Nota autorului

— Anna lucrează foarte conştiincios, remarcă Beck, pentru a des­trăma tăcerea care coborâse din nou asupra discuţiei lor. Sunt sigur că va fi curând aici...

Doctoriţa Anna Kleist, medicul legist, aştepta să examineze cor­pul femeii necunoscute imediat ce ei soseau. Beck făcu scurt prezen­tările între Nancy şi Anna, care nu puse întrebări şi dispăru. Newman abia se ridicase, ca să şi dezmorţească picioarele, când Anna Kleist reveni. I se adresă lui Nancy:

— Iertaţi mâ că v am făcut să aşteptaţi atât de mult. Cred că acum sunt în măsură să port o discuţie preliminară despre cum a murit nefericita femeie...

Tweed sosi în Geneva la bordul cursei SR 837, care îl debarcă la Cointrin la ora 21:30. Trecu rapid prin punctul de vamă şi control al paşapoartelor, străbătu în viteză sala de aşteptare, ţinând în mână valiza micuţă, şi chemă un taxi. Dădu şoferului un bacşiş consistent şi avu noroc. Se bucură de undă verde pe străzile pustii, spre gara Cornavin.

Prinse expresul de 21:45 în ultimul moment, gâfâind în timp ce se cufunda în fotoliul său de la clasa întâi, iar trenul pleca din staţie. Picioarele sale scurte nu erau făcute pentru astfel de sprin­turi. Ajun­gând la Bem Banhoff – sau Gara Berna – la 23:34, luă un alt taxi pâ-nă la Bellevue Palace, unde se înregistră.

— Ia mi bagajul şi du mi l în cameră, îi spuse hamalului şi se în­toarse spre recepţioner, vorbind în franceză. Sunt executorul testa-men­tar al defunctului domn Bernard Mason care, după cum, fără în-doială, ştiţi, s a înecat în Aar. Vi s a telefonat din partea biroului meu din Londra despre acest lucru..

— Da, domnule, avem o notă...

— Slavă Domnului. Se opri. Domnul Mason a fost, de asemenea, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei. Pot să văd hârtiile lăsate în seif? Nu vreau să le iau, puteţi să mă supravegheaţi în timp ce le cercetez la repezeală. Ceva în legătură cu testamentul său...

— Domnul Mason nu avea o cutie cu cifru...

— Înţeleg. Tweed păru încurcat. Pot să fac o cerere oarecum neo­bişnuită? Doresc să mă uit prin camera pe care a ocupat o. Asta în caz că e încă liberă.

— Înţeleg, domnule. Va fi posibil. Recepţionerul scoase o cheie. În cameră s a făcut curăţenie şi toate efectele sale personale au fost strân­se de Poliţia Federală...

— Fireşte. Pot să urc singur? Doar să mă uit...

— Desigur, domnule. Liftul...

— Ştiu unde este liftul. Am locuit aici în mai multe rânduri.

Tweed luă liftul până la cel de al patrulea etaj. Menţiunea făcută despre Poliţia Federală îl îngrijoră pe Tweed în timp ce introduse cheia în broască, deschise uşa dormitorului, intră înăuntru şi închise uşa, încuind o. Îi sugera mâna lui Beck. Totuşi, ei nu aveau nici un motiv să-l bănuiască pe Mason ca fiind altceva decât cercetător de marke­ting, după cum se înregistrase în dreptul rubricii intitulate Ocupaţie.

Râmase o clipă în prag, în semn de respect, apoi îl izbi pustieta­tea inumană a încăperii, iar el bombăni. "Prostănac sen­timental..." Problema era acum, unde să şi fi ascuns Mason raportul?

Tweed nu se îndoia de faptul că Mason întocmise un raport scris în privinţa profesorului Armand Grange – chiar şi în even­tualitatea ne­dorită care îl surprinsese. Mason era profesionist până în vârful un-ghi­ilor. Fusese, îşi corectă Tweed comentariul mental.

Mai întâi, verifică baia şi toaleta separată, fără prea multe spe­ranţe. Cameristele, în special cameristele elveţiene, aveau aptitudini recunoscute în privinţa curăţeniei. Nu găsi nimic, nicăieri.

Aşadar, rămânea dormitorul – un spaţiu foarte restrâns. Care constituia aceeaşi problemă cu care, probabil, fusese confruntat Ma­son. Cum o rezolvase? Tweed se urcă pe un scaun şi căută în spatele draperiilor, la capătul galeriei, un plic lipit cu leucoplast. Nimic. Dulapul era gol.

Se uită pe sub cele două mese, îngenunchind şi sprijinindu se în mâini. Se ridică şi, cu spatele la unul dintre pereţi, cercetă calm, cu privirea, încăperea. Singurul obiect rămas era un mic scrin cu mai multe sertare. Îl deschise pe cel de sus. Tapetat cu hârtie, era gol şi de o curăţenie impecabilă. Pipăi cu mâna suprafaţa interioară a sertaru­lui. Rahat – îngrozitor cuvânt – cum ar spune americanii.

Blocnotesul era lipit cu leucoplast de fundul celui de al treilea sertar, dedesubt. Îl găsi în timp ce controla sertarul de jos. Nici la cameristele elveţiene nu te puteai aştepta să şteargă de praf această zonă.

Era un notes ieftin, dictando, măsurând aproximativ şapte cen­timetri în lăţime şi paisprezece centimetri lungime. Relativ ieftin. Pe copertă purta încă eticheta care indica preţul. 2,20 franci. De aseme­nea, numele magazinului de unde fusese cumpărat. Paputik. Am Waisenhausplatz Bern. Lângă sediul Poliţiei Cantonale. Ceea ce nu îi spunea nimic lui Tweed.

Următoarea însemnare din carneţel, cu scrisul îngrijit, încli­nat, care îi era atât de familiar, încât îi produse o strângere de inimă, era foarte importantă. Profesor Armand Grange, vârsta şaizeci... Stând lângă scrin, citi în grabă tot ce era scris în carneţelul pe care îl băgă apoi într un buzunar interior.

Tweed avea o putere de concentrare excepţională şi o memorie excelentă. În viitor, dacă ar fi necesar, ar fi capabil să repete, cuvânt cu cuvânt, ultima voinţă şi testamentul lui Mason  pentru că asta era semnificaţia pentru Tweed.

Părăsi dormitorul, încuie uşa şi cobori cu liftul până la parter, înapoie cheile şi trecu prin uşile batante. Abia luă în seamă aerul rece al nopţii în timp ce făcu la dreapta, cu mâinile în buzunarele cojocului său pătat şi uzat.

Străbătu distanţa cu o viteză surprinzătoare, picioarele mişcân­du i se aidoma unor pistoane butucănoase. Traversând strada din fa­ţa cazinoului, îşi continuă drumul pe sub arcadele de pe partea dreap­tă a străzii Munster, adâncit în gânduri. O altă parte a creierului său era concentrată asupra tunelului arcadei din faţă, arcadă ce traversa strada.

Ajungând în larga piaţă din faţa Catedralei Munster, preferă s o ocolească decât s o traverseze. Trecând prin locuri deschise, te poate izbi o maşină. Intră pe Platformă prin poarta deschisă şi printre copa­cii golaşi, vântul biciuindu i faţa, în timp ce picioarele scrâşneau pe pietriş.

Îşi continuă drumul până la zidul scund şi se opri, privind la râul Aar, aflat la mare distanţă dedesubt. Tweed nu îşi dădu seama atunci, dar stătea aproape exact în acelaşi loc de unde fusese îmbrâncit în genune Julius Nagy. Nici nu făcea un peleri­naj pentru a privi în jos, la locul în care murise Mason. O astfel de idee l ar fi făcut pe cel decedat să pufnească dispreţuitor.

Tweed încerca să şi închipuie cum îl omorâseră. Cu sigu­ranţă că era opera unui profesionist. Un asasin antrenat, de genul unui mem­bru al trupelor de comando – sau al unui poliţist. Nimeni altcineva nu s ar fi putut apropia de Mason ca să-l atace. Ochii săi scrutară râul, de la podul Dalmazi până la Kirchenfeld.

Wiley, "ataşat comercial" la Ambasada britanică, îi dăduse sufi­ciente detalii când îi telefonase la Londra, ca Tweed să poată trage concluziile. Plecă de la premisa constând în felul cum ar fi aranjat el crima.

Aruncarea corpului în apă, pentru a fi astfel izbit de unul dintre stăvilare fusese deliberată – era convins. Era un avertis­ment brutal, un act de intimidare intenţionat. N avea nici un sens să-l împingă pe Mason peste balustradele ce străjuiau Aarstrasse, dedesubt – corpul putea fi, pur şi simplu, târât cu uşurinţă în răstoaca de lângă Primar­schule, în cartierul Matte.

Podul Kirchenfeld era exclus – era prea circulat. Nu, trebuie să fi fost podul Dalmazi, mult mai mic şi mai scund, hotărî el. Un trup – Mason trebuie să şi fi pierdut cunoştinţa, deoarece era un bun îno­tător – aruncat de la jumătatea acelui pod ar fi fost dus inevitabil de curentul natural al râului până când ar fi fost proiec­tat într unul din stăvilare.

Satisfăcut că aflase modul în care se procedase, Tweed se întoar­se la ieşirea de pe Platformă şi îşi continuă drumul pe Munstergasse. Era linişte deplină. Nici un sunet, cu excepţia celui al propriilor paşi. Ajunse la Junkerngasse, care acum cobora în pantă. Se opri ascul­tând, chiar înainte de a ajunge la destinaţie. Era foarte preocupat să nu o dea de gol.

Mai făcu câţiva paşi şi se opri în faţa unei intrări cu trei butoane de sonerie. La vederea unui interfon nou instalat, mormăi aprobator. Apăsă pe butonul din dreptul numelui B. Signer.

— Cine e? răsună vocea lui Blanche, prin grilajul de metal.

— Tweed...

— Urcă...

23
Anna Kleist trase un scaun la masă şi se aşeză în faţa lui Nancy. Cele două doctoriţe, observase deja Newman, se aflau pe aceeaşi lun­gime de undă. Kleist îşi scoase ochelarii fumurii, îşi împreună degetele pe masă şi începu să vorbească:

— Acum, lucrul acesta poate fi important pentru mine, doctore Kennedy. Domnul Beck mi a spus că dumneavoastră aţi fost prima persoană care a examinat corpul bietei femei aduse aici. Poate doriţi să ştiţi că am telefonat doctorului Kobler, de la Clinica Berna. M a informat că pacienta se numea Holly Laird, din Houston, Texas. Con­form versiunii lui, ea trecea printr o stare de dezechilibru mental. A atacat pe unul dintre membrii personalului – o femeie numită Astrid –, i a furat cheile de la dulapul cu otrăvuri şi a dispărut cu o canti­tate de cianură de potasiu. Deşi aparent era calm, am detectat la Kob­ler o stare de agitaţie. El a calificat fiecare afirmaţie făcută ca fiind "sub rezerva unei verificări ulterioare" – au fost cuvintele lui. Puteţi, vă rog, să mi spuneţi părerea dumneavoastră în urma examinării doam­nei Laird?

— Fireşte, n a fost un diagnostic propriu zis, replică prompt Nan­cy. A fost determinat de condiţiile nu tocmai propice. Eram înconju­rată nu numai de poliţişti, ci şi de militari înarmaţi. Era întuneric. Am folosit o lanternă împrumutată de la unul dintre poliţişti. Înţelegeţi?

— Perfect...

— Un factor de care a trebuit să ţin seama a fost expunerea. A fost o noapte geroasă. Temperatura era sub zero grade. Doamna Laird purta doar o pijama şi un halat gros. Probabil că alergase o distanţă considerabilă, înainte de a ajunge la şosea.

— Moarte datorată expunerii? întrebă Anna Kleist. La con­cluzia asta aţi ajuns?

— Nu! Nancy începu să vorbească mai precipitat. Am fost ferm convinsă că a murit din cauza unei forme de asfixie, iar aspectul feţei dezvăluia urme distincte de cianoză. Gura îi era strâmbată într o gri­masă oribilă, o grimasă caracteristică cianozei.

— Pot să te întreb, Anna, interveni Beck, care este reacţia ta la concluziile sumare formulate de doamna doctor Kennedy?

Când se aşezase la masă, Anna Kleist luase un notes obişnuit din buzunarul halatului ei vernil, iar acum scoase un pix şi începu să mâz­gălească distrată în carneţel. Newman presupuse că acest lucru o ajuta să se concentreze. Îşi continuă mâzgăleala în timp ce răspunse cu vocea sa moale.

— Examinarea mea confirmă până acum întocmai impresiile doc­torului Kennedy. Am recoltat probe de sânge, care, în timp pot să ne spună mai mult...

— În cât de mult timp? întrebă Newman. Timpul s ar putea să fie o marfă de care nu prea dispunem...

— O săptămână. Posibil doar câteva zile. De acest aspect se ocu­pă un alt legist. Am cerut să i se acorde prioritate maximă acestei probleme...

— Deci, trebuie doar să aşteptăm, comentă Newman.

— Am găsit şi altceva, ceva care mă încurcă teribil, continuă Anna Kleist. Apar răni inexplicabile în jurul gâtului şi pe creştetul capului...

— Vrei să spui că ar fi putut fi strangulată? se interesă Beck.

— Nicidecum. Pare că atât gâtul, cât şi capul îi fuseseră înfăşu­rate cu fâşii de pânză... desenă în continuare ceva în carneţel. O explicaţie – deşi pare bizar să o spui drept concluzie – este că, puţin timp înainte de a muri, purta un soi de ham...

— Un soi de mască? întrebă Beck.

— Posibil, acceptă ea, pe un ton nesigur. În acest stadiu pot fi sigură doar în privinţa asfixierii...

— O mască de oxigen? insistă Beck. Aceasta s ar potrivi cu echi­pamentul pe care te ai aştepta să-l întâlneşti într o clinică. Poate că rezervorul de oxigen era închis, cauzând asfixia?

Kleist dădu negativ din cap.

— Nu. Aţi uitat că a fost văzută alergând o distanţă considerabi­lă, după cum mi aţi spus. Ceea ce trebuie să izolăm şi să identi­ficăm, este agentul care a cauzat moartea. Pentru asta va trebui să aşteptăm rezultatele analizelor sângelui. Se încruntă. Acele laceraţii le găsesc foarte ciudate... Totuşi, probabil că merg mult prea departe cu pre­supunerile în acest stadiu. La urma urmei, nu am terminat încă exa­minarea.

— Spuneaţi că era o anumită doamnă Holly Laird, din Hous­ton, remarcă Newman. Aţi obţinut şi alte informaţii suplimentare de la Kobler, în privinţa trecutului femeii? Fiindcă tot veni vorba, câţi ani avea?

— Cincizeci şi cinci. Da, am insistat la Kobler pentru mai multe amănunte. A consimţit cu greutate, dar am simţit, de asemenea, o teamă de a părea că nu colaborează pe deplin. Doamna Laird este con­ducătoarea unui mare cartel petrolier. A fost adusă la Clinica Ber­na cu unul dintre avioanele companiei de către fiica ei vitregă...

— Vreo informaţie în privinţa soţului ei? spuse repede Newman.

— E mort. Alte detalii n am putut obţine. Se uită la Beck. A tre­buit să mă folosesc de numele tău ca să scot şi atât de la el...

— Încă un caz similar, comentă Newman.

— Ce vrea să însemne asta? se interesă Beck.

— Îţi voi spune mai târziu. Newman se ridică. Acum cred că am irosit mai mult decât era necesar din timpul doamnei doc­tor Kleist. Apreciez francheţea dumneaei, într o fază atât de timpurie...

— Plăcerea a fost de partea mea... Anna Kleist ezită, privindu l pe Newman. Se poate chiar ca, mâine dimineaţă, să fiu în măsură să vă spun mai multe.

— Lucraţi toată noaptea? întrebă Newman cu o urmă de neîncre­dere.

— Omul asta... Anna Kleist se ridică şi ea şi îşi puse braţul pe după al lui Beck... este cel mai insensibil şef de echipă din Elveţia. Îţi dai seama de asta, Arthur? adăugă ea maliţioasă.

Beck ridică din umeri şi zâmbi.

— Tu ţi ai face treaba oricum, dar îţi apreciez devotamentul. Şi am aceeaşi presimţire ca şi Newman: timpul este ceva de care nu dispunem...

— Doamnă doctor Kleist, spuse Newman când se aflau pe picior de plecare, mă întreb dacă v ar supăra să vă iau mâzgăliturile? Fac colecţie.

— Sigur că nu...

Smulse foia din carnet, o îndoi şi i o înmână. El o strecură în portofel, iar ea îl privi cu un zâmbet poznaş.

Beck îi conduse, cu o maşină a poliţiei, înapoi, la Bellevue Palace, în tăcere. Nancy avu impresia că întâmplările din timpul nopţii îi exte­nuaseră pe toţi. Aşteptă până ajunseră în dormitorul lor, înainte să i pună întrebarea.

— Ce e pe foaia aceea de hârtie, pe care ai luat o de la ea?

— Proba A. Uneori, când mâzgălesc, oamenii inteligenţi dezvăluie ceea ce se află în subconştientul lor. Pregâteşte te pen­tru un şoc. Doc­to­riţa Kleist este foarte inteligentă. Poftim...

— Dumnezeule!

Nancy se lăsă pe pat privind la schiţa pe care o făcuse legista în timp ce vorbea. Era o mască de gaze cu aspect sinistru.

24
Tweed se aşeză pe canapea, iar Blanche îi aranjă o pernă la spa­te, tratându l ca pe unchiul favorit. Era foarte ataşată de Tweed. Era un bărbat simpatic, un om bun. O urmări cu privirea cum dispare în bucătărie, mişcându se cu graţie agilă.

Rezemându se de pernă, privi împrejur, la camera de zi, pen­tru a vedea dacă se schimbase ceva de la vizita sa anterioară. Observă foto­grafia înrămată a unui bărbat trecut de vârsta mijlocie, purtând uni­forma de colonel al Armatei Elveţiene. Clipi, se sculă şi traversă rapid încăperea, ca să o examineze mai amănunţit.

— Este tatăl meu vitreg, spuse Blanche în timp ce se întorcea, adu­când o sticlă. M a adoptat când mama, care a murit recent, s a recăsătorit.

— Nu cred că l am mai văzut, remarcă încet Tweed. E bărbat bi­ne, zise el, făcând un mare efort, ca să vorbească degajat.

— Priveşte! rosti ea pe un ton exuberant. Montrachet. De data as­ta, special pentru tine. Iată! Îi întinse sticla, ca el să o cerceteze, să va-dă anul. El o pipăi; sticla era rece ca apa râului Aar.

— Urmează să cer o cafea...

— Nu, îi spuse ea pe un ton hotărât, ai avut o călătorie groaznică. Tocmai din Geneva – de fapt, din Londra. E trecut binişor de miezul nopţii. Ai nevoie de ceva liniştitor.

— Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu...

— Măcar să mi fi telefonat în prealabil... Ea turna vin în cele do­uă elegante pahare ce aşteptau deja pe măsuţa joasă... ca şi tine sunt o cucuvea, o fiinţă care preferă noaptea – care se cocoaţă printre crengi şi scoate sunete lugubre!

— Cred că aş avea probleme în a mă căţăra în copaci zilele astea, observă el. Noroc! Vinul este, cu adevărat, nimerit. Te vezi deseori cu tatăl tău vitreg?

— Foarte rar. Nu dăm ochii unul cu altul pentru orice fleac. El are calea lui, eu, pe a mea. Fac tot ce pot pentru a mi câştiga existen­ţa sau, cel puţin, aşa cred. El este, realmente, genul de om care pare să ştie tot ce se petrece în Elveţia. Nu este ofiţer activ.

— Înţeleg, spuse Tweed şi nu mai continuă pe această temă. Îmi imaginez că e mult prea devreme să fi aflat ceva despre omul al cărui nume ţi l am dat.

Desculţă, ea purta pantaloni negri de piele şi o bluză albă care, chiar şi la lumina slabă a veiozei cu abajur, îi dezvăluia cascada de păr roşu tiţian, în toată splendoarea sa. Se cocoţase pe braţul canape­lei, lângă el, cu picioarele ei lungi aşezate unul peste celălalt. O bănui capabilă să l tachineze şi, pentru un moment, dori să fi avut o astfel de fiică, o fată maliţioasă, plină de viaţă, cu care puteai purta o con­ver­saţie inteligentă ore întregi.

— Am deja câteva posibile informaţii despre Manfred Seidler, spuse ea. Necazul e că intervin aspectele morale, iar tu ai fost criptic la telefon. Am putut să iau urma unui bărbat care a sosit din Viena cu un avion particular elveţian. Am putut, de aseme­nea, să obţin ceva in­formaţii în privinţa tipului ăstuia, Seidler. Sunt una şi aceeaşi persoa­nă?

— Sincer, nu ştiu, răspunse Tweed evaziv. Bărbatul care a venit pe calea aerului de la Viena e foarte important. Seidler e, pur şi sim­plu, o bănuială de a mea. Cunosc o mulţime de lucruri despre el şi activităţile lui. E totdeauna la limita legalităţii şi, probabil, uneori dincolo de ea. Mai bău din vin, iar ea îi umplu din nou paharul. E cu adevărat excelent. Ce probleme ai în privinţa eticii? Doar nu vreun alt client?

— Şarpe viclean ce eşti. Îi ciufuli părul. El nu îşi putu aminti când permisese unei femei să-l trateze astfel, dar Blanche o făcea cu cele mai naturale, afectuoase gesturi din lume... Da, un alt client, spuse ea.

— E important pentru ţara mea, zise el, uitându se atent la foto­grafie. Şi, probabil, pentru a ta. Suntem în aceeaşi luntre.

— Ştii, nu mi place să fiu interogată de tine. Eşti prea al naibii de convingător. El aşteptă, sorbindu şi vinul. Ea îşi lăsase mâna să i ca­dă, astfel că acum se odihnea pe umărul lui. El se uită pe deasupra ochelarilor, iar ea privea în gol. Râmase în continuare tăcut. Bine, spu­se ea. Asta înseamnă încălcarea, pentru prima dată, a confidenţia­li­tăţii datorate unui client, dar presupun că nu mă determini să fac acest lucru decât dacă ai motive foarte serioase. Îmi încredinţez toată onestitatea în mâinile tale. Pentru mine, continuă ea pe un ton mai detaşat, este echivalent cu a mi încredinţa virginitatea.

— În privinţa mea, poţi fi sigură, spuse el sec.

— Bob Newman, corespondent străin. Mi a cerut chiar săptămâ­na asta să dau de urma lui Manfred Seidler. Poate am avut noroc, dar nu sunt sigură. Am o adresă şi un număr de tele­fon al unui anume Manfred. Nimic nu garantează că ar fi Sei­dler, dar pare să corespun­dă...

— Adresa, numărul de telefon...

Tweed ţinea agenda pe genunchi, iar stiloul său de modă veche în mână. Ea îi dădu ambele informaţii din memorie. El ştia că amândouă erau corecte. Aidoma lui, îi era suficient să vadă o figură o singură da­tă, să audă un nume, să citească o adresă sau un număr de telefon şi înregistra totul în memorie pentru tot­deauna.

— Ceea ce ţi am dat, continuă ea, sunt datele unei fete numite Erika Stahel. Poate ea este prietena lui Seidler. Apropo, Erika Stahel se pronunţă...

— Se pare că el se ascunde în Basel, sugeră Tweed. Dacă este Seid­ler...

— N am idee. În schimb, am idee de faptul că voi regreta informa­ţiile pe care ţi le am dat.

— Speri să-l vezi, din nou, curând, pe acest corespondent străin, Newman?

— De ce? întrebă ea tăios.

— Tocmai mă întrebam dacă ai vreo idee în privinţa subiec­tului la care lucrează...

— Mergi prea departe!

Din tonul ei răzbătu iritarea, dar nu i păsa. Se ridică de pe braţul canapelei, traversă încăperea, până la un scaun, şi se aşeză cu faţa la el, din nou picior peste picior. El o privi în ochii albaştri, fermecători şi se gândi la bărbaţii care trecuseră prin braţele ei zvelte, modelaţi după dorinţa ei. Ea vorbi, furioasă.

— Îmi ceri din nou să trădez ceva confidenţial. Oare lucrezi cu ade­vărat pentru Ministerul Apărării din Londra? Eu îţi păstrez secretele. Dacă le aş dezvălui altora, ai înceta să ai încredere în mine!

— Am petrecut cea mai mare parte din viaţă într un mod complet plictisitor – citind dosare...

— Dosare ale oamenilor pe care eu v am ajutat să îi depistaţi pe tot cuprinsul Europei...

— Dosare ale oamenilor care sunt periculoşi pentru Occident. Elveţia face parte acum din Occident, într un fel în care n a mai fost înainte. Nu mai este suficient de neutră...

El îşi scoase ochelarii şi începu să i şteargă cu batista din buzu­nar. Blanche reacţionă imediat, scuturându şi coama de păr în timp ce pocni din degete. El se opri, ţinând ochelarii în poală.

— Ai dat de ceva! îi spuse ea. Pot întotdeauna să spun când pui la cale vreo şmecherie derutantă. Ţi ai scos ochelarii şi ai început să i cureţi!

El clipi, dezorientat, preţ de o clipă. Începea să-l cunoască prea bine. Lăsă batista deoparte şi îşi puse ochelarii pe după urechi, suspi­nând adânc.

— Newman este interesat de Clinica Berna? întrebă liniştit.

— Şi presupunând că ar fi?

— S ar putea să fiu în măsură să-l ajut. Băgă mâna în buzu­nar, scoase carneţelul lui Mason şi i l dădu. În el sunt informaţii pe care le ar putea găsi de nepreţuit. Tu baţi, desigur, la maşină. Îţi sugerez să dactilografiezi fiecare cuvinţel din agenda asta. Nu trebuie să vadă carneţelul. Dă i un raport dactilografiat, fără a ţi dezvălui sursa. Năs­coceşte o poveste plauzibilă, ştiu că eşti în stare de aşa ceva. Iau îna­poi agenda când ne vedem data viitoare.

— Tweed, pe urma a ce eşti, de fapt? Trebuie să ştiu înainte de a fi de acord. Îmi place Newman...

— Datele din agendă îl vor menţine în cursă.

— Da, înţeleg. Ea îşi trecu o mână prin păr. Te foloseşti de el. Voi folosiţi oamenii, nu i aşa?

— Da. Se gândi că e mai bine să nu şovăie. Nu procedăm întot-dea­una numai aşa, comentă el trist. Ne folosim de oameni. Toţi ne fo­lo­sim unul de altul.

Băgând mâna în buzunarul de la piept, scoase un plic care conţi­nea bancnote elveţiene. Avu grijă să i l dea cu politeţea cuvenită. Ea îl luă şi îl aruncă lângă scaunul ei, semn că era încă iritată.

— Mă aştept să fie prea mult, faţă de ce am făcut, observă ea. Dis­­poziţia i se schimbă în timp ce îl privea cu ochii ei albaştri. Punân­du şi picioarele unul lângă celălalt, îşi lipi genunchii şi îşi împleti degetele, în aşa fel încât acestea arătau spre el, şi se aplecă în faţă. Ce e? Te îngrijorează ceva.

— Blanche, vreau să ai mare grijă în următorul interval de una  do­uă săptămâni. S au comis două crime, poate trei. Ceea ce urmează să ţi spun este strict confidenţial. Cred că cineva vrea să elimine pe oricine ştie ce se întâmplă în Clinica Berna...

— Newman poate să afle? întrebă ea în grabă.