Nicolae (nae) cojocaru

NICOLAE COJOCARU

FILMUL UNEI EXISTENTE

CUVÂNT ÎNAINTE

De la bun început ţin să previn pe cei ce vor avea curiozitatea să citească prezentele rânduri – mulţi, puţini, câţi vor fi -, că gândul meu nu este a face o prezentare cu pretenţia de a fi încadrată într-un gen literar, ci mă voi strădui ca, respectând cu stricteţe şi obiectivitate adevărul, să scot la lumină de sub pulberea vremii şi a uitării : oameni, fapte sau întâmplări trăite personal – singur, sau alături de alţii -, aşa cum s-au născut şi consumat pe parcursul anilor la care mă voi referi.

Şi totodată mă voi strădui ca prin modestele mele instrumente de lucru – memoria mea şi mult încercatele mele puteri sufleteşti -, să vă fac cunoştinţă cu acel “Mare Necunoscut”, purtător al acelui permanent şi nelipsit semn de întrebare, cu atât de sinuoasa şi frânta linie a destinului meu, pe care am străbătut-o fără altă călăuză decât licărul de lumină alimentat de puţinul undelemn rămas în candela sufletului : Credinţa în Dumnezeu, în Duhul Strămoşilor mei, în Ţara mea şi Neamul meu.

În ele, în aceste virtuţi, singurul şi marele, unicul bun pe care nu mi-l dăruise nimeni din lumea aceasta, ci numai marele Stăpân al tuturora, şi deci nimeni nu mi-l putea fura.

În aceste valori ale spiritului m-am cultivat până la fanatizare, făcând din ele crez de luptă împotriva răului şi platoşă de apărare împotriva oricăror suferinţe.
Capitolul I
GENEZA
M-am născut într-o comună – Vulturul – aşezată geografic aproape de micul port dunărean Hârşova, vechiul castru roman Carsium, situată într-unul din cele patru judeţe ale Dobrogei, Constanţa.
Am urmat cursurile şcolii primare în comuna mea natală, după care am absolvit clasele secundare ale Liceului “Mircea cel Bătrân” din oraşul reşedinţă de judeţ, Constanţa, iar în continuare am absolvit cursurile universitare ale Facultăţii de Drept din Bucureşti, ca licenţiat în drept.
Am satisfăcut serviciul militar de un an de zile în Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Craiova, pe care am absolvit-o cu gradul de sublocotenent de artilerie de rezervă.
La terminarea facultăţii m-am înscris ca tânăr avocat stagiar în Baroul avocaţilor de Ilfov, în Bucureşti, unde am profesat avocatura, ca avocat definitiv mai târziu, până la începutul războiului (1941) şi după aceea, sporadic, în intervalele dintre campaniile de pe front, până la căderea mea în captivitate ca ofiţer al Armatei Române, prizonier de război la ruşi.

Fac parte din a treia generaţie de români ardeleni, coborâţi din Câmpia Bârsei şi Ţara Făgăraşului, aici unde m-am născut eu, în Dobrogea eliberată de sub jugul otoman după războiul de independenţă din 1877.

CONTACTUL, ORIENTAREA ŞI ÎNCADRAREA MEA ÎN

“MARŞUL TINEREŢII”
Ţin să menţionez cinstit şi corect că ceea ce m-a atras pentru început la un prim contact cu Mişcarea Legionară, au fost acele organizaţii paramilitare de tineret legionar, denumite Frăţiile de Cruce, organizaţiile de tineret ale Mişcării Legionare.

A fost suflul puternic naţionalist cu care am venit în contact şi care, atunci, imediat după primul război mondial, făcea să mai pătrundă până la inima generaţiei mele acel ecou patriotic care însufleţeşte marşul eroilor noştri de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.

Şi de ce să nu o spun, spiritul de ordine şi disciplină, cântecele naţional-patriotice, instrucţia civică şi morală ca şi acea structură cvasi-militară care exprima forma acestei mişcări cu caracter naţionalist, alături de orientarea ei netă contra curentelor de stânga şi în special pentru noi, românii, contra curentului bolşevic de dincolo de Nistru, au constituit tot atâtea cauze fascinante care m-au determinat să iau un prim contact şi să mă încadrez spiritual în această mişcare naţionalistă.
Din broşurile şi manifestele pe care le citeam, ca şi din discuţiile care se purtau între noi, ceea ce m-a atras în mod special a fost caracterul educativ în spirit naţional şi patriotic, creştin şi românesc şi toate normele de conduită recomandate erau postulatele morale care trebuie să caracterizeze omul nou în devenire.

Îi spun nou acestui curent, pentru că niciodată până atunci nu am trăit conştiinţa apartenenţei mele la o ideologie sau partid politic, ci dimpotrivă am trăit sentimentul intrării mele într-o şcoală de educaţie naţională şi creştină, în care urma să ne formăm în spiritul binelui, adevărului, frumosului, împotriva a tot ceea ce este urât şi rău în lume.

OAMENI, IDEI, ATITUDINI

Am intitulat astfel paragraful ce va urma, pentru că într-adevăr anii ce au venit vor fi ani grei, încărcaţi de necazuri şi nevoi pentru greu încercata soartă a ţării şi neamului nostru, perioadă în care dictatura nefastului monarh Carol al II-lea s-a întins ca o umbră a morţii peste viaţa şi destinele noastre.

Germania naţional-socialistă, călcând în picioare ca pe nişte petice de hârtie tratatele de la Versailles şi Trianon, şi-a realipit prin forţă Renania, după care şi-a alipit Austria, regiunea Sudeţilor din Cehoslovacia, etc., etc.
În aceste vremuri tulburi, când pe plan extern alianţele noastre erau în vânt şi când situaţia internă a ţării era un haos de nedescris, au avut loc cu repeziciune uluitoare seria cedărilor din trupul ţării noastre.

Am trăit personal adâncul acestui doliu naţional, care a înfăşurat ca într-o mantie neagră întreg trupul şi sufletul ţării şi neamului nostru.

Am trăit în toată adâncimea lui acest doliu, pentru că pe la jumătatea lunii iunie 1940, chemat la unitate, m-am prezentat la divizionul de artilerie care se afla în spatele trupelor de acoperire de pe Nistru. Am trăit acest doliu, pentru că am luat şi eu parte la acea ruşinoasă părăsire a pământului dintre Prut şi Nistru ; pentru că şi eu, alături de soldaţii mei, am vărsat lacrimi amare când citeam în ochii moldovenilor din Basarabia deznădejdea şi lipsa de apărare pe care o trăiau, găsindu-se descoperiţi în faţa ocupaţiei străine care îi ameninţa.
Am trecut Prutul şi am rămas în cantonament în diferite comune până în luna septembrie, când o altă lovitură s-a abătut asupra trupului ţării noastre : Dictatul de la Viena smulgea ţării 2/3 din Ardeal şi cadrilaterul Dobrogei.

Cu ochii în lacrimi şi pumnii strânşi, sub cerul unei jumătăţi de ţară care ne mai rămânea, în curând armata ţării va jura credinţă noului monarh, Mihai I.

Ne întrebam cu toţii, ce blestem oare ajunsese ţara şi neamul românesc şi ale cui fărădelegi trebuia să le plătească acest neam cu preţul unor provincii întregi rupte din trupul ţării lui ?
Sub ruşinoasa domnie a nefastului monarh Carol al II-lea, ca un blestem pentru toate fărădelegile practicate de el în numele acestei ţări pe care a acoperit-o de ruşine, duşmanii de totdeauna ai neamului nostru au muşcat din cele patru puncte cardinale trupul ţării.

DESTINUL UNEI EXISTENŢE

SAU “FAŢA NEVĂZUTĂ A LUMII”
-Este ora H, din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, oră la care pe calea undelor nevăzute toţi românii au putut auzi în miez de noapte, la aparatele de radio din căminele lor, ceea ce am putut auzi şi noi la aparatele de campanie, acolo unde ne aflam pe linia frontului de pe Prut, cu o lună înainte.

-“SOLDAŢI, VĂ ORDON, TRECEŢI PRUTUL !”

Primul ordin de zi – “Ordinul nr, 1” – pe armată, dat de

acela ce avea să-i fie comandant de front pe toţi cei patru ani cât va dura încleştarea care se vestea începută : generalul Ion Antonescu.

Ca tânăr ofiţer da artilerie, am fost însărcinat cu organizarea şi conducerea observatorului P.C. (Postului de comandă al Regimentului 24 Artilerie) ce îşi avea garnizoana în Iaşi, pe dealul Copoului, vis-à-vis de bătrâna grădină cu acelaşi nume, în care veghea încă treaz bătrânul tei al lui Eminescu.
Este 1 iulie 1941 şi au trecut exact 10 zile de nelinişti şi nerăbdare, în aşteptarea clipei pentru care ne aflam aici.

În sfârşit, în seara acestei zile de 1 iulie primim ordinul de deplasare şi acoperiţi de întunericul nopţii, ne-am apropiat de comuna Golăneşti, situată pe lunca Jijiei, la cca. 300 m distanţă de Prut.

Sub protecţia focului artileriei, artileriei noastre, pontonierii Diviziei a 14-a, în numai o jumătate de oră au montat podul de vase peste Prut şi primele elemente ale Batalionului I/R 13 D., au trecut dincolo unde au dat peste cap rezistenţa inamică şi înaintând au format primul cap de pod peste Prut în Basarabia.

Zilele care au urmat nu au fost altceva decât o permanentă urmărire a unui inamic care se retrăgea în derută, căruia, scos din dispozitivul său de apărare, nu-i mai rămânea altceva decât să se retragă în fugă, pentru ca din loc în loc să se mai cramponeze de teren, pentru a-şi crea timp să evacueze spatele de trupe şi materiale.

Aşa se face că de joi 3 iulie până duminică 6 iulie nu a fost altceva decât un “marş” de urmărire a inamicului care se retrăgea în derută spre târgul Făleşti, spre Bălţi.

Trupele noastre, în coloană divizionară cu grup de cercetare de cavalerie şi avangardă puternică, au mărşăluit paralel peste câmpii până în apropierea apei Nistrului.

Am trecut pe lângă aeroportul Singurei (lângă Bălţi) unde se aflau distruse la teren toate avioanele ruşilor, surprinse la sol de atacul aviaţiei germano-române, în noaptea de 21-22 iunie, care întâmplător era şi sâmbătă spre duminică, iar ruşii erau plecaţi la “guleai” în oraş.
Iată-ne deci pe 21 iulie 1941, adică exact la o lună de la declanşarea ostilităţilor, în faţa Nistrului, în spatele nostru aflându-se pământul Basarabiei dezrobit de stăpânirea străină.

Trecerea Nistrului a fost o operaţiune militară de mare surprindere pentru inamic. Ruşii aveau dincolo de Nistru, la firul apei, o serie de căsuţe cochete, cu muşcate la ferestre, cu perdeluţe albe, dar în care nu se zărea nici o mişcare . . . Zile întregi le-am supravegheat cu luneta prin care vedeam aproape şi interiorul lor, doar-doar voi surprinde o mişcare. Ele nu erau altceva decât cazemate camuflate în acest stil de căsuţe ţărăneşti văruite în alb, cu grădiniţe în faţă, păstrând sub crenelele cazematelor de dedesubt ţevile tunurilor şi mitralierelor care erau gata oricând să scuipe moarte.

O unitate specială de geniu, însoţită de un pluton de infanterişti, purtaţi în bărci de cauciuc, s-au lansat la apă, în “amonte” şi au căzut prin surprindere în toiul nopţii spre dimineaţă, când somnul e mai dulce, pe cochetele căsuţe ţărăneşti care adăposteau cazematele inamicului.

A fost o luptă scurtă, câteva cazemate au sărit în aer, inamicul (cei care au supravieţuit) le-a părăsit în panică şi astfel pontonierii noştri, sub barajul artileriei unui corp de armată, au aruncat podul de pontoane peste apa Nistrului.

Trec primele unităţi de infanterie, urmate de artilerie de însoţire şi primul cap de pod, având în centru localitatea Râbniţa, primeşte şi trupele noastre care în mai puţin de o oră a pus piciorul dincolo de Nistru.
De-acum încolo nemaiîntâlnind nici o rezistenţă, mărşăluim în coloană divizionară, paralel cu Nistrul, pe malul lui stâng, cu halte din loc în loc.

Forţele inamicului s-au retras umplând câmpiile cu lanurile de grâne şi porumb, predându-se sau căutând satele şi posturile de comandă ale unităţilor noastre ca să depună armele.

. . . . .

Şi, în sfârşit, pe 17 octombrie 1941, la orele 10 dimineaţa a avut loc vizita la Odesa.

În oraş au intrat numai o parte din trupele de ordine ale Diviziei a X-a, divizie care urma să rămână cu paza litoralului şi care sub comanda generalului Glogojeanu avea să cunoască groaznica tragedie trăită de întregul efectiv al ofiţerilor şi personalului ajutător din comandamentul de ocupaţie a Odesei, când pe data de 11 noiembrie clădirea în care îşi avea sediul comandamentul diviziei a fost în întregime aruncată în aer, nescăpând nimeni cu viaţă.
Spuneam că în dimineaţa zilei de 17 octombrie 1941, un grup de ofiţeri însoţit de o gardă călare, am intrat în Odesa şi am traversat întreg oraşul, de la bariera şoselei Tiraspol până la cele ce coboară în port, din dreapta palatului Voronţov.
Şi astfel am pus capăt ultimelor lupte purtate peste Nistru în prima parte a unei campanii care era doar începutul unui război pe care ştiam cum şi de ce l-am început, fără să bănuim însă cât va dura şi mai ales cum se va termina.

EPILOGUL PRIMEI PĂRŢI

Penuria de bunuri de consum însă nu s-a simţit nici la sate, nici la oraşe, cu toate că ţara avea de onorat la vremea aceea şi nişte contracte economice cu Germania, cu care era aliată, şi onora în continuare chiar contractele preexistente cu ţări din Occident, ţări cu care era acum formal în stare de război.

CONSIDERAŢIUNI GENERALE

Demobilizat temporar, mi-am reluat viaţa mea profesională de acolo de unde o lăsasem în primăvara anului 1941, nu fără a urmări cu toată atenţia desfăşurarea evenimentelor politice interne şi internaţionale, cât mai ales mersul operaţiunilor militare pe toate fronturile de luptă.
*

. . . .

Am fost din nou mobilizat şi mi-am făcut prezenţa la regiment cu câteva zile înainte de 10 mai, sărbătoare naţională pe atunci, zi în care apăruse un decret de avansări în armată, în care a apărut şi subsemnatul, avansat la gradul de locotenent de artilerie de rezervă, cu vechime din 24 ianuarie 1941.
*
Petşani, sat situat între Calci pe Don – la sud – şi Malaevo şi Voronej – la nord.

Ne aflam în seara zilei de 18 spre 19 noiembrie 1942 în faţa unei căni cu cafea, când la despărţire nici unul dintre cei trei ofiţeri prezenţi în adăpostul observatorului meu n-au mai vorbit de război şi nici unul n-am mai spus ca de obicei înainte de a ne despărţi : “noapte bună şi pe mâine dimineaţă”, ci “noapte bună, pe cine ştie când”.

Şi, într-adevăr, în dimineaţa zilei de 19 noiembrie nu ne-am mai revăzut în adăpostul meu unde beam împreună cafeaua fierbinte pe care o pregăteam pe o spirtieră improvizată.
Ca un trăznet căzut din cer, când nu se crăpase încă de ziuă, s-a declanşat din mii de guri de foc de toate calibrele pregătirea acelei acţiuni de care va vorbi istoria militară peste ani.

Toată lumea a sărit la posturi şi fără să fi putut da un ordin am constatat că eram cu toţii nişte surdomuţi, în sensul că nu ne puteam auzi unul pe altul.

Covorul de proiectile de toate calibrele, începând de la brandurile de 50 mm, la tunurile de câmp, obuzierele de munte, tunurile grele şi supragrele şi terminând cu acele faimoase, dar controversate katiuşa, pe care ruşii le-au întrebuinţat prima oară împotriva noastră, a îmbrăcat o zonă care cuprindea poziţiile infanteriei laolaltă cu zona artileriei din spatele lor. Aceste katiuşa produceau acel zgomot asurzitor, infernal, făcut de cele 16 proiectile care plecau simultan din gurile lor de foc aşezate în baterie pe platformele maşinilor ce le purtau din loc în loc.

Infernul s-a declanşat la orele 3,30 şi a durat cu intensitate mărită până către orele 8,30, când – tot aşa cum începuse – a încetat, doar pământul a rămas fumegând după aceea, ca şi când bulgări de foc fuseseră aruncaţi din cer la întâmplare.

Dar o dată terminată această formidabilă pregătire de artilerie, am putut vedea cum automat s-a pus în mişcare o masă de tancuri urmate de maşini purtând pe ele infanteria cu care aveam să facem cunoştinţă în curând.

În acest moment, toate cele trei baterii ale divizionului I au trecut la executarea în cadenţă maximă a unui baraj de oprire în faţa maselor de tancuri care înaintau spre poziţiile infanteriei noastre. Concentrarea focului bateriilor noastre nu a avut darul să oprească infanteria inamică, care la un moment dat în mişcarea ei înainte s-a repliat, o parte spre stânga, acolo unde era centrul batalionului, iar cealaltă s-a dirijat spre nord, unde divizia noastră făcea joncţiunea cu Divizia 9-a.

Oricât de mare era cadenţa de tragere, am observat că un al doilea val de tancuri, urmat şi acesta de infanterie purtată veneau în viteză, apropiindu-se de primul val, cu care contopindu-se, au dat peste cap avanposturile infanteriei noastre, care se aflau la cca. 3-400 de metri în faţa liniei principale de rezistenţă.

Dată fiind lipsa unei apărări antitanc puternice, am văzut scene pe care numai jocul cu moartea le poate imagina. Am văzut ostaşi care cu grenada într-o mână şi cu o sticlă de benzină în alta, imobiliza matahala de oţel prin distrugerea şenilei, pentru ca apoi alţii să se caţere pe turelă pentru a turna benzina în flăcări peste ocupanţii din interior.

Lupta era însă inegală ; inegală ca putere de foc şi mase materiale, inegală ca număr şi ca moral, unităţile ruşilor fiind formate dintr-o trupă proaspătă, odihnită şi la ea acasă ; ale noastre obosite, uzura fizică şi morală de peste două luni la peste 2000 km departe de casă făcându-se simţită.

În aşteptarea rezervelor promise, toţi eram cu ochii când pe creasta din faţă unde cerul se întunecase de pădurea tancurilor care coborau încet în contrapantă, când în spate pe unde trebuia să sosească ajutorul promis.

Dintr-odată masele de tancuri s-au oprit din mişcarea lor înainte, infanteria care le însoţea s-a aşezat jos şi în această stare de espectativă şi incertitudine, din spatele nostru îşi fac apariţia două maşini germane de comndament, având instalate pe ele antenele aparatelor de radio emisie-recepţie prin care păstrau legătura cu comandamentul care le trimisese în recunoaştere.

Câţiva ofiţeri au coborât în viroaga unde ne aflam noi şi după ce şi-au dat seama care era situaţia la faţa locului, au luat imediat legătura cu un post de comandă al lor, au raportat şi au plecat, nu înainte de a ne spune că rezervele care ar trebui să intervină se găsesc la o distanţă care fac imposibilă sosirea lor în timp util şi în concluzie ne-au spus să fim pregătiţi în vederea părăsirii poziţiilor pe care ne aflam.

Cădea seara şi ruşii s-au pus din nou în mişcare, coborând panta din faţă încet, cu precauţie, ca un tăvălug care urma să strivească totul în calea lui.

Ei nu ştiau ce fel de tunuri aveam noi şi mai ales cu ce muniţie puteam trage în tancurile lor şi de accea, în loc să treacă peste noi, din teamă sau prudenţă, masa de tancuri şi infanterie care o urma s-a desfăcut în două părţi : una a pornit-o spre dreapta, cu intenţia de a executa o învăluire pe flanc, alta spre stânga, unde se afla divizionul I. A urcat undeva în spatele nostru unde se afla divizionul II al maiorului Pantazi şi infiltrându-se printre el şi divizionul I, ne privea ca dintr-un amfiteatru.

Norocul a fost că se înserase bine şi acolo noaptea cădea dintr-odată. Era tocmai ce aşteptam şi noi, noaptea ne rămânea singurul aliat la adăpostul căreia ne puteam desprinde din acest loc blestemat.

Nu ştiam la ora aceea ce s-a putut salva din divizionul I, mai târziu ne-am dat seama că cele mai multe tunuri au fost aruncate în aer, neputând fi scoase din baterii şi angajate pe panta îngheţată pe care caii nu au putut-o urca.

Scăpaţi de ameninţarea prinderii în cercul pe care ruşii au întârziat să-l închidă, oameni pe jos, călări, în căruţe, pe chesoane umpleau în noaptea de iarnă câmpia acoperită de zăpadă ca nişte puncte negre în căutarea trenurilor regimentale, căutându-şi fiecare unitatea căreia îi aparţinuse.

Era ceva sinistru şi înfiorător, ca de sfârşit de veac, un tablou ca acela pe care l-am văzut şi trăit noi în noaptea de groază din ajunul zilei de 20 noiembrie 1942.

. . . . .

Tabloul marei retrageri a lui Napoleon, descris de istoriografia militară sau vizionat în filme, îl retrăiam noi acum în realitate. Tristă şi crudă realitate când vedeai pe aceste drumuri nesfârşite, acoperite de zăpada veşnic îngheţată, marcată prezenţa oamenilor doar prin urmele care au mai rămas pe căile acestei nesfârşite retrageri. Din loc în loc vedeai locuitorii satelor înfometate tăind cu topoarele din carnea îngheţată a cailor căzuţi, bucăţi mari pe care le transportau pe săniile lor în satele troienite de zăpadă.

Dacă soldaţii lui Napoleon, vitejii lui Ney sau Murat, tăiau burţile cailor pentru a intra înăuntru crezând că vor supravieţui încălzindu-se cu măruntaiele lor, noi şi soldaţii noştri arătam ca nişte monştri din cârpe, acoperiţi cu tot ce putea să ne ajute contra viscolului şi gerului.

Cam după 10 ianuarie 1943 am depăşit perioada critică ; scăpasem de pericolul unei noi încercuiri şi ajunşi undeva într-o regiune ce fusese mai ferită de dezastrul frontului, unde aşezările omeneşti erau mai dese şi mai mari.

. . . .

Aici voi pune punct perioadei care a încadrat campania militară din Cotul Donului, peroadă plină de convulsiuni şi de înfrângeri, de pierderi ireparabile în oameni şi materiale de război.

A fost, pot spune, începutul acelui tragic sfârşit cu care s-a terminat această, cea mai mare, încleştare militară din istoria Europei şi a lumii.

Şi acum îmi iau, provizoriu numai, la revedere de la cititorul meu, promiţându-i că-l voi invita să mă însoţească pe alte înguste poteci din drumul care în final avea să se sfârşească pe marginea prăpastiei, de unde până la urmă n-a mai fost decât un pas – acela nefast după care ne-am prăbuşit în străfundurile de unde numai Dumnezeu ştie cum şi când vom mai ieşi la lumină.

. . . .

DIN NOU SPRE SOARE RĂSARE
Abia reuşisem să-mi regăsesc făgaşul normal, că un nou ordin avea să mă cheme la unitate în vederea pregătirilor noastre pentru a o treia campanie militară, de data aceasta pe sectorul sud al frontului de est.

O dată cu sosirea primăverii, ofensiva ruşilor a pătruns pe frontul de centru până către Vijniţa-Vapniarca, cu tendinţa de a atinge graniţa noastră de răsărit, Nistrul.

În aceste condiţii am primit ordin să părăsim poziţiile ocupate şi să ne retragam spre est pe direcţia Odesa-Tiraspol, pe unde să trecem Nistrul pe podul de la Tighina, care era încă în mâinile armatei germane.

De data aceasta trebuia să stăvilim înaintarea inamicului spre sud, pentru a salva de la o nouă ocupaţie Basarabia pe care o eliberasem atunci.

. . . . .

VALEA PLÂNGERII

Începând cu luna august 1944 au început şi grijile noastre hrănite de gândul şi teama unei noi ofensive pentru care inamicului îi fuseseră de-ajuns cele 5-6 luni de pregătire, de când noi îi oprisem pe aliniamentul Tighina-Sculeni.

Ştiam, dar mi-am dat seama mai ales cu această ocazie, cât de mult contează să fii complet şi la timp informat cu ceea ce se întâmplă pe front, în faţa, în stânga şi în dreapta ta, pentru că în funcţie de acest lucru poţi para în timp util surprize neplăcute.

Vreau să spun că este exact ceea ce s-a întâmplat cu noi – cu trupele româno-germane de pe frontul de la Orhei în preajma evenimentelor petrecute în ţara noastră pe 23 august 1944.
Odată cu arestarea mareşalului Ion Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august, şi după diversiunea politică de la Bucureşti şi cea militară de pe frontul Iaşului, ambele aranjate de către ex-regele Mihai împreună cu şefii vechilor partide politice şi în unire cu reprezentanţii partidului comunist, camuflaţi chiar în incinta palatului regal, a urmat proclamaţia lui Mihai, care a ordonat trupelor de pe frontul Iaşului să înceteze ostilităţile, pentru că între noi şi ruşi s-a încheiat un armistiţiu.
Despre aceste maşinaţiuni politico-militare, unităţile din Basarabia n-au avut de unde şti, iar şefii noştri din ţară intenţionat nu ne-au anunţat, pentru ca să poată fi încercuite trupele germane, sacrificându-ne şi pe noi odată cu ele.
Noi stam pe poziţiile de la Orhei cu faţa la inamic, în timp ce frontul de la Iaşi se prăbuşise şi ruşii se aflau în înaintare undeva spre sud, pe dreapta Prutului, cu scopul de a tăia retragerea trupelor din Basarabia, încercuindu-le şi nimicindu-le.

. . . .

Cuvântul de ordine iniţial a fost de a se abandona tot ceea ce constitue impedimente sau nu era necesar pe timpul acestei retrageri.

În consecinţă, se putea vedea pe întreg itinerariul urmat prin păduri, prin văi şi hârtoape, căruţe abandonate, chesoane răsturnate, aprovizionări părăsite, maşini incendiate, cai împuşcaţi etc.

Nici retragerea de la Don nu semăna cu aceasta de acum.

. . . .

Era trecut mult de miezul nopţii, când după multe bâjbâieli pe drumuri desfundate de ploi am ajuns în centrul acestei comune, Ghermăneşti, situată în mijlocul unei păduri nesfârşite. Cum era firesc, am căutat şcoala primară, punct indicat ca fiind postul de comandă al diviziei.

Ajuns în faţa şcolii primare am fost intrigat de liniştea şi lipsa de mişcare ce domnea peste tot, când de-odată, pe o alee ce ducea din drumul principal spre şcoală, întâlnesc un plutonier adjutant pe care-l cunoşteam ca fiind de la divizie, care sta pe o ladă cu arhivă şi, când m-a văzut, a început să plângă.

Nu am apucat bine să-l întreb ceva, că mi-a spus că nu-i nimeni de la divizie acolo, că generalul Voicu cu un grup de ofiţeri i-a căutat pe ruşi şi s-a predat, că regele Mihai a vorbit la radio şi a anunţat încheierea păcii cu ruşii şi că nu mai există unităţi române, ci fiecare caută să se salveze cum poate de teama de a nu cădea prizonieri la ruşi.

Mi-a mai spus că toate acestea s-au petrecut pe data de 23 august, că frontul de la Iaşi a căzut şi că ruşii sunt undeva în drum spre Bucureşti, iar noi cei scăpaţi din Basarabia suntem încercuiţi de puternice forţe sovietice care au închis cercul la Huşi.

Mi-am aprins o ţigară şi m-am lăsat şi eu pe capacul acelei lăzi pe care plutonierul continua să-şi şteargă lacrimile şi să mă întrebe ce e de făcut.

După câteva minute, fără să mai spun un cuvânt, m-am ridicat şi am pornit-o pe alee la vale, către ostaşii care mă aşteptau călări în praful drumului din faţa şcolii.

. . .

Cu ochii în lacrimi, şi toţi într-un glas, m-au implorat să nu-i las singuri şi m-au asigurat că mă vor urma şi ei pe drumul pe care-l socot bun şi că toate, bune sau rele, aşa cum le-am împărţit până acum, le-om duce şi de aici înainte.

Ne-am ridicat cu toţii, am mai privit o dată înapoi peste Prut, până acolo departe spre codrii Orheiului pe care-i lăsasem de izbelişte.

Ajunşi la marginea comunei, pe drumul ce intra în desişul pădurilor, am fost opriţi de un puternic post de ostaşi germani sub comanda unui maior din trupele de “Feldjandarmerie”, trupe însărcinate cu ordinea şi dirijarea coloanelor militare, spre teatrul de operaţiuni.

Ofiţerul german, văzând că mai păstram aspectul unei unităţi ordonate, după ce ne-a oprit a dat citire unui ordin semnat de generalul comandant al Corpului german de Armată, din care făcea parte şi divizia noastră, ordin prin care se aducea la cunoştinţă că dată fiind poziţia României, care după 23 august ieşise din alianţa cu Germania, pentru siguranţa trupelor germane şi buna desfăşurare a operaţiunilor întreprinse de ele cu scopul ieşirii din această încercuire, s-a luat hotărârea ca orice ostaş sau ofiţer român, izolat sau în grup, să fie dezarmat şi pus sub pază până la noi dispoziţii.

Este lesne de imaginat sentimentul trăit de mine la perspectiva de a mă vedea prizonier al armatei germane, armată cu care împreună am luptat timp de peste trei ani împotriva ruşilor.

Cum de altfel hotărârea mea fusese luată de când am ieşit pe poarta şcolii primare din Ghermăneşti, am răspuns ofiţerului german că eu şi ostaşii mei nu predăm armele, ci vrem să luptă ca şi până acum alături de trupele române sau germane pentru ca împreună să ieşim din încercuire, după care să ne reluăm libertatea de a ne căuta unitatea noastră în ţară.

În consecinţă am cerut să fiu condus la postul de comandă al unei unităţi germane care se afla prin apropiere.

Maiorul neamţ, impresionat şi contrariat în acelaşi timp de hotărârea mea, mi-a dat totuşi un plutonier care m-a condus pe fundul unei văi adânci, în desişul codrilor, la un post de comandă al unui regiment de “panzerjaeger”(vânători de tancuri).

Aici ne aflam undeva aproape de unul din sectoarele prin care nemţii voiau să facă o breşă în cercul ruşilor, breşă pe care s-o mărească imediat prin intrarea altor unităţi în acţiune care aşteptau în spate, în aşa fel ca prin acest coridor care ar fi trecut pe la nord de Huşi, să se poată trece pe direcţia Bacău, în munţi spre Ardeal.

Dis-de-dimineaţă, la un semnal convenit (o rachetă cu trei stele verzi) pe toată linia trupelor atacatoare, întreaga această maşină de război urma să-şi încerce ultima şansă, pentru că ultime erau şi resursele şi rezervele de combustibil ca şi muniţia pe care le mai aveau.

Eram conştient că-i ultima noastră şansă de care depindea totul : libertatea sau captivitatea, viaţa sau moartea.

Întunericul ce domnea peste întinsul acestor păduri a fost brusc iluminat de rachetele verzi care marcau linia frontului nostru şi însemna în acelaşi timp debuşarea la atac. Ca de dincolo de lume, cu vuiet metalic şi prelung, însoţit de uruitul motoarelor şi de scârţâitul şenilelor, la care se adăuga miile de explozii care aruncau în noapte insule de lumină în întunericul de deasupra ; pământul parcă se căscase să înghită în străfundurile lui nesătule tot ce-a mai rămas din ceea ce a fost odată o armată mândră de victoriile ei.
Puţini au fost cei care, făcând parte din primul val, au reuşit - ca trecând peste cadavre – să scape din acel cerc blestemat. Pentru că, automat, ruşii, care aveau aici masate forţe extraordinar de mari, au închis imediat spărtura făcută în acel cerc de fier.

Restul, cu pierderi uriaşe au fost aruncaţi înapoi spre Prut, unde ne-am fărâmiţat în mici detaşamente mărşăluind pe fundul diferitelor văi, pândiţi din toate părţile de forţe masive sovietice care aşteptau ca nişte lupi flămânzi să ne înhaţe.

Îmi mai rămâneau puţini din ostaşii cu care am pornit la început pe acest drum de Golgotă şi tot umblând prin aceste păduri împreună cu nemţii cu care scăpasem, am ajuns într-o seară la o comună mare, Arsura, unde am dat peste o parte din ostaşii noştri rătăciţi şi unde l-am reîntâlnit şi pe lt. Ionăşanu Vasile, de care mă lega o veche prietenie.

O zi şi o noapte am stat aici, după care dimineaţa am pornit fără ţintă precisă pe fundul aceloraşi văi pândiţi după creste de ruşii care aşteptau să ne prindă pe toţi concentraţi într-un punct.

Într-o seară – ultima seară care avea să pună punct peregrinărilor noastre – am ajuns în comuna Vutcani, situată la nord de Huşi.

CĂZUT PRIZONIER

Două lovituri de tun trase dintr-un tanc, urmate de explozia câtorva grenade ne-au învăluit într-un nor de fum şi praf şi într-un salt înainte un pluton inamic, condus de un lt. major rus, a căzut în urlete peste noi, strigând să aruncăm armele.

Ofiţerul rus, urmat de doi soldaţi, a sesizat că eu sunt comandantul acestui grup şi, repezindu-se la mine, mi-a pus pistolul în piept, continuând să înşire “pe limba lui Tolstoi” o serie nesfârşită de sudalme.

Eram într-o bluză de vară cu mânecile răsfrânte până din sus de coate şi dintr-o dată s-a calmat când privirea lui a alunecat pe ceasul de la mână (un Doxa cu ramă de aur) şi pe un fir negru de mătase de care atârna la buzunarul din stânga al bluzei un ceas american de mare precizie, un cronometru din dotarea bateriei, care servea la reglarea tragerilor de artilerie, ca şi un stilou, pe care le-a smuls cu atâta putere că mi s-a desprins buzunarul bluzei. Era vizibil că prada i-a calmat instinctele primare şi strigând încă o dată la mine : “afisir, niet ?”(eşti ofiţer, nu ?), şi după ce m-a devalizat de tot ce a găsit la mine, m-a dat în primire la doi calmuci cu ochi la tâmple, care nu s-au lăsat nici ei mai prejos, dar nemaiavând ce-mi lua din buzunare s-au mulţumit să-mi tragă cizmele din picioare, lăsându-mă cu tălpile goale.

Am văzut, după aceea, cum un grup de prizonieri germani şi români ieşeau încolonaţi prin diferite uliţe ale satului şi se îndreptau spre pădurea care îi înghiţea.

Pe traseul din comună până în pădure se auzea din când în când câte o rafală scurtă de pistol, iar drumul pe care treceam era marcat din loc în loc de cadravele acelora care fuseseră ţinta de moment a acelora care îi escortau.
Din marginea comunei până în interiorul pădurii am parcurs distanţa numai într-o fugă, goniţi de la urmă şi de pe flancuri de escorte de ruşi călări, înarmaţi cu pistoale şi bâte zdravene.

Ca mine desculţi erau şi alţi ostaşi români şi germani, cărora ruşii le-au tras cizmele din picioare, încât când am ajuns acolo unde să ne centralizeze pentru a forma convoaie mai mari, tălpile noastre erau numai o rană.

ORORILE RUŞILOR
După ce ne-a aşezat jos, pe burtă, urechile mele a avut ocazia să înregistreze cu atenţie un discurs “tip” pe care avea să-l mai ascult de mii de ori, de la mii de “Ivani”, cât timp blestemul acestei clipe m-a însoţit pe pământul inospitalier şi rece al acelei şesimi de pământ de pe glob.

În concluzie, ne acuza de trădare, cum că nu ne-am conformat ordinului regelui Mihai şi a guvernului de la Bucureşti care pe 23 august 1944 au încheiat “anda mir” (o pace) cu noi, că am continuat să luptăm împreună cu hitleriştii contra armatei sovietice, eliberatoarea ţării şi poporului nostru de sub jugul fascist.