Nicolae breban

11 Ianuarie. Peste douăzeci, treizeci, poate peste cinci­zeci de ani... sau, poate, cine ştie, mai curând, cineva va înţelege, va trăi, va retrăi, împins de aceste rânduri, aceste stări, aceste idei-stări. E imposibil ca o energie atât de subtilă a universului cum este trăirea mea, să se risi­pească o dată cu mine. O armonie atât de înaltă, un sin­cronism atât de perfect, de aproape de perfecţiune, să se spargă ca o piatră, ca o rocă oarecare, vulgară. Dumnezeu, natura-idee, adică, s-a străduit doar atâta de mult să mă construiască, să mă împingă spre desăvârşire, atâta caznă, transpiraţie, efort, geamăt, scrâşnet, eşecuri repetate, atâta colosală cheltuială de energie... oh, sunt convins, canti­tatea de energie a universului e limitată, un eşec al meu, este şi un eşec, o pierdere a Sa, o înfrângere a mea e egală cu o înfrângere a Sa, oh, cu mult mai jalnică, mai colo­sală, mai abjectă, orgoliul Său e cu mult mai mare, mai obraznic, planurile Sale sunt cu mult mai impertinente.

Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe? Ich dein Krug (wenn ich zerscherbe?) Ichbindein Krug (wenn ich verderbe?) Bin dein Gewand und dein Gewerbe mit mir verlierst du deinen Sinn...

Cantitatea de energie limitată, aceasta este o idee. Oa­menii sunt cantităţi — q — de energie, limitate, să zi­cem: plus trei. Insul genialoid e şi el egal cu: plus trei, energia sa e mediocră. Excepţională la el este doar ca­pacitatea sa de a concentra această energie pe asupra, me­reu, a unuia, aceluiaşi obiectiv, scop, indiferent de valoa­rea acestuia, de irrfportanţa acestuia. Nu energia, cifra ei, nici scopul pe care se exersează ea, pe care se aplică, presează ea, contează, ci capacitatea de concentrare în timp, aceasta creează valoarea, saltul, revelaţia, autode­terminarea etc. Tensiune-timp, concentrare-funcţie de timp. Totul e, deci, funcţie de timp, capacitatea unui psi­hic concentrat de a rezista în timp, de a nu-şi degrada concentrarea în timp. Poate rezulta de aici şi o definiţie posibilă a timpului, retroactiv, pornind de la obiectul creat. Ce e timpul? Spaţiul necesar creării unui obiect de că­tre o energie dată, q. Timpul, evident, nu se creează tot­deauna, aceasta e prima axiomă: nu oricine, nu orice, pot crea timp. Omul mediu nu creează timp, nu are ca­pacitatea de timp. N-o poate face singur, ci doar în co­lectivitate. (Aceasta trimite însă la studiul meu: „Rela­ţia individ-masă".) Când individul singur creează timp, el este egal, are chiar funcţionalitatea unei colectivităţi, prin forţa sa de a inhiba accidentalul, de a distruge ac­cidentalul, prin economicitatea sa profundă care se ex­teriorizează, nu-i aşa, în concentrarea acelei energii de plus trei, să zicem, ducând Ia o potenţare uriaşă, a aces­teia. Plus trei la puterea 14 sau 28. Pe când insul mediu îşi risipeşte acest: plus trei, în cel puţin două sau trei acţiuni divergente, apărăndu-se de concentrare ca de o boală, ca de ceva dăunător, apărându-se de timp. Con­centrarea întregii energii vitale (sau aproape) e, într-ade­văr, ceva inuman, ceva peste-uman. Concentrarea-timp. Oh, e atât de seducătoare risipirea, diversificarea ener­giei, varietatea îndeletnicirilor, a scopurilor. Ceea ce se opune unităţii, orgahicităţii; şi voinţa e un organ, poate fi astfel. Ce interesant ar fi un studiu al conceputului de voinţă de la Fichte, trecând prin Schopenhauer (viaţa ca voinţă) la modernul Nietzsche (Wille zur macht). Sau cu mult mai devreme, neoplatonicii, Plotin, cosmosul ca o formă a voinţei universale, universul ca o formă a tensiunii. Din păcate nu am timp pentru aceasta, nu am informaţia necesară, mi-ar trebui minimum jumătate de an pentru lecturi, fişări. M-ar atrage această „diversifi­care" a timpului meu, această odihnă de timp, această preocupare de diletant. Gândul nu e şi el o „diversificare", o „diversiune" de scop?! Mai bine zis: „gândurile", pentru că Gândul unic, e chiar scopul ce începe să existe ca fătul în lichidul amniotic...

Grobei rămăsese singur, în camera plină de fum, de seminţe risipite, de resturi de mâncare, de vin, de obiecte disparate. Cei doi bătrâni se duseseră la culcare şi el, cum nu-i era somn, rămăsese, să împrăştie cu o mână distrată scrisorile, fotografiile. Nu erau numai scrisori, acolo, ci şi ciorne, schiţe, formule matematice, într-o dezordine ne­maipomenită. Tăieturi din jurnal, fişe, articole. Un talmeş-balmeş, în stilul acela insipid, arogant, uneori de-a dreptul incoerent, hilar; Vanina, de data aceasta adusese nu numai câteva plicuri ci un sertar întreg, al vreunui scrin, plin de hârţoage, care, împreună cu lemnul sertaru­lui, începuseră să miroasă într-un anume fel, ca un cada­vru vegetal. Un miros suportabil oricum, aproape un par­fum. Mirosul podurilor provinciei.

Grobei se ridică de pe jos, de pe covor, ascultându-şi mirat încheieturile ce pocneau pe rând, într-o ordine se­cretă, căscă, căscă încă o dată, se întinse şi se scarpină în eap, ciufulindu-şi părul său rar, gras. Apoi deschise gea­mul, să iasă fumul de tutun, remanentă a pipei ironicului său socru. Perdeaua se mişcă uşor, nehotărâtă, în acest transfer de aer cald şi rece. Fumul deveni lichid. Merceo­logul se aşeză din lene, probabil, din nou pe covor şi,masându-şi încet umerii, de frig, tăscând interminabil, reîn­cepu să citească, pe sărite, Era târziu, era obosit, a doua zi, deşi duminecă, avea două întâlniri de afaceri. Trebuia să obţină o comandă de sticlă incasabilă, aşa-zisul: plexi-glass.)

— ... Ha, ha, ha, să trăiesc cast, în casti­tate, eu posesorul celei mai desfrânate imaginaţii din lume. Eu care nu am devenit cu adevărat un mare satyr numai din... lene, dintr-o profundă lene. Eu, desfrânatul şi sadi­cul cel mai mare al epocii noastre (provinciale, laudă pro­vinciei) la un loc. Da, eu voi trăi în castitate, am şi început. Cu spaima femeii. Cu spaima şi greaţa de femeie. Ha, ha, uneori mă apăr cu spaima, alteori cu greaţa. De Cheţi, fie iertată (deşi trăieşte încă!), mă apăram cu spaima; de Petronela, cu greaţa. Nu cunosc alte arme şi, până una alta, mă folosesc de ele. Tot ce ar trebui să se îndrepte spre femeie, întreaga cantitate de idei, timp, sentiment, patos, materie etc, voi îndrepta-o spre viitorii mei prozeliţi. Cei care, atraşi de magnetismul existenţei mele, al personalităţii mele unice, vor vrea să i se închine. Oh, ei sunt peste tot, nu­mai lenea şi necurăţenia mea i-au ţinut la distanţă până icum. Lenea mea în a îndrăzni, castitatea mea murdară şi o slăbiciune, un rest de slăbiciune faţă de ideea de pri­etenie, fantoma târâtoare a lui Caius, ultimul, pe care alerg s-o întâlnesc pe munţii noştrii domestici, uzi. Deci: vade retro satana, cea cu trei chipuri, nespus de atrăgă­toare: laşitatea intelectuală, desfrâul şi prietenia. Oh, eu care sunt făcut, am vocaţia acestor trei vicii.