ideile acestea, care n-aveau nimic nou, pãreau seditioase la Mecca, fiindcã orasul era legat de un cult politeist si rãmânea credincios idolilor. Vreo câtiva ani, noua religie rãmase secretul unui mic grup ele oameni foarte simpli: Kadidja, vãrul sãu Aii, un fiu adoptiv, Zeicl, si Abu-Bekr, amic si admirator al lui Mohammed. Dupã moartea lui Mohammecl, în 632, armatele urmasilor sãi, mai întâi ale lui Abu-Bekr, apoi ale lui Omar (634-643), se revãrsarã dincolo ele hotarele Arabici, asaltând cele clouã imperii, al bizantinilor si al Sassanizilor. 41 NICOLAE BANESCU Abu-Bekr, rudã cu Mohammed, fu ales sef al musulmanilor, cu titlul de kalif, adicã „vicar". El era reprezentantul unei religii care, prin strictul ei monoteism, prin dogmatismul ei cu privire la absoluta unitate a divinitãtii era usor accesibilã nelinistitilor evrei si chiar acelor monofisiti ai Siriei, care erau bucurosi sã aibã ceva mai mult decât Uniunea lui Hera-klios, adicã întreaga libertate religioasã. Orice sectã, evreu, iacobit, nestorian putea sã trãiascã oricum ar fi vrut, dacã numai consimtea a plãti, în schimb, tributul noilor stãpâni. Acestia aveau la început trebuinte foarte simple si Omar, urmasul lui Abu-Bekr, purta pe dânsul zdrente, mergea pe un mãgar si trãia cu fructul comun în Ara-bia, curmalele. Imperiul arabilor n-avea, în copilãria lui, demnitari. Deosebiri sociale nu existau între arabi, care erau putin dispusi a le recunoaste printre supusii lor. Marii proprietari, biciul colonilor sãraci, fugeau la apropierea lor si nu consimtirã a trãi sub jugul lor nelegiuit si umilitor. Pãmântul cultivat fu atunci împãrtit. Arabii nu furã ca germanii, niste agricultori care sã-si impunã suprematia prin confiscarea unei treimi a câmpului. Ei rãmaserã soldati sau se asezau în orase, ca mestesugari linistiti si negutãtori întreprinzãtori, care aduserã o nouã proprietate în orasele decãzute ale Siriei, în sfârsit, arabii introduserã un sistem fiscal incomparabil mai simplu si mai drept decât cel al bizantinilor. Mai întâi, ei pregãteau un registru exact si detaliat al „oamenilor, animalelor, pãmânturilor si arborilor", un complet KatccoTi^ov. Ei cereau apoi de la supusul crestin haraciul, în proportie cu mijloacele sale si nimic mai mult. Administratia justitiei era mai 42
Dupã cum observa H. Pirenne19, germanii au fost absorbiti de imperiu si continuau civilizatia acestuia. Din contrã, înainte de epoca lui Mohammed, imperiul n-a avut legãturi cu Peninsula Arabã. Când Mohammed muri (632), nimic nu arãta primejdia care avea sã aparã fulgerãtor doi ani mai târziu, într-un sens, expansiunea arabã fu o întâmplare, consecinta de neprevãzut a mai multor cauze, care se combinã. Succesul atacului se explicã prin sleirea imperiilor bizantin si persan, în urma lungii lupte care le aruncase unul asupra altuia. Cu Heraklios, Bizantul îsi recucerise strãlucirea. Efortul mare sleise imperiul si Heraklios trebuia sã asiste neputincios la prima înlãntuire a acestei noi puteri, care dezorienta lumea. Cucerirea arabã e fãrã precedent. Nu se poate compara iuteala izbutirii sale decât cu aceea cu care se constituirã imperiile mongole ale unui Attila, Genghis Han sau Ta-merlan. Dar acestea furã efemere. E un adevãrat miracol difuziunea sa fulgerãtoare, comparatã cu înceatã progresie a crestinismului. Fatã de eruptia cuceririlor, atâta vreme oprite si atât de putin violente, ale germa- 18 N. lorga, The Byzantine empire, London, 1907, p. 55-56. 19 Mahommed et Charlemagne, ed. a 5-a, Paris-Bruxelles, 1937, Deuxieme pârtie, l'Islam et Ies Carolingiens, Chap. Ier, „L'Expansion de l'Islam". 43 NICOLAE BANESCU nilor, care dupã secole n-au izbutit decât sã roadã marginea României, dimpotrivã, imperiul se prãbuseste dinaintea arabilor pe bucãti întregi, în 634, ei iau fortãreata bizantinã Bosthra (Bosra), dincolo de Iordan, în 635, Damascul cade, în 636, bãtãlia de la Yar-muk le dã toatã Siria; în 638, Ierusalimul le deschide portile, pe când spre Asia cuceresc Mesopotamia si Persia. Apoi e atacat Egiptul; putin dupã moartea lui Heraklios (641), Alexandria e luatã si în curând toatã tara e ocupatã. Toate acestea se explicã, desigur, prin neprevãzutul, prin debandada armatelor bizantine, dezorganizate si surprinse de un nou fel de a lupta, prin multumirea religioasã si nationalã a monofisitilor si nes-torienilor Siriei, prin aceea ta bisericii copte din Egipt si prin slãbiciunea persilor. Dar toate aceste lucruri nu sunt de ajuns pentru a explica un triumf atât de total. Marea chestiune ce se pune aici e de a sti pentru ce arabii, care nu erau, desigur, mai numerosi decât germanii, n-au fost absorbiti ca si ei de populatiile acestor regiuni de civilizatie superioarã pe care ei au pus mâna ? Aici este cheia si nu existã decât un singur rãspuns si el e de ordine moralã. Pe când germanii n-au nimic de spus crestinismului imperiului, arabii sunt exaltati de o credintã nouã. Aceasta si numai aceasta îi face neasimilabili. Cãci sub alte aspecte, ei n-au mai multe aprehensiuni decât germanii contra civilizatiei celor pe care i-au cucerit, în stiintã, ei urmeazã la scolile Greciei; în artã, la scolile Greciei si Per-siei. Nu-s fanatici, la început nici mãcar nu înteleg sã-i converteascã pe supusii lor. Ei vor numai sã-i facã a se supune lui Allah (Dumnezeu) si profetului sãu, Mo- 44
Germanul se romanizeazã de îndatã ce intrã în România, romanul dimpotrivã, se arabizeazã de îndatã ce e cucerit de Islam. Se face o rupturã hotãrâtã cu trecutul. Noul stãpân nu mai îngãduie, în raza unde dominã, ca vreo influentã sã scape de controlul lui Allah. Dreptul sãu scos din Coran se substituie dreptului roman, limba sa, celei grecesti si latine. Societatea civilã se transformã, ca si societatea religioasã. Cu Islamul, o lume nouã apare pe tãrmurile Medi-teranei, unde Roma rãspândise sincretismul civilizatiei sale. O spãrturã se face si ea va dura pânã în zilele noastre. Unitatea mediteraneanã se sfãrâmã. De acum, în jurul mãrii se întind douã civilizatii deosebite si ostile1141. Prima expansiune se încetineste sub califul Oth-man si asasinarea sa, în 656, deschide o crizã politicã 45
Nãvala în Africa, începutã ele emirul de Egipt, Ibu Sad, în 647, sfârseste cu biruinta asupra exarhului Gregorios. Dar fortãretele construite de lustinian rezistã si berberii coopereazã contra nãvãlitorului. Urcarea lui Moawiah reia lupta. In 664, o nouã razie aduce înfrângerea bizantinilor. Ogba-ben-Nafi întemeiazã în 670 Kairuan [Qayrawan], „piatã de arme" a Islamului pânã la sfârsitul timpurilor. Bizantinii biruie si cuceresc coasta. Arabii se înversuneazã, în 695 iau Cartha-gina. Patriciul loan o reia; dar Hassan reia atacul si o cucereste definitiv în 698. Orasului vechi i se substituie o nouã capitalã, în fundul golfului: Turis, care devine marea bazã a Islamului în Mediterana. Musa Ibn Nocayr [Musa ibn Nusayr] supune Marocul. De aici, atacã Spania; Tarik [Tariq] trece strâmtoarea cu 7.000 de berberi si în 712 ia în posesie tara. în 713, Musa, guvernatorul Africii de Nord, proclamã în Toledo suveranitatea califului de Damasc. De aici, trec Pirineii, 46
Basilios I cucereste Bari (870) si aceasta îi împiedicã pe arabi de a pune piciorul în Italia, unde se pãstreazã suveranitatea Bizantului. Orientul a f ost despãrtit de Occident. Legãtura care existase dupã invaziile germanilor e ruptã. Mediterana orientalã e salvatã, dar cea occidentalã nu mai e. Ea, care fusese mereu o cale de comunicatie, e acum o barierã de netrecut. Islamul a rupt unitatea mediteraneanã, pe care invaziile germanice o lãsaserã sã existe. Acesta e faptul cel mai însemnat care s-a petrecut în istoria europeanã de la rãzboaiele punice. E sfârsitul traditiei antice si începutul Evului Mediu. Navigatia cu Orientul înceteazã cãtre 650, cu regiunile de la est de Sicilia. în a doua jumãtate a veacului al VH-lea, ea se strânge pe toate coastele Occidentului. La începutul secolului al VUI-lea, disparitia sa e completã. Nici un trafic mediteranean, decât pe coastele bizantine. Vechea unitate economicã a Mediteranei e sfãrâmatã si va rãmâne asa pânã în epoca Cruciadelor. Toate acestea ne explicã iuteala cu care arabii si-au întins, de la început, cuceririle lor. în 634, Bostra, capitala Arabici romane, cãzu în mâinile lor; în anul urmãtor, Damascul, dupã o rezistentã de mai multe luni, cãzu la rândul sãu. Cu aceasta, arabii câstigaserã o întinsã bazã pentru a putea pãtrunde în Asia Micã. Cele mai însemnate orase ale Siriei cãzurã, iar lupta sângeroasã de la larmuk [Yarmuk], în rãsãritul Iordanului, 47 NICOLAE IÎANESCU unde armata bizantinã fu zdrobitã, în anul 636, hotãrî definitiv soarta Siriei. Ierusalimul, dupã un asediu de cloi ani, fu predat de patriarhul Sophronios, în virtutea unui tratat, lui Omar, în 638. Cucerirea Mesopotamiei si a Edesei încununa aceastã actiune, lãsând tot Rãsãritul în puterea arabilor. Ierusalimul pusese conditia cã nu avea sã se predea decât califului în persoanã, întrucât acesta rãmãsese la Medina, organizând oastea si veghind la executarea planului general al campaniei, s-a clecis acum sã meargã la Ierusalim. Detaliile sosirii sale aici aratã rapiditatea, energia si simplitatea caracteristice arabilor la începuturile expansiunii lor, ca si primele semne de degenerare a lor sub influenta succeselor atât de rapide. Omar fãcea lunga cãlãtorie, ele aproape 1.000 ele kilometri, cu un singur însotitor, urcat pe o cãmilã si având drept provizii un sac cu orez, unul cu fructul obisnuit al curmalelor si cu un blid de lemn. Când s-a apropiat de cetate, i-a vãzut venind în întâmpinare pe cei dintâi cãpitani, îmbrãcati în mãrete haine de mãtase, pe cai cu bogate cuverturi. La vederea lor, Omar s-a înfuriat, a coborât din sa, aco-perindu-i de insulte, alungându-i si continuându-si drumul numai cu însotitorul sãu. La Ierusalim, s-a înteles foarte bine cu patriarhul crestin. Tot de la acest calif se citeazã o scrisoare prin care îi ordona unui guvernator sã-si dãrâme palatul pe care-1 construise la Kufa. Persia, dupã multe revolutiuni, îsi afla un stãpânitor în persoana nepotului lui Chosroes, Jezclegercl al III-lea. Arabii se aruncarã si asupra lui, încã din 632; iar în 637, bãtãlia de la Kadesia, în care armatele persane erau zdrobite, vestea apropiata cãdere a Regatului Sassanid. Aceastã biruintã le deschide arabilor calea spre Ctesifon. Capitala regelui e ocupatã si o bogãtie imensã cãzu în mâinile arabilor. Orasele cãzu- 48
în anul 637, cel mai bun general persan, Rustem, îsi stabilea lagãrul aproape de Hira, la Kadesia. Luptã timp de trei zile. în fiecare zi arabii atacau, persii nu pãrãseau terenul, noaptea îi despãrtea. A treia zi, arabii primesc ajutoare, iar cãtre searã persii încearcã sã obtinã rezultatul decisiv prin sarja elefantilor (Rustem avea 33 elefanti). La început, enormele animale rãstoarnã totul, dar unul e rãnit grav si atunci aleargã încoace si încolo, împrãstie panica printre ceilalti si toti se agitã furios, cãutând sã scape dintre cele douã linii de oameni înarmati. Rãzbind printre persi, arabii profitã de tulburarea fãcutã si atacã toatã noaptea. Rustem a fost gãsit printre morti. Sub conducerea lui Amr, arabii se asazã, în sfârsit, si în Egipt. Bizantinii pierd lupta ele lângã Lycopolis, apoi la Heliopolis. Babilon, Nikiu si alte orase cad pe rând în puterea cuceritorilor, în toamna anului 640, ei începeau asaltul asupra Alexandriei. La 29 septembrie 642, Amr îsi fãcu intrarea biruitor în puternica cetate de la gurile Nilului, în anul al optsprezecelea ele la Hegira, adicã în 640, Amr ben el-Ac, nemultumit sã aibã drept sef un vechi subordonat - Moawiya devenise guvernator al Siriei - pornea din Caesarea asupra Egiptului. Lua Pelusium, dar Theodor si Anastasios, locotenentii împãratului, 1-au oprit la Babilon, lângã vechiul Cairo. Amr a cerut ajutor, iar califul i-a trimis vreo 5.000 oameni, condusi ele Zobeir [Zubayr]. Cei 49 NICOLAF, BANESCU doi generali bizantini au fost bãtuti la Heliopolis. Alexandria s-a predat la 29 septembrie 642. Amr a construit un nou oras pe locul unde-si avusese cortul la asediul Babilonului, oras numit al-Fustat sau Postat („cortul"), azi vechiul Cairo. Apoi a reparat vechiul canal al lui Traian, care lega Nilul cu Golful de Suez. Ura coptilor împotriva bizantinilor usurase opera de cucerire, întocmai cum ajutase în Siria aceeasi operã ura sectelor prigonite de Bizant. Dar mai era un motiv care explicã aceastã sfãrâmare a imperiului, fatã de care împãratul era aproape neputincios: armata sa avu acelasi sfârsit f arã glorie ca si armata lui Maurikios. Singura bãtãlie mare a fost aceea de la Yarmuk (636). Teodoros, fratele împãratului, fusese biruit mai înainte, împãratul trimise atunci douã armate ca sã rãzbune acea înfrângere: una era comandatã de generalul armean Baanes (Vahan), cealaltã de Theodor Sa-kellarios, mare demnitar al imperiului. Dar armata dintâi se revoltã, îl depune de Heraklios si-1 proclamã împãrat pe Baanes. Trupele celuilalt se retrag si arabii, profitând de aceste dezordini, le sfãrâmã în lupta sîn-geroasã de la Yarmuk, un afluent al Iordanului, la 20 august 636. Cei trei califi ortodocsi, urinasi ai lui Abu-Bekr: Otnar, Othman, AH. Cei dintâi patru urmasi ai profetului poartã în istorie numele de Rasidun = „cei ce urmeazã pe calea dreaptã" - adicã legitimi, în opozitie cu uzurpatorii care urmarã dupã ei. Doar ei au fost recunoscuti de consensul tuturor populatiilor musulmane. 50
La moartea lui Mahommed, Arabia era în fierbere. Vechea indisciplinã se trezise, apãrurã profeti pretutindeni, agitând triburile, se iscarã revolte împotriva obligatiunii impozitului. Abu-Bekr trimise expeditii, care înfrânserã toate rezistentele si readuserã Arabia la Islam. El atacã apoi Siria bizantinã si Mesopotamia Sassa-nizilor. Cele douã imperii îsi sleiserã puterile în lungul rãzboi pe care-1 purtaserã între ele. Arabii pãtrund în Irak si obtin mari izbânzi. Apoi se aruncã asupra Palestinei si armata bizantinã e bãtutã la Adjnâdaîn (în apropiere de Ierusalim), la 30 iulie 634. Curând dupã aceastã izbândã, Abu-Bekr muri (23 august 634). Dupã izvoarele arabe, Abu-Bekr le recomandã credinciosilor sã-1 aleagã pe Omar, care se impusese, de altminteri, tuturor prin calitãtile sale de energie si prevedere, ca si prin devotamentul sãu pentru cauza comunã, în zece ani de califat, el lãrgi considerabil hotarele statului. Atacul Persiei si nimicirea ei, în lupta de la Qâdisîya (Kadesia, Nehavend), aproape de Hira. îndatã dupã aceastã biruintã, pentru a stãpâni mai bine tara si a-si asigura baze solide pentru operatiuni viitoare - si dupã o practicã ce le va deveni obisnuitã -, arabii construiesc de-a lungul fluviului douã cetãti: Bagra (Bassora) pe Satt-al-Arab si Kufa, la sud de ruinele Babilonului. Când, mistuit de febrã, îsi simti sfîrsitul apropiat (n-avea decât 63 ani), îi strînse pe tovarãsi în jurul sãu si-i fãcu sã jure cã îl vor proclama calif pe acela pe 51 NICOLAE BÂNESCU care-1 va hotãrî el; când i se dãdu jurãmântul, el le spuse cã urmasul sãu va fi Omar. El se plãtea astfel fatã de acela care-i pregãtise ridicarea, îsi dãdu sufletul la 23 august 634. Omar (Umãr). Luptele cu persii începuserã din 633. Arabii repurtarã mai multe biruinte si devastarã în 635 Mesopotamia pânã la Tigris. Clãdirã cetatea Basra, Bassora. Se dãdu, în sfârsit, bãtãlia decisivã la Kadesia (637). Rustem intrase în Hira, evacuatã la apropierea lui. El îsi asezã tabãra lângã oras. Dupã patru luni, ostile dusmane se încãierarã. Lupta durã trei zile si sfârsi prin dezastrul persilor. Trecând Eufratul, arabii mergeau asupra capitalei, Ctesiphon. Trupele sassanide sunt alungate din oras si o pradã enormã cãzu în mâinile arabilor, tezaurul acumulat de patru sute de ani. Jezdegerd, refugiat într-o fortãreatã apropiatã, trimise o armatã sã încerce a-i scoate pe arabi clin Ctesiphon, dar ea fu bãtutã la 25 de kilometri de capitalã. Jezdegerd se retrase în platourile înalte (640). Orasele cãzurã în mâinile arabilor unul câte unul. Regele fugi în provinciile orientale, în cele din urmã în Khorasan. în 651-652, el fu asasinat din ordinul satrapului. Cucerirea Siriei. La 30 iulie 634, avea loc lupta cu Theodoros, fratele lui Heraklios, lângã Ierusalim, în 635, martie, Damascul, blocat, se predã. La 20 august 636, avea loc bãtãlia de la Yarmuk. Supunerea completã a Siriei a fost încheiatã prin luarea cetãtii Caesarea, situatã la sud de Sf. loan de Acra si de Cârmei. Moawiya (Mu'awiya) fu pus guvernator. El întelese cã era usor sã întindã stãpânirea arabilor creându-si o flotã, pentru care orasele de pe coas- 52
Cucerirea Egiptului. La 29 septembrie 642, musulmanii intrã în Alexandria. Omar fu asasinat de Firuz, sclav persan de religie crestinã, pentru cã nu-i luase în seamã plângerea împotriva stãpânului sãu. Muri la 3 noiembrie 644. Fu ales Othman (Uthman). Unul dintre cei mai venerabili tovarãsi ai lui Mo-hammed, Abu-Dbarr, indignat de luxul ce-1 înconjura, începu a predica împotriva decãderii moravurilor. Nu sovãi a-1 ataca pe calif si oamenii sãi. El proclamã pentru întâia oarã drepturile familiei profetului, adicã ale lui Aii si ale fiilor Fatimei, de a poseda mostenirea lui Mohammed, implicit dreptul de a-i conduce pe credinciosi. Era începutul marii sciziuni, care diviza Islamismul în douã ramuri dusmane, schisma care umple istoria sa, siitismul (.si'a, „partizani", adicã ai familiei profetului, de unde siif). Othman îl exila pe Abu-Dharr într-o micã localitate, unde muri. Partidele opozitiei aflarã în aceste idei un mijloc de agitatie. O conspiratie se urzi contra lui Othman, care fu ucis în casa sa, în iunie 656. Aii, vãr si ginere al Profetului (o luase de sotie pe Fatima), devine calif. Dar Moawiya, guvernatorul Siriei, nu vru sã-1 recunoascã. Un partid de opozitie se ridicã împotriva lui Aii, cerând rãzbunare pentru omo- 53
Moawiya fu proclamat calif în vara anului 66l. El duse rãzboiul contra bizantinilor cu mare ardoare; în douã rînduri, atacã Constantinopolul. Toleranta pe care o arãta fatã de crestini, care formau atunci populatia Siriei, îi atrase toate simpatiile. Muri la Damasc (capitala sa), la 18 aprilie 68020. Mecca avea. o colinã sacrã, faimoasa „piatrã neagrã", simplu aerolit pãstrat cu pietate într-un edificiu, numit, din cauza formei sale, Ka'ba („cub"). Aici veneau în pelerinaj populatii din toate pãrtile. Mohammed credea cã aude o voce misterioasã, ca-re-i destãinuia adevãrurile, închipuindu-si cã însusi Dumnezeu îl îndemna astfel sã le reveleze arabilor aceste adevãruri. Vocatia lui se preciza. Curând, încercã a predica sau mai bine-zis a „recita" {Coran) adevãrurile ce-i erau revelate de Dumnezeu. Secretul fericirii este, dupã el, „supunerea" (islam). 20 Pentru începuturile Islamului, v. L. Halphen, Les barbares. Des grandes invasions aux conquetes turques du Xle siecle (Peu-ples et Civilisations), IVC ed., Presses Universitaires de France, Paris 1940, cap. IX. 54
împãratul reusi a strânge o armatã mare, comandatã de armeanul Vahan si de Theodor Sacellarius. Lupte intestine divizarã armata imperialã. Armenii revoltati îl proclamarã împãrat pe Vahan. în urmã, se dã lupta la Yarmuk (20 august 636), la sud de lacul Tiberiadei. Theophanes spune cã un vânt violent aruncã nouri de nisip în ochii grecilor, infanteria bizantinã luptã bine, dar Theodor pieri, iar liniile furã rupte de cavaleria musulmanã. Heraklios nemaiavând armatã, se întoarse la Constantinopol. Atunci izbucni si o ciumã teribilã, care sfârsi prin a ruina provincia, multi tovarãsi ai Profetului furã smulsi de teribila boalã, între altii, trei dintre generalii care ajutaserã la cucerirea Siriei. Califul Omar îl numi pe Moawiya guvernator al Siriei, în locul lui Jezid, mort de ciumã. El rãmase 40 de ani în fruntea provinciei. Yüklə 1,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|