Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale.
Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale.
Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii, instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).
Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).
Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).
Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi costuri scăzute);
Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);
Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;
Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;
În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.
Dezvoltarea SFI a fost potenţată de:
Dezvoltarea SFI a fost potenţată de:
Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale;
Globalizarea pieţelor
Avansul tehnologic
Expansiunea monetară
Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni specifice);
Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp);
Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor
Problemele de agenţie
(“stock-options”, preluarea companiei, schimbarea echipei manageriale)
Comerţul mondial a crescut de peste 4 ori din 1990;
Comerţul mondial a crescut de peste 4 ori din 1990;
Investiţiile străine directe au crescut de 7 ori din 1990;
Creditul bancar internaţional a crescut de 150 de ori între 1975 şi 2008 ajungând la 40 de trilioane de dolari;
Activele financiare internaţionale au crescut de 14 ori între 1980 şi 2006 ajungând la 167 de trilioane de dolari;
Deţinerile internaţionale de acţiuni au în momentul de faţă o pondere de 25%;
Deţinerea de titluri de stat americane de către entităţi financiare din afara SUA este de 60%;
Rezervele valutare internaţionale au crescut de 10 ori din 1990 ajungând la 7,5 trilioane dolari.
Sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 s-a caracterizat prin existenţa unei economii mondiale puternic integrate.
Sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 s-a caracterizat prin existenţa unei economii mondiale puternic integrate.
În perioada dintre anii 1870 şi 1914 a existat la nivel internaţional un aranjament financiar cunoscut sub numele de “gold standard”
Fiecare ţară îşi exprima valoare monedei sale în funcţie de acoperirea sa în aur
Ţările foloseau ca rezervă internaţional doar AURUL
Atâta timp cât valoarea unei monede era exprimată în raport cu aurul cursul de schimb rămânea FIX
Începând cu primul război mondial - 1914, ţările au suspendat convertibilitatea monedei lor în aur.
După terminarea războiului au fost încercări nereuşite de revenire la paritatea fixă faţă de aur fără nici un succes însă.
În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului financiar de dinainte de război.
În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului financiar de dinainte de război.
Noul standard aur a fost diferit de predecesorul său datorită diminuării cantităţii de aur din sistem:
Ţările care nu erau importante centre financiare nu deţineau cantităţi importante de aur dar în schimb aveau monede care erau convertibile în aur.
Caracteristicile sistemului nou intitulat “Gold Exchange Standard” erau:
Ţările puternice aveau o monedă a cărei valoare era stabilită în raport cu aurul;
Ţările mai puţin importante îşi stabileau valoarea monedei în raport cu rezerva internaţională de devize puternice şi de aur.
Scopul major era revenirea la paritatea monedelor de dinainte de război (Marea Britanie a făcut un pas important în acest sens stabilind un raport liră – dolar pe baza raportului de dinainte de război la 4.86 USD / liră, această supraevaluare a lirei a generat probleme de balanţă de plăţi externe şi a distorsionat puternic aşteptările pieţei).
Până în anul 1930 cea mai mare parte a ţărilor lumii au aderat la acest sistem
Modul în care a fost configurat sistemul financiar internaţional ridica serioase probleme de motivare pentru ţările mici participante la sistem
Dacă o ţară mică se aştepta ca rezerva sa internaţională să se deprecieze în raport cu aurul atunci ea avea de ales între:
Vânzarea integrală a rezervei înainte ca deprecierea să aibă loc;
Acest comportament punea o presiune şi mai mare asupra monedei principale de denominare a rezervei internaţionale
Chiar dacă lira sterlină a fost puternic supraevaluată în 1925, în 1931 au apărut semne clare de presiune asupra sa care au forţat UK să rupă legătura dintre liră şi aur, atitudine urmată de majoritatea ţărilor din sistem. În 1937 nu mai era nici o ţară prezentă în sistem
Acest sistem financiar internaţional nu a fost deloc un succes
Acest sistem financiar internaţional nu a fost deloc un succes
O serie de economişti (e.g. Eichengreen, 1992) au văzut în acest sistem o cauză majoră a Marii Crize Economice Interbelice;
Începând cu anii 1930s în sistemul financiar internaţional au început să funcţioneze primele aranjamente monetare independente
În cadrul SFI se combina cursul fix cu ratele flotante
Lipsa unei coordonări financiare a dus la accentuarea crizelor din a doua jumătate a anilor 30
Ţările s-au angajat într-o depreciere semnificativă a monedelor lor în speranţa unui plus de “competitivitate”
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial SUA şi Marea Britanie plănuiau reconfigurarea sistemului economic de după război
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial SUA şi Marea Britanie plănuiau reconfigurarea sistemului economic de după război
White şi Keynes au înţeles rolul major pe care l-a avut prăbuşirea sistemului economic mondial la declanşarea războiului şi doreau să nu mai repete greşelile de după primul război mondial;
În acelaşi timp luptau pentru o poziţie relativ mai puternică a ţărilor pe care le reprezentau.
În urma Conferinţei de la BW din 1944 a apărut un plan concret de dezvoltare a sistemului financiar internaţional cu următoarele caracteristici:
Un curs fix dar ajustabil (!!!);
Două noi organizaţii internaţionale: FMI şi Grupul Băncii Mondiale (BIRD pentru a finanţa probleme de dezvoltare, IDA pentru cele mai sărace ţări ale lumii, CFI pentru a furniza capital de risc ţărilor cele mai sărace participante la sistem).
Sistemul de la BW se baza pe principiul introducerii cursurilor de schimb fixe dar ajustabile;
Sistemul de la BW se baza pe principiul introducerii cursurilor de schimb fixe dar ajustabile;
Diferite articole din Acord precizau următoarele:
“Fiecare ţară membră va stabili un curs faţă de USD care trebuie menţinut într-o bandă de variaţie de +/-1% faţă de USD”
“Preţul USD în aur a fost fixat la 35 USD / uncia de aur”
SUA deţinea în acel moment 70% din rezervele mondiale de aur fiind capabilă să furnizeze suficientă încredere în sistem.
Ţările participante aveau voie să devalorizeze moneda lor cu maxim 10% fără permisiunea FMI în cazul unor dezechilibre majore de BPE;
Orice intervenţie pentru a devaloriza cu mai mult de 10% avea nevoie de aprobarea FMI.
Avantajele cursului de schimb fix
Avantajele cursului de schimb fix
Reduce riscul asociat comerţului exterior
Riscul pentru exportatori este ca moneda să se aprecieze şi riscul pentru importatori este ca moneda să se deprecieze
Incertitudinea legată de cursul de schimb inhibă implicarea în activităţi de comerţ exterior
Dezavantajele unui curs de schimb fix
Lipsa unui control asupra propriei economii
Deficitele sau excedentele din BPE se ajustează pe baza cererii şi a ofertei interne şi externe şi mai puţin pe baza ratelor de schimb
Să promoveze cooperarea monetară internaţională şi dezvoltarea comerţului internaţional;
Să promoveze cooperarea monetară internaţională şi dezvoltarea comerţului internaţional;
Să introducă un sistem al ratelor de schimb fixe şi să încerce să reducă semnificativ dorinţa ţărilor participante de a devaloriza moneda lor în situaţii de criză prin introducerea unor facilităţi de creditare şi de finanţare temporară a problemelor legate de balanţa de plăţi externe;
Stabilirea unei cote de participare în funcţie de dimensiunea economică a fiecărei ţări membre;
Constituirea, pe baza acestor cote, a unor rezerve financiare importante ce vor fi folosite pentru a finanţa problemele legate de balanţa de plăţi a ţărilor membre;
Iniţial fiecare ţară putea extrage maxim 125% din cota sa la FMI;
Introducerea unor condiţii in acordarea de fonduri: adoptarea de măsuri de îmbunătăţire a situaţiei BPE;
FMI a început activitatea în 1947 cu 8.8 miliarde USD.
Cea mai importantă caracteristică a FMI – cotele de participare
Cea mai importantă caracteristică a FMI – cotele de participare
Determină capacitatea de împrumut de la fond şi rolul în mecanismul decizional (numărul de voturi):
Cota membrilor reprezintă subscripţia la Fond a fiecărei ţări
Bazată pe dimensiunea economică a fiecărei ţări
¼ este plătită într-o monedă convertibilă (US dollar, British pound, euro, or yen) sau DST
¾ este vărsată în monedă naţională
Activitatea FMI:
Supraveghere economică şi monitorizare
Propuneri de politică economică
Creditare
Asistenţă tehnică (cea mai importantă)
Dacă un membru al FMI are probleme de BPE atunci:
Dacă un membru al FMI are probleme de BPE atunci:
poate să împrumute ¼ din cota sa automat ca tranşă de rezervă
pentru diferenţa de ¾ va vinde rezerva denominată în moneda sa naţională contra monedelor altor ţări membre cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (tragerea se face sub forma unui acord de răscumpărare)
Tranşele de credit
Tranşele de credit
Iniţial tranşa de credit era stabilită la maxim ¼ din valoarea cotei
La sfârşitul anilor 70 tranşa de credit de la FMI a fost mărită la 37.5% din cotă
Prima tranşă de credit este mai mult sau mai puţin automată
A doua până la a patra tranşă de credit este condiţionată de adoptarea unor măsuri de politică economică menite să rezolve dezechilibrele de BPE (principiul condiţionalităţii)
Tranşele de credit sunt limitate la maxim 150% din valoarea cotei. Ulterior FMI a creat o serie de facilităţi speciale de creditare care au mărit potenţialul de împrumut de la FMI
FMI a stabilit o limită de maxim 5 ani pentru facilităţile de creditare
In momentele iniţiale activitatea FMI a fost aproape irelevantă
In momentele iniţiale activitatea FMI a fost aproape irelevantă
Sistemul ratelor de schimb fixe a fost stabilit în Martie 1947;
Monedele nu erau liber convertibile pe piaţă;
O serie de restricţii au fost impuse iniţial şi USD pentru a fi schimbat pe piaţa valutară
SUA a cunoscut o perioadă de excedent sănătos al BPE;
Japonia este prima ţară care a retras fonduri sub forma tranşei de rezervă în 1957
1950 – se creează UNIUNEA EUROPEANĂ DE PLĂŢI
1948 – 1952: “Planul Marshall” un pachet financiar de 11.6 mld. USD sub formă de granturi şi 1.8 mld. sub formă de credite acordat ţărilor europene;
Crearea OEEC în 1948 pentru a administra fondurile furnizate prin planul Marshall, organizaţia fiind transformată în 1961 în OECD (SUA şi Canada s-au alăturat în 1961 şi Japonia în 1964)
În perioada dintre 1956 şi 1958 FMI s-a implicat în elaborarea unor politici care au dus la convertibilitatea deplină a lirei sterline şi a francului francez care au părăsit UEP
1949: ţările scandinave, UK şi Franţa au dus o politică de depreciere pronunţată a monedelor lor
Balanţa comercială a SUA către finalul anilor 50 a început să aibă un deficit de 1 mld. USD
Au apărut tot mai multe îngrijorări legate de capacitatea SUA de a apăra dolarul şi de capacitatea ţărilor industrializate de a menţine paritatea fixă faţă de dolar:
Au apărut tot mai multe îngrijorări legate de capacitatea SUA de a apăra dolarul şi de capacitatea ţărilor industrializate de a menţine paritatea fixă faţă de dolar:
FMI a introdus Acordul General de Împrumut în Octombrie 1962
Băncile Centrale ale ţărilor membre au creat un fond de $6 mld. pentru a menţine stabilitatea sistemului
Ţările implicate au căpătat denumirea de Grupul celor 10 şi au fost percepute ca un club al ţărilor bogate
Crearea “Gold Pool” de către SUA şi şapte ţări industrializate pentru a furniza aur sectorului privat în vederea protejării parităţii fixe de 35 USD pe uncia de aur.
La începutul anilor 60 BPE a SUA s-a stabilizat dar războiul din Vietnam a deteriorat-o semnificativ, deficitul ajungând în 1965 la 6.19 mld.
La începutul anilor 60 BPE a SUA s-a stabilizat dar războiul din Vietnam a deteriorat-o semnificativ, deficitul ajungând în 1965 la 6.19 mld.
În 1965 preşedintele De Gaulle a anunţat oficial că Franţa s-a decis să schimbe rezervele sale din USD în aur.
La jumătatea anului 1967 a devenit tot mai evident faptul că excedentul de dolari din sistem depăşea cantitatea de aur şi că aşteptările Băncilor Centrale în aceste sens (vor converti rezerva internaţională în aur) vor duce la căderea inevitabilă a sistemului.
Toate acestea au dus la semnarea unui acord între băncile centrale prin care acestea să nu mai convertească în aur rezerva lor internaţională
S-a renunţat la vânzarea de aur către sectorul privat pentru a preveni creşterea preţului aurului
O piaţă secundară a aurului a fost creată unde exista un ppreţ oficial şi un preţ de piaţă care putea varia
In 1967 după puternice deficite de BPE UK se decide să devalorizeze lira cu 14.6%;
In 1967 după puternice deficite de BPE UK se decide să devalorizeze lira cu 14.6%;
In 1969 deficitele de BPE ale Franţei conduc la o depreciere de 11% a francului francez şi la o revalorizare cu 9.3% a mărcii germane.
Deficitul SUA al BPE continua să crească în ciuda măsurilor întreprinse de această ţară.
In 1971 era tot mai clar că dolarul este supraevaluat şi că marca şi yenul sunt subevaluate
În Aprilie 1971 deficitul SUA de BPE a dus la o ieşire masivă de capital bazată pe anticipările celor din piaţă legate de monedele din sistem privind deprecierea USD (2 mld. USD au fost cumpărate de pe piaţa germană de către speculatori ceea ce a determinat închiderea pieţei pentru o săptămână)
Marca germană a fost revalorizată cu 7% şi şilingul austriac cu 5%;
Masive speculaţii legate de dolar au continuat;
Pe 15 august 1971 Preşedintele american Nixon a anunţat oficial că SUA renunţă la convertibilitate în aur a USD;
SUA s-a decis să aplice o taxă generalizată de 10% asupra importurilor de bunuri şi servicii;
Imediat după anunţul lui Nixon ţările participante la sistem au luat decizia de a permite cursurilor de schimb să floteze liber;
Imediat după anunţul lui Nixon ţările participante la sistem au luat decizia de a permite cursurilor de schimb să floteze liber;
Acordul Smithonian din 1971:
Preţul oficial al aurului a fost modificat la 38$ pe uncie;
Fluctuaţia în raport cu USD a fost crescută de la 1% la 2.25%;
SUA a fost obligată să renunţe la taxa de 10% aplicată importurilor sale;
G-10 a decis să accepte flotarea liberă doar pentru cele mai dezvoltate economii;
La jumătatea anului 1972 Marea Britanie a intrat într-o puternică criză a BPE şi autorităţile au decis să lase lira să floteze liber pe piaţă.
În ianuarie 1973 autorităţile elveţiene anunţă că francul elveţian va flota şi el liber în raport cu USD
19 Martie 1973: Ţările Europene au intrat într-un sistem monetar propriu cunoscut sub numele de “Şarpele în Tunel”
În Iunie 1973 “Snake in the Tunnel” a devenit “plain Snake”
Beneficiile sistemului de la Bretton Woods:
Expansiunea comerţului internaţional şi a investiţiilor străine
Diminuarea semnificativă a ratelor de inflaţie
Creşterea economică considerabilă
Slăbiciunile sistemului de la Bretton Woods:
Restricţii legate de circulaţia capitalului
Presiunea asupra rezervelor de aur ale SUA
Ineficienţa programelor de ajustare aplicate de către ţările membre
Probleme de lichiditate (the Dilema Triffin)
Probleme de lichiditate (the Dilema Triffin)
Lipsa unui mecanism de ajustare:
Sistemul de la BW permitea realinierea cursurilor de schimb ca o măsură de ultimă instanţă în cazul unui “dezechilibru fundamental” al BPE
Ţările membre au fost frecvent interesate de devalorizarea monedei lor
Termenul de dezechilibru nu a fost corect definit;
Probleme legate de senioraj:
SUA a fost sursa majoră de lichiditate internaţională;
Pentru a avea rezerve internaţionale ţările participante erau nevoite să aibă o balanţă excedentară (de aici şi dorinţa de depreciere) şi SUA o balanţă deficitară
Restul lumii consuma mai puţin decât producea şi SUA consuma mai mult decât producea;
A apărut un fenomen de export de inflaţie controversa legată de senioraj.
Acordul de la Kingston Jamaica (1972-1976) de reformare a SFI:
Acordul de la Kingston Jamaica (1972-1976) de reformare a SFI:
A fost încheiat între ţările europene şi SUA cu scopul reformei SFI.
Flotarea liberă a fost interzisă pentru ţările semnatare ale acordului de la Bretton Woods cu derogarea din 1973
Flotarea liberă este înlocuită de flotarea administrată din două motive:
Continuarea creşterii şi dezvoltării comerţului internaţional fără fluctuaţii excesive ale cursului de schimb
Evitarea crizelor în economia mondială (crizele petroliere)
Modificarea articolului IV din Acord (ratificată în 1978 de 2/3 din membrii):
Orice ţară este liberă să îşi aleagă regimul monetar – valutar (mai puţin ancorarea de aur a monedei);
FMI va supraveghea politica monetară şi valutară a ţărilor participante la sistem şi va elabora principii de acţiune
Printr-o majoritate de 85 % FMI poate reintroduce un sistem ancorat pe USD (SUA are drept de veto)
Diminuarea rolului monetar al aurului
Desemnarea DST ca principal activ de rezervă
Principiile adoptate în 1977 asupra SFI:
Principiile adoptate în 1977 asupra SFI:
Orice membru trebuie să evite intervenţiile pe piaţa valutară pentru a preveni dezechilibre ale BPE sau pentru a obţine un avantaj incorect în schimburile comerciale internaţionale
Orice membru poate interveni pentru a diminua eventualele crize la nivelul BPE
În cazul oricărei intervenţii pe piaţa valutară trebuie să se ţină cont de interesele ţărilor membre (inclusiv a celei emitente).
Aranjamentul de la Plazza (septembrie 1985):
Iniţiat de un grup de 5 ţări (SUA, UK, Japonia, Germania şi Franţa)
G5 s-au angajat pentru a interveni în vederea diminuării valorii USD pe pieţele internaţionale (considerat în acel moment supraevaluat)
Acordul de la Luvru (februarie 1986):
Iniţiat de un grup de 7 ţări (G5 + Italia şi Canada)
Au considerat că USD a atins o valoare care reflectă realităţile economice şi au sistat intervenţiile pe piaţa valutară
Ţările vor interveni neanunţat şi doar dacă este cazul în favoarea monedelor lor
Preţul la petrol a crescut semnificativ în 1973 – 1974, acest lucru cauzând reale probleme la nivelul BPE al multor ţări
Preţul la petrol a crescut semnificativ în 1973 – 1974, acest lucru cauzând reale probleme la nivelul BPE al multor ţări
În iunie 1974 FMI a stabilit, ca o consecinţă a crizei petroliere, o facilitate de finanţare specială OIL FACILITY:
FMI a împrumutat fonduri ca orice alt intermediar financiar de la ţările producătoare de petrol către ţările importatoare de petrol.
A doua facilitate petrolieră a fost stabilită în 1975 fiind mult mai restrictivă decât prima
1976: FMI a început să atragă atenţia asupra sustenabilităţii ţărilor în curs de dezvoltare care s-au împrumutat masiv de la băncile comerciale. Reacţia sectorului financiar privat a fost foarte dură la adresa fondului;
1980: a început cu o creştere semnificativă a ratelor reale de dobândă pe toate pieţele şi un declin al preţurilor pentru bunurile ne-petroliere.
În 1982 FMI a calculat că sistemul bancar american a împrumutat America Latină cu 100% din totalul capitalului acestor bănci;
În 1982 FMI a calculat că sistemul bancar american a împrumutat America Latină cu 100% din totalul capitalului acestor bănci;
În august 1982 Mexic a anunţat că încetează plata serviciului datoriei externe. La sfârşitul aceleiaşi luni guvernul mexican a naţionalizat sistemul său bancar;
1982 este anul în care încep crizele financiare şi în Argentina şi Brazilia:
Argentina: supraevaluarea cursului de schimb utilizat ca ancoră pentru a reduce cheltuielile inflaţioniste;
Brazilia: Deprecierea cursului de schimb nu a putut ţine pasul cu inflaţia cauzând o supraevaluare a cursului de schimb real.
Băncile comerciale din ţările dezvoltate au început să împrumute tot mai mult entităţi din ţările în curs de dezvoltare
Băncile comerciale din ţările dezvoltate au început să împrumute tot mai mult entităţi din ţările în curs de dezvoltare
Criza datoriei a devenit una globală
Plăţile în contul de capital al debitorilor au început să fie mai mari decât încasările în contul de capital
În a doua jumătate a anilor ’80 apare piaţa secundară a datoriei externe:
In 1989, US Treasury Secretary Nicholas Brady a propus un plan prin care FMI şi Banca Mondială să utilizeze fondurile lor pentru a răscumpăra datoria ţărilor în curs de dezvoltare puternic îndatorate:
Planul a fost aprobat sub numele de Brady Plan
A fost extinsă perioada de creditare a FMI şi au fost introduse noi facilităţi de împrumut
Începând cu anii 90 tot mai multe instituţii financiare non-bancare au început să transfere fonduri către ţările în curs de dezvoltare sub forma de investiţii străine directe şi de portofoliu;
Începând cu anii 90 tot mai multe instituţii financiare non-bancare au început să transfere fonduri către ţările în curs de dezvoltare sub forma de investiţii străine directe şi de portofoliu;
Numărul ţărilor puternic îndatorate a crescut semnificativ, inclusiv a ţărilor cu probleme de plată către FMI;
În noiembrie 1992 a fost introdus un al treilea amendament la articolele din Acordul FMI cu privire la suspendarea dreptului de vot pentru ţările care nu-şi onorează obligaţiile către FMI;
Mexic a intrat într-o nouă criză în 1994;
În anii 1997 – 1998 o serie de crize au lovit ţările asiatice cu precădere Tailanda, Indonezia, Coreea de Sud, Malaezia şi apoi Rusia
În anii 1997 – 1998 o serie de crize au lovit ţările asiatice cu precădere Tailanda, Indonezia, Coreea de Sud, Malaezia şi apoi Rusia
O puternică depreciere a monedelor acestor ţări;
În cazul Tailandei, Indoneziei şi Coreei de Sud FMI a jucat un rol substanţial şi controversat în acelaşi timp;
Noi facilităţi de împrumut au fost create;
Facilităţi suplimentare de rezervă au fost introduse pentru a furniza fonduri pe termen scurt şi de volum mare către ţările asiatice;
În oct. şi nov. 1998 FMI a lansat un pachet financiar complex pentru a susţine Realul brazilian pentru a preveni extinderea crizei in Brazilia şi in întreaga Americă Latină;
Importante schimbări operate în cadrul SFI în ultima perioadă:
Importante schimbări operate în cadrul SFI în ultima perioadă:
In 1997 General Agreement to Borrow a fost suplimentat printr-un nou acord
Implica 25 de ţări membre FMI şi un fond de 46 miliarde US $ datorită faptului că sumele furnizate prin cota de participare s-au dovedit insuficiente;
In 1999, o nouă facilitate de împrumut a fost creată pentru LDC
Poverty Reduction and Growth Facility creată pentru a înlocui facilitatea din 1987 Enhanced Structural Adjustment Facility
Reprezintă punctul cheie din politica FMI de a integra politicile împotriva sărăciei ca un element de bază al politicii de stabilizare macroeconomică
In 1999, cota de participare la fond a crescut cu 45% resursele Fondului ajungând la 283 miliarde US$
În momentul de faţă este permis ţărilor participante să adopte liber ce politică monetară şi de schimb doresc dacă se consideră că legarea monedei faţă de aur nu este adecvată.
În momentul de faţă este permis ţărilor participante să adopte liber ce politică monetară şi de schimb doresc dacă se consideră că legarea monedei faţă de aur nu este adecvată.
În practică există în momentul de faţă în lume o paletă largă de politici de curs de schimb de la curs de schimb fix, flotare liberă şi o combinaţie între acestea.
În cadrul SFI vorbim în momentul de faţă, mai degrabă, de inexistenţa unui sistem şi a unor aranjamente monetare clare între cele mai puternice monede ale lumii (dolar, yen, euro, lira);
Situaţia dramatică din anii 1970s, 1980s şi 1990s care a implicat cele mai importante monede din cadrul SFI a condus la o mare varietate de propuneri de reformare a SFI
Cea mai mare parte a acestor propuneri consideră că este de dorit o limitare a variaţilor de curs de schimb dintre cele mai importante monede din sistem.
Trei dintre aceste propuneri reţin atenţia şi merită a fi luate în considerare: cele propuse de John Williamson, Ronald McKinnon şi James Tobin
SFI este în prezent o combinaţie de regimuri valutare
SFI este în prezent o combinaţie de regimuri valutare
12 ţări au adoptat EURO care flotează liber pe pieţele internaţionale la fel ca şi USD, CAD, SFR, Lira sterlină, Yen
Monedele ţărilor în curs de dezvoltare au adoptat următoarele tipuri de regimuri valutare:
În numeroase articole ale sale John Williamson împreună cu alţi autori (1985, 1987, 1988) au propus ca soluţie administrarea cursurilor de schimb ale celor mai importante monede în cadrul unei zone ţintă (target zone system)
În numeroase articole ale sale John Williamson împreună cu alţi autori (1985, 1987, 1988) au propus ca soluţie administrarea cursurilor de schimb ale celor mai importante monede în cadrul unei zone ţintă (target zone system)
Pentru aceste monede Williamson a sugerat calcularea unui curs sintetic 'Fundamental Equilibrium Effective Exchange Rate' (FEEER).
Acest curs este un curs realce trebuie corelat cu situaţia din contul curent al BPE al ţărilor implicate
FEEER ar trebui periodic ajustat cu modificările variabilelor economice fundamentale cum ar fi rata inflaţiei.
Ţările membre mai puţin dezvoltate for avea moneda într-o bandp de variaţie soft de ±10 % faţă de FEEER
Ideea de “soft” pentru banda de variaţie se referă la faptul că nu este necesar ca Banca Centrală să cumpere sau să vândă valută dacă limitele benzii sunt încălcate
Banda are rolul de a preveni şocurile speculative
Ronald McKinnon (1982, 1984 şi 1988) a considerat că la procesul de substituire al monedelor un rol fundamental îl are volatilitatea cursului de schimb
Ronald McKinnon (1982, 1984 şi 1988) a considerat că la procesul de substituire al monedelor un rol fundamental îl are volatilitatea cursului de schimb
El a argumentat că într-o lume în care sunt foarte puţine bariere în calea capitalurilor, companiile multinaţionale şi investitorii doresc să deţină portofolii denominate în monede diferite (diversificate);
Deşi portofoliul denominat într-o monedă este relativ stabil, un portofoliu global este foarte instabil;
McKinnon a sugerat un control bilateral mai strict asupra ofertei de bani din două ţări distincte ar rezolva problema volatilităţii cursurilor de schimb. O alternativă ar fi ajustarea volumului de obligaţiuni emise la nivel internaţional. O corelare între masele monetare şi obligaţiuni ar stabiliza cursul şi dobânda.
James Tobin (1978) a considerat că la baza volatilităţii în creştere a cursurilor de schimb stă dezechilibrele din fluxurile de capital pe termen scurt.
James Tobin (1978) a considerat că la baza volatilităţii în creştere a cursurilor de schimb stă dezechilibrele din fluxurile de capital pe termen scurt.
Gradul ridicat de integrare al pieţelor de capital lasă foarte puţine alternative pentru a aplica o politică monetară independentă;
Pentru a reduce aceste efecte Tobin a sugerat aplicarea unei taxe la toate tranzacţiile valutare care să reducă motivaţia speculatorilor de a muta capitalurile pe termen scurt de pe o piaţă pe alta;
O taxă de 1% ar descuraja fluxurile de capital pe termen scurt speculative;
Tobin consideră, spre deosebire de primii doi autori, că nu regimul de schimb este principala sursă de criză în SFI;
o mai mare utilizare a barterului în schimburile comerciale
(A) Exchange Rate Mechanism (ERM):
(A) Exchange Rate Mechanism (ERM):
Un tablou de benzi de variaţie bilaterale între ţările membre;
Iniţial fiecare monedă fluctua într-o bandă de variaţie de + +/- 2.25 band (cu o excepţie pentru Italia şi Spania, ulteriori Marea Britanie şi Portugalia au aderat la ERM);
Ca reacţie la criza din 1992 – 1993, banda de variaţie a fost lărgită la 15%;
Atunci când cursul de schimb bilateral atingea marginea superioară sau inferioară a benzii de variaţie, autorităţile din cele două ţări trebuiau să intervină pentru a menţine cursul în interiorul benzii de variaţie.
B. ECU
B. ECU
(B) European Currency Unit (ECU):
Coş valutar ponderat constituit din monedele ţărilor membre
Servea ca indicator de divergenţă în cadrul ERM.
Fiecare monedă din SME avea o pondere în componenţa ECU, care reflecta importanţa economiei acelei ţări, ponderea în schimburile inter-regionale şi angajamentele ţării în cadrul sistemului de facilităţi de finanţare.
(3) Facilităţile de finanţare:
(3) Facilităţile de finanţare:
Au fost create pentru a se asigura că fiecare ţară membră are suficiente resurse pentru a interveni în vederea apărării parităţilor de schimb bilaterale;
20% din rezervele de aur ale ţărilor membre trebuiau depuse la Fondul European de Cooperare Monetară (EMCF) primindu-se în schimb echivalentul în ECU a acestei rezerve;
Au fost create trei facilităţi de finanţare: facilităţi de finanţare pe termen foarte scurt (VSTF), facilităţi de finanţare pe termen scurt / mediu (STMS) şi asistenţă financiară pe termen mediu (MTFA)
Cele 5 stadii ale EMS:
Cele 5 stadii ale EMS:
• 1979-1983: Start turbulent cu 7 realinieri de curs
• 1983-1987: Perioadă de relativă stabilitate cu doar 4 realinieri de curs;
• din 1987: “noul” EMS cu noile ţări membre fără nici o realiniere
• 1992/93: crize
• 1993-1999: demararea procesului de creare a Uniunii Monetare dublată de lărgirea benzii de variaţie (+/- 15%)
Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an). (FMI, "Balance of Payements Manual", Ed. 5, 1994)
Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an). (FMI, "Balance of Payements Manual", Ed. 5, 1994)
Concepte care stau la baza elaborării BPE:
Rezident / nerezident
Teritoriu economic
Fluxuri reale / fluxuri financiare
permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea
permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea
permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile comerciale cu ţările terţe
măsoară competitivitatea externă a economiei naţionale
pe baza BPE se poate măsura gradul de atractivitate mediului de afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi
instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe
balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o serie de politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare) etc.
Principiul de bază de înregistrare a fluxurilor reale şi financiare în BPE este acela al dublei înregistrări
Principiul de bază de înregistrare a fluxurilor reale şi financiare în BPE este acela al dublei înregistrări
“Fiecare furnizare de resurse reale sau financiare este compensată de o încasare şi, implicit, orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată.”
Intrările de resurse sunt înregistrate în creditul balanţei şi ieşirile sunt înregistrate în debitul balanţei
