Nicolae bãnescu

Nikephoros, care obtinuse strãlucite izbânzi împotriva arabilor din Asia, urmãrind o restaurare a vechilor frontiere, se gândi a se folosi de slãbiciunea în care se aflau acum bulgarii, pentru a sfãrâma si stãpânirea lor, atât de incomodã pentru imperiu. Statul lor luase, din timpul lui Simeon, o mare întindere, în paguba Bizantului, în Balcani. Pretextul pentru a se rupe îndelungata pace cu bulgarii se aflã usor. împãratul îi

448
învinui pe bulgari cã nu-si observã îndatoririle, ungurii pãtrunzând de mai multe ori în tinuturile bizantine. Petru rãspunse sovãitor, scuzându-se cã nu se poate expune împotriva unui vecin atât de primejdios pe care-l are în spate. si când ambasadorii sãi venirã, în 967, la Constantinopol, pentru a reclama „tributul", Nikephoros îi insultã violent, în fata Curtii întregi, socotind cã o decãdere pentru romani sã plãteascã tribut acestui popor de cersetori115. Cubicularii îi bãturã apoi si-i expediarã la Preslav. Dupã toate acestea Nikephoros, pentru a nu-i da timp tarului sã se pregãteascã, porneste cu ostirea asupra lui, cuprinse cetãtile de la sud de Rhodopi si se întoarse apoi, nu se stie de ce, la Constantinopol. Fie cã se temu a se expune în pãsurile grele ale Balcanilor, fie cã situatia în Siria chema iarãsi atentia sa, împãratul se retrase si cãutã atunci a-i zdrobi pe bulgari cu ajutorul vreunui popor strãin, pe care diplomatia bizantinã se pricepea atât de bine sã-1 câstige pentru cauza pe care ea o urmãrea. Nikephoros se întoarse cãtre rusi, poate fiindcã se temea mai putin de ei, fiind mai depãrtati de imperiu, împãratul, pregãtindu-se pentru a se întoarce la luptele sale din Siria, trimise în aceastã însemnatã misiune, la Kiev, pe un grec din Cherson, patriciul Kalo-kyres, fiul cãpeteniei (Ttpctne'ucov) din acea îndepãrtatã colonie bizantinã. Sviatoslav, tânãrul fiul al tarinei116 Olga, se convinse îndatã de perspectiva frumoasã a acestei expeditii, în august 967, rusii varegi debarcarã undeva mai sus de Gurile Dunãrii si, în câteva zile,

115 Leo Diaconus, p. 61-62 (Bonn).

116 [Desigur cã, printr-o inadvertentã, cneaghina Olga e numitã aici „tarinã"].

449

NICOLAE BANESCU

toatã Bulgaria de Nord cãzu în mâinile lor. Nicãieri bulgarii nu puturã rezista sãlbaticilor luptãtori ai Nordului. Dîrstor si toate cetãtile dunãrene sunt cucerite; Preslavet, la rãsãrit de Tulcea de azi, a fost, în aceastã fulgerãtoare expeditie, baza de operatii a lui Sviato-slav. tinuturile de miazãnoapte ale Bulgariei furã pustiite cumplit de furioasele bande ale nãvãlitorului. Nefericitul tar se închide în Capitala sa, Preslava cea Mare.

în lipsa lui Sviatoslav si a rãzboinicilor de elitã pe care acesta îi luase cu sine, pecenegii se aruncarã la rândul lor asupra tãrii rusilor si împresurarã Kievul, în fata acestei primejdii, Sviatoslav se întoarce la Kiev si, pãtrunzând adânc în tinuturile pecenegilor, îsi asigurã frontierele împotriva lor. Dar îndatã ce primejdia aceasta fu înlãturatã, Sviatoslav îsi întoarse iarãsi privirile cãtre Dunãre, atras de bogãtia locuitorilor ce aflase în acele pãrti. Gândul sãu era de a cuceri pentru el Bulgaria, de unde avea apoi sã meargã asupra Imperiului bizantin. Trimisul lui Nikephoros nu era strãin de aceste îndrãznete planuri. El îl convinsese pe Sviatoslav sã cuprindã tinuturile bulgare unde avea sã se aseze apoi, si sã-1 ajute pe el a se urca pe tronul Bizantului, fãgãduindu-i în schimb mari avantaje.

Nikephoros, întelegând acum ce mare gresealã fãcuse, aducând la hotarele imperiului acest dusman cu mult mai primejdios si mai puternic decât bulgarii, poate informat de trãdarea lui Kalokyres, îsi schimbã îndatã atitudinea. O ambasadã e expediatã de lângã tarul Boris II, care-i urmase lui Petru (f 30 ian. 969), pentru o aliantã, propunându-se cãsãtorirea printeselor bulgare cu printii imperiali (Dolger, Regesten, I, nr. 718, p. 92).

450
în vara anului 969 Sviatoslav apãrea din nou, cu temutele sale trupe, pe tãrmurile Dunãrii. Sviatoslav cuprinde îndatã toatã tara, pânã în Balcani, cei doi mostenitori ai tronului (Boris al Il-lea si Roman, trimisi de la Bizant pentru a urma la domnie tatãlui lor în Bulgaria), cad în mâinile sale. în primãvara anului urmãtor va trece Balcanii, aruncându-se asupra Thraciei, venind prin urmare în ciocnire cu Imperiul bizantin. El va întâlni în calea sa un adversar de talia sa, pe loan Tzimiskes, urmasul lui Nikephoros. O luptã uriasã se va da acum între cele douã natii, pânã când imperiul va izbuti în cele din urmã sã iasã biruitor si asupra acestui nou dusman.

4. Conflictul cu Otto I. Luptele din Italia

Nikephoros se îngriji si de stãpânirea bizantinã, amenintatã acum si în Occident.

în vremea în care Nikephoros îsi desfãsura campania sa în Asia, imperiul avu sã sustinã lupte grele împotriva arabilor africani, care îl atacau în posesiunile sale din Italia meridionalã si Sicilia. Am vãzut progresele cuceririi arabe în acele pãrti, încã înainte de venirea la tron a lui Nikephoros. Sicilia era acum toatã în mâinile lor, afarã de o puternicã fortãreatã, Rametta, aflatã la o micã distantã de Messina. în aug. 963, câteva zile dupã încoronarea lui Nikephoros, arabii hotãrâti sã sfârseascã si cu acest mic oras crestin, apãrurã sub zidurile sale si începurã asediul. Nikephoros, în fata dezastrului din Sicilia, hotãrî a trimite acolo o puternicã expeditie care sã ajute nefericita insulã pierdutã si sã mântuie garnizoana eroicã din Rametta. Flota de ajutor sosi abia în cursul anului 964. Corpul expeditionar era comandat de patriciul Manuel, un

451
vãr al împãratului, iar flota de eunucul Niketas Proto-spatharios, un om erudit, dar incapabil de o actiune militarã superioarã. Dupã ce debarcã în Sicilia si repurta câteva succese, Manuel se avântã imprudent, în locurile înguste, asupra arabilor pentru a veni în ajutorul Ramettei. Armata bizantinã e zdrobitã, dupã o luptã înversunatã corp la corp. Manuel însusi cade, dupã o apãrare eroicã. Iar flota, când porni, mai târziu, din portul Rhegium, pentru a merge la Constantinopol, fu atacatã de escadra africanã si sfãrâmatã. Niketas cãzu prizonier, petrecând la Curtea califului fatimit doi ani, pânã când va fi rãscumpãrat de Nikephoros.

Nefericitii locuitori din Rametta rezistau încã în pozitiile lor tari, în primele zile ale anului 965. Când arabii se convinserã cã rezistenta lor ajunsese la capãt -foametea fãcuse din acesti bravi apãrãtori niste adevãrate spectre - dãdurã asaltul viguros. Ei pãtrunserã în cetate si-i exterminarã pe luptãtori pânã la unul.

Imperiul fu prin urmare mai putin norocos în Apus. Nikephoros va încheia, în 967, o pace definitivã cu Fatimidul din Kairuan. Bizantinii si arabii fatimiti erau deopotrivã interesati în aceastã pace, în fata progreselor necontenite ale lui Otto I, care îi ameninta si pe unii si pe altii, în posesiunile ,lor din Italia si Sicilia.

în Germania domnea, de vreo treizeci de ani, vestitul Otto I, al doilea suveran al Casei de Saxonia117, încoronat rege la 936. El sfãrâmase puterea regelui Ita-

117 Cel dintâi fusese Henric de Saxonia, urmând lui Conrad de Franconia, ales dupã stingerea dinastiei Carolingienilor. Otto îi aduce la ascultare pe toti ducii, asigurând unitatea monarhiei germane. El trece si în Italia, unde papalitatea se zbãtea în mare anarhie.

452
Hei (Longobardiei, cum se zicea atunci) Berengar II si se încoronase împãrat, la Roma, în 962 (2 februarie). Toatã partea de nord si de mijloc a peninsulei era în stãpânirea sa. Ducele de Capua, Pandulf „Cap de Fier" trecuse de partea sa, sustinându-1 cu trupele, în luptele purtate. Ceilalti printi longobarzi, din Beneventsi Salerno urmarã îndatã exemplul sãu, rupând legãturile lor cu Bizantul si recunoscând autoritatea lui Otto. Fiul acestuia, Otto II, fusese încoronat de papã în ziua de Crãciun a anului 967. Prin aceasta, marele împãrat german îsi urmãrea gândul sãu de a-si asigura Imperiul german în Italia pe multã vreme118.

118 L.M. Hartmann, Gesch, Italiens im Mittelalter, IV, Bd., 1. Hãlfte, Gotha, 1915, p. 21-23.

Otto I a restaurat puterea monarhicã în Germania.

Ultimii Carolingieni si primul lor urmas, Conrad de Franconia, lãsaserã tara în mare anarhie. Popoarele dinlãuntrul hotarelor ei începuserã a se despãrti unele de altele, constituind adevãrate state cu caracterul lor propriu. La Nord era Saxonia, care dãduse atâta de lucru lui Carol cel Mare, rãmasã în parte pãgânã, se deosebea prin caracterul sãu de asprime extremã. Bavaria avea o dinastie de duci nationali. La Dunãrea de sus si la Rhinul superior si de mijloc poporul alaman sau „suab" se prezenta ca popor deosebit, îsi dãduse un duce. Franconia avea si ea un duce („francii de Est") la începutul secolului X; el primi în 911, când se stinse ultimul carolingian, coroana regalã. Lotharingia, unde erau Francii din Valea Mosellei si Meusei, numitã dupã Lothar II, nepotul lui Ludovic cel Pios, se dezvoltase într-un stat.

Rolul de a pune capãt acestei anarhii reveni Saxoniei. La moartea lui Conrad de Franconia (918), fu ales în locul sãu ducele Henric de Saxonia. Murind în 2 iulie 936, fu ales fiul sãu Otto, de 24 ani. O delegatie de printi si seniori ratificã la Aix-la-Cha-pelle, vechea capitalã carolingianã, aceastã alegere a primilor electori. El impuse autoritatea regalã în Bavaria, în Franconia, în

453
Dar pentru realizarea acestui gând ambitios, el trebuia sã smulgã Sicilia arabilor si sã câstige si posesiunile bizantine ale Italiei meridionale, Apulia si Cala-bria. Interesul sãu cerea ca sã se înteleagã cu bizantinii, de la care nãdãjduia sã obtinã usor aceste posesiuni ale lor, atât de îndepãrtate de ei, pentru ca sã poatã întreprinde, cu ajutorul lor, actiunea împotriva arabilor Mediteranei. Un mijloc pentru a intra în stãpânirea posesiunilor bizantine i se pãru a fi traditionala politicã matrimonialã. O printesã bizantinã putea aduce drept zestre fiului sãu cele douã „theme" bizantine ale Italiei sudice. Bizantul avea însã de astã datã un suveran energic, hotãrât a-si apãra cu toatã puterea drepturile. Nikephoros, absorbit cu luptele sale uriase din Asia, asistase neputincios la întinderea puterii lui Otto în Italia. El nu putea fi linistit de aceastã agresiune în domeniile la care imperiul nu re-

Lotharingia. Interveni apoi în luptele din Franta, impunând vointa sa. La 955 el repurta o victorie decisivã asupra ungurilor, care nãvãliserã în numãr considerabil în Bavaria. La Lechfeld, aproape de Augsburg, ei furã zdrobiti, în fine, el intrã si în Italia, unde erau 3 state: la nord cel longobard, cu capitala Pavia, la sud Italia bizantinã, între ele Roma si provincia romanã, unde papalitatea cãzuse în dependenta unei aristocratii ambitioase si tulburãtoare. Otto supune Lombardia si în 95^7 e recunoscut rege de Italia. La apelul papei loan XII, trecea în august 961 Alpii, venea la Pavia, unde era aclamat rege al Italiei, apoi intra în Roma, unde la 2 februarie 962 era încoronat de suveranul pontif s\ salutat de asistentã ca „împãrat si august'. Imperiul era restaurat. L. Halphen, Les barbares. Des grandes invasions aux conquetes turques du XF siecle. In col. Peuples et civilisations. Hist. generale par L. Halphen et Philippe Sagnac, IVe ed., Paris, 1940, livre II, chap. VIII (Otton le Grand et la restauration de l'empire d'Occidenf).

454
nuntase formal niciodatã, încoronarea lui Otto la Roma era un act de violentã, titlul de împãrat pe care acesta si-1 luase, o curatã uzurpare, el fiind o proprietate exclusivã a urmasilor lui Constantin cel Mare. Defectiunea printilor longobarzi, toti vasali ai Imperiului bizantin, era încã o loviturã pe care un om ca Nikephoros n-o putea uita lesne.

Dupã întoarcerea sa biruitoare din Asia, împãratul se pregãti prin urmare a interveni pentru apãrarea drepturilor sale în Italia, în fruntea unei numeroase armate, el se îndreptase în 967 spre Apus, cînd un sol al lui Otto, venetianul Dominicus, îl întâmpinã în Macedonia. El era însãrcinat a cere pentru Otto II mâna fiicei lui Romanos II, Theophano. Trimisul lui Otto pare cã izbuti a potoli mânia lui Nikephoros, asigu-rându-1, în numele stãpânului sãu, de posesiunea teritoriilor care tineau de imperiu, cãci Nikephoros se întoarse atunci la Constantinopol. Rezultatul ambasadei lui Otto nu-1 multumi însã pe acesta; el nu obtinuse alianta pe care atât de mult o dorea. Aceasta îl hotãrî pe Otto la actiune. O ambasadã venise din partea lui Nikephoros, dar ea nu aducea nimic mai mult.

Otto atacã atunci posesiunile bizantine, în manie 968 el asedia Bari, capitala stãpânirii grecesti în Italia sudicã. Dar se înselase în privinta acestei cetãti, una din cele mai puternice ale Italiei, si întreprinderea sa se frânse de apãrarea eroicã a bizantinilor. Otto se pare cã n-avea cu el o armatã numeroasã si, dupã o lunã de lupte zadarnice, el trebui sã ridice asediul.

Neizbânda aceasta îl fãcu sã se întoarcã iarãsi la proiectul de a obtine provinciile bizantine prin cãsãtoria fiului sãu cu o printesã de la Constantinopol. Liut-prand, episcopul Cremonei, care fusese odatã la Con-

455
stantinopol, ca trimis al regelui Berengar pe lângã Constantin VII Porphyrogennetos si care avusese acolo o primire din cele mai bune, se oferi de data aceasta a negocia, pe lângã noul împãrat bizantin, cãsãtoria doritã de Otto. El fu atunci însãrcinat cu aceastã delicatã misiune si raportul pe care-1 fãcu suveranului sãu, asupra misiunii acesteia, ni s-a pãstrat, desi nu în întregime. El este unul din cele mai pretioase documente asupra epocii lui Nikephoros Phokas si ne dã unele amãnunte însemnate asupra domniei acestui împãrat119.

Povestirea lui Liutprand1281 este, desigur, exactã, evenimentele sunt însemnate în mod precis. Aprecierile lui cu privire la bizantini nu pot fi crezute însã în litera lor. Vremurile lui Constantin VII trecuserã, si, la Curtea lui Nikephoros, solul lui Otto nu mai putu afla primirea plinã de atentie de odinioarã, împãratul de acum, pornit împotriva suveranului german, vãzu în solul acestuia un dusman, un spion si îl primi ca atare. Liutprand fu tinut câteva luni într-o adevãratã captivitate la Constantinopol, pãzit de o gardã, neputând iesi din casa în care fusese internat, decât atunci când era invitat la vreo receptie ori banchet, unde era umilit, ori când era chemat în vreo audientã, pentru tratarea chestiunilor care fãceau obiectul soliei sale. Episcopul de Cremona se rãzbunã pentru toate aceste umilinte pe care le suferi, zugrãvindu-ne în cele mai negre culori pe împãrat, Curtea si poporul sãu.

Naratiunea sa începe din momentul intrãrii sale în Constantinopol, în ziua de 4 iunie 968. Fãrã nici o receptie, dupã ce trebui sã astepte cu însotitorii sãi pânã

E publicat la un loc cu Cronica lui Leo Diaconus, ed. Bonn.

456
seara, în ploaie, la Poarta de Aur, fu condus pe jos, la „Palatul de Marmurã", departe de Palatul Sacru, unde li se puse gardã, neputând iesi fãrã o autorizatie formalã. Douã zile dupã aceea, Liutprand obtinu o audientã. Dar, împotriva asteptãrilor sale, nu fu adus dinaintea împãratului, ci a fratelui acestuia, curopalates Leon. Discutia fu violentã. Leon protestã împotriva titlului de împãrat (6cccn?iL"D<;) pe care si-1 luase Otto, si care era rezervat numai suveranului bizantin, nerecu-noscând lui Otto decât titlul de rege (pf|^). în ziua urmãtoare, 7 iunie, ambasadorul lui Otto era adus în fata împãratului. Episcopul ne schiteazã portretul fizic al împãratului cu o vãditã exagerare: urât, scurt, cu capul mare si ochii mici, de sobol, cu barbã scurtã si asprã, deasã si cãruntã, cu pielea neagrã ca un etiopian, încât n-ai dori sã-1 întâlnesti noaptea (cui per mediani nolis occurrere noctem); avea pântecele mare si picioarele foarte scurte, în ce priveste calitãtile sale morale, episcopul îl gãsea „viclean ca o vulpe si mincinos ca Ulysse". Comparând acest portret cu acela schitat de Leon Diaconul, îl gãsim, în liniile sale mari, exact; dar se recunoaste exagerarea voitã a solului jignit. Nu putem intra în amãnuntele acestei audiente. Nikephoros îi blama energic lui Otto faptele sale recente din Italia, invazia în teritoriile sale, si-i imputã faptul cã-1 trimite acum pe episcop ca spion. Liutprand cãutã sã-1 apere cu voiciune. tinuturile italiene ocupate de Otto, - pretinse de împãrat, nu tin de imperiu, iar Calabria si Apulia sunt o sarcinã pentru bizantini si e în interesul lor sã se desfacã de ele; Liutprand expune în acest scop obiectul de cãpetenie al misiunii sale: legãturile de cãsãtorie proiectate. Nikephoros, iritat, întrerupe audienta, trebuind sã ia

457

NICOLAE BANESCU

parte la procesiunea TCpoLA.e"Ucnc, care avea loc, fiind în ziua aceea sãrbãtoarea Rusaliilor. Liutprand ia parte la aceastã procesiune, pe care ne-o descrie fãcând ironii pe socoteala ei. Multimea îngrãmãditã de la Palat pânã la Sfânta Sofia, pe marginile drumului, pentru a-1 aclama, cei mai multi desculti, poate — zice el — pentru a împodobi mai bine acea Sfântã procesiune. Demnitarii, optimates, îmbrãcati cu tunici mari aproape sfâsiate de marea lor vechime — magnis et nimia ve-tustate rimatis tunicis erant induti. Ornamentele imperiale purtate de Nikephoros îl deformau. La aparitia lui, aproape târându-se, quasi reptans - psaltii intonarã aclamatiile, jroAAcc LTT|. Mândru de acele mincinoase cântece, intrã în Sfânta Sofia, cei doi stãpâni adevãrati împãrati veneau la o mare dinstantã de „dânsul". El participã apoi si la banchetul dat de împãrat, asezat departe, în chip umilitor, nu cum i s-ar fi cuvenit ca sol al împãratului german, la loc de onoare.

împãratul aflã si acum prilej de a-1 insulta pe suveranul sãu, batjocorindu-i puterea militarã si amenin-tându-1 cu flota puternicã a Bizantului.

Ambasadorul fu apoi închis din nou în locuinta sa, unde suferea cumplit, din lipsa oricãrui confort. El scrie lui Leon, si se rugã sã se sfârseascã negocierile pentru care venise, sau sã-i dea voie sã plece. Dupã o lungã asteptare, Leon îl primi din nou într-o audientã la care asistau alti doi înalti demnitari palatini. La propunerea de cãsãtorie, asprul curopalates îi spuse cã e o îndrãznealã sã se cearã o porphyrogennetã de sotie pentru un barbar120.

120 inaudita res est. ut Porphyrogeniti, Porpbyrogenita hoc est, in purpura nati filia, in purpura nata, gentibus misceatw.

458
Totusi, pentru ca lucrul acesta sã se facã, Otto trebuia mai înainte sã renunte la toate uzurpãrile sale din Italia; sã elibereze Roma, principii de Benevent si Ca-pua, „odinioarã servii Sfântului nostru imperiu", sã fie redati servitutii de dinainte.

în ziua de 29 iunie, sãrbãtoarea Sf. Apostoli, ambasadorul luã parte la ceremonia religioasã si la banchetul care avu loc în palat. De data aceasta ambasadorii tarului bulgar Petru furã asezati înaintea lui si Liut-prand, socotind ca o mare insultã faptul de a-i trece înainte pe acesti barbari grosolani, „cu capul ras" si încinsi în lanturi de aramã, pãrãsi masa. Zadarnic încercã Leon Curopalates si Simeon, protoasecretis, sã-1 convingã cã tratatele pe care le poartã imperiul cu bulgarii îi îndatoreazã la aceastã atentie fatã de solii lor, Liutprand nu vru sã sufere aceastã insultã. El este pus atunci sã mãnânce cu oamenii de serviciu. O satisfactie îi dãdu Nikephoros, care avu grijã sã-i trimitã din mîncãruri din care luase el - o mare atentie, pe care episcopul o aminteste cu multumire.

Dupã opt zile, el lua parte iarãsi la un ospãt împãrãtesc, discutând de astã datã teologie cu patriarhul Polyeuctos.

Câteva sãptãmâni mai în urmã, episcopul, bolnav de atâta asteptare si rãu tratament, obtinu încã o audientã la Nikephoros la Pegai. Acesta îi fãcu violente mustrãri cu privire la uzurparea titlului de împãrat de cãtre Otto, cu privire la actiunea acestuia în posesiunile bizantine din Italia. Utraque non sunt ferenda. O flotã pornea în iulie, pentru a duce trupe de întãrire în Italia, unde Nikephoros organizã rezistenta împotriva

459

NICOLAE BANESCU

germanilor. Liutprand vãzu aceastã flotã, de pe acoperisul închisorii sale.

Nikephoros se pregãtea sã porneascã iarãsi în expeditie, în Asia, împotriva arabilor. La 20 iulie, înainte de a porni, îl cheamã din nou pe Liutprand dinaintea sa. împãratul se plânse iarãsi de perfidia lui Otto. La sfârsit, îl anuntã pe Liutprand, spre marea sa bucurie, cã va putea pleca, pentru a duce rãspunsul sãu suveranului german.

In ziua de 22 iulie, Nikephoros iesea cu pompã din Capitala sa, pentru a lua comanda armatelor din Asia. în palatul Bryas, de pe tãrmul asiatic, el îl primi pentru ultima oarã pe solul lui Otto, pe care îl concedie apoi definitiv, înainte de aceasta îl opri la masã si acolo întrebã dacã stãpânul sãu are în parcurile lui asini sãlbatici, onagri. Spunându-i cã Otto are toate animalele, afarã de onagri, - „du-te îi zise Nikephoros, în parcul nostru, si te vei minuna de mãrimea lui si de mãgarii sãlbatici".

Nefericitul Luidprand, care se pregãtea de plecare, fu tinut încã o bucatã de vreme la Constantinopol sub cuvânt cã piratii arabi cutreierã Marea Egee, iar calea pe uscat e primejduitã de incursiunile ungurilor. Spre nenorocul sãu, o ambasadã a papei loan al XlII-lea aduse în acest timp o scrisoare a acestuia, insultãtoare pentru bizantini: papa îl intitula pe Otto împãrat august al romanilor. Scrisoarea fu expediatã lui Nikephoros, de la care se asteptã rãspunsul, iar legatii papei furã aruncati în închisoare, în septembrie sosi rãspunsul împãratului si atunci, în ziua de 17, Liutprand fu chemat în fata lui Christophoros, eunucul care avea, în lipsa lui Nikephoros, conducerea afaceri-

460
lor. întrevederea fu violentã, amenintãri se schimbarã între ambele pãrti.

Ambasadorul putea, în sfârsit, sã plece. Vamesii imperiali îi revizuirã bagajele si-i oprirã cinci bucãti de purpurã de mare pret, sub cuvânt cã sunt mãrfuri oprite (Ka>A/u6p.eva), care nu puteau fi folosite de natiile barbare. Episcopul protestã energic, amintind cã nu fusese astfel tratat pe vremea lui Constantin VII, desi venise ca ambasador al unui print, nu ca acum, din partea unui puternic împãrat, si fiind atunci un simplu diacon, nu episcop; el jurã cã Nikephoros în audienta de la Bryas îi dãduse voie de a cumpãra asemenea stofe pentru biserica sa din Cremona si invocã mãrturia fratelui împãratului, Leon, si a altora care fuseserã de fatã. Cu toatã interzicerea aceasta, adaugã Liutprand, negutãtorii din Venetia si Amalfi duc aceste mãrfuri în Italia. Dar functionarii împãrãtesti furã neînduplecati. Rãspunserã cã vor îngriji sã punã ordine în aceastã privintã, iar cât pentru Constantin VII, pe care ambasadorul lui Otto îl invoca în favoarea sa, oamenii împãrãtesti îi spuserã cu cruzime cã acela era un suveran pacific, care stãtea închis în palatul sãu si prin asemenea apucãturi doritor de a-si face amici (homo lenis, in palatio manens pei*petuo, huiusmodi rebus amicas sibi nationes effecerai); Nikephoros însã e un om cu mâna iute, rãzboinic, care urãste palatul ca ciuma si nu tine sã-si facã prin bani natiile strãine prietene, ci sã le supunã prin teroare si sabie. („Nicephorus vero Basileus, homo Ta%"5%Etp, id est militae deditus, palatium, ceu pestem abhorret... qui non pretio sibi gentes amicas, sed terrore el gladio sibi subditas facit").

461

NICOLAE BANESCU

în sfârsit, i se încredintarã lui Liutprand douã scrisori: una pentru Otto, un chrysobullion, scrisã în litere de aur si semnatã cu chinovar (rosu) de mâna lui Nikephoros, pecetluitã cu marea pecete de aur; alta, un argyrobullion, scrisã în litere de argint si pecetluitã cu o bulã de metal, destinatã papei si semnatã de fratele împãratului, Leon Curopalates, ca semn al dispretului fatã de Pontiful Romei.

Dupã atâtea peripetii, în ziua de 2 octombrie 968, Liutprand iesea din Capitala „altã datã bogatã si înfloritoare" (ax illa quondam opulentissima et florentissi-md), iar acum „fometoasã, sperjurã, mincinoasã, vicleanã, rapace, cupidã si avarã, trufasã" {nune famelica, periura, mendace, dolosa, rapace, cupida, avara, cenodoxa civitate), luând calea de uscat, - de teama, poate, a piratilor arabi. El se rãzbunã pentru toate vexatiile îndurate, scriind pe zidul locuintei sale si pe masa de lemn 19 hexametre în care-si vãrsã ura împotriva lui Nikephoros si pe care a avut grijã sã ni le transmitã.