Nota autorului

Epilog

Marţi, 21 februarie. La ora 1:00 p.m. Victor Signer, îmbrăcat în uniformă, şedea pe bancheta din spate a Mercedes ului, în vreme ce şoferul său conducea către intrarea în Clinica Berna. Signer era de­con­certat de convocarea urgentă, dar presupuse că se iviseră unele probleme.

Bruno Kobler îi telefonase la biroul său de la Zürcher Kredit Bank, din Zürich. Kobler păruse agitat. La Clinică avusese loc un eve­niment inedit. Nu, nu era ceva ce se putea discuta la tele­fon. Profe­sorul Grange dorea să l vadă urgent.

Maşina urmă o traiectorie semicirculară când ajunse la intrarea Clinicii şi opri. Signer nu se formaliză să-l aştepte pe şofer să i deschi­dă uşa. Era un om nerăbdător care nu suporta ceremoniile, decât da-că avem ca scop intimidarea cuiva.

Rămase preţ de o clipă în lumina soarelui, aranjându şi tunica. Primul glonte îl izbi în plin în mijlocul pieptului lat. Rămase aproape nemişcat o fracţiune de secundă, în timp ce pata roşie se întindea, pătându i uniforma imaculată. Cel de al doilea glonte îi smulse chi­piul, ştergându i razant creştetul capului. Se prăbuşi la pământ. Cel de al treilea glonte îl izbi în abdomen.

În timp ce vorbea cu Astrid, care avea bărbia bandajată în locul unde o lovise Newman, Armand Grange auzi împuşcăturile şi ieşi în capul treptelor. Privi la trupul chircit al lui Signer ca un om care nu îşi putea crede ochilor.

Cel de al patrulea glonte îi străpunse gâtul. Prăbuşindu se în ur­ma impactului, sângele îi ţâşni dintr o arteră. Cel de al cincilea glonte izbi trupul uriaş în timp ce se prăvălea la baza treptelor. Grange se zbă­tu convulsiv, apoi rămase, de asemenea, nemişcat.

Bruno Kobler reacţionă cel mai hotărât. Privind, pe fereas­tra biro­ului său, la scena din faţa verandei, alergă la un dulap, îl deschise, în­hăţă carabina sa cu repetiţie şi coborî în fugă treptele. Amândouă uşi­le erau deschise, iar pregătirea sa militară îşi spuse cuvântul. Căută acoperire. Mercedes ul parcat, în interiorul căruia şoferul era ghemuit în spatele volanului, îngrozit.

Kobler ieşi în fugă din clădire şi plonjă în spatele maşinii. Un glon­te ricoşă în apropierea călcâiului său drept în timp ce se ghemuia. Privi în oglinda retrovizoare şi surprinse o mişcare scurtă în vârful mo­vilei ce se înălţa în apropierea pădurii. Trăgătorul se afla sus, aco­lo.

În timp ce îşi ferea capul, un glonte spulberă oglinda retro­vizoare. Kobler recunoscu că era o lovitură de maestru. Un ţintaş profesionist. Scoase ţeava puştii în partea dreaptă a maşinii şi trase un foc. În vâr­ful movilei apăru un nor mic de praf. Era rândul lui.

Pune te în pielea ticălosului celuilalt. Se aştepta ca Kobler să a­pa­ră lângă aripa stângă a maşinii. Kobler sprijini arma de aripa dreap­tă, ieşi, ca să aibă o ţintă clară, şi parcă un tren expres îi zdrobi pieptul, aruncându l mult în afara maşinii, în spaţiu deschis. Urmă­toarea împuşcătură îl lovi în gâtlej, cea finală îi spulberă ceea ce mai rămăsese din piept. Zăcea într o baltă de sânge, iar, sub strălucirea soarelui, liniştea era deplină.

— Grange, Kobler şi Victor Signer au fost împuşcaţi mortal azi di­mineaţă, la Clinică, spuse Newman, deschizând uşa dormitorului şi in­trând. E la rubrica "Ultima Oră" din Berner Zeitung...

— Ştiu, spuse Nancy, privind pe terasă, fără să se întoarcă.

— Nu poţi să ştii, nu e în ziare. E prea devreme. Tocmai am auzit de la Beck. Deci, cum ai aflat? Ştiai dinainte – aşa se explică faptul că ştii...

— Ce vrei să spui?

Se răsucise, iar expresia ei era mohorâtă. Purta aceeaşi îmbrăcă­minte ca în ziua precedentă, costumul ei de Arizona. Newman îşi rea­minti o remarcă pe care o făcuse, că era ultima din stirpea de pionieri.

— Ieri m ai acuzat că m am folosit de tine, spuse, mergând spre ea. Ai omis să spui că tu m ai folosit pe mine...

— Despre ce naiba vorbeşti?

— Ai simţit că aveai nevoie de o acoperire când ai venit în Elveţia – cineva care să vorbească limba, care să cunoască oameni sus puşi. Eram potrivit. La început, trebuia să faci cunoştinţă cu mine, folosind trucurile tale feminine, aşa că am făcut călătoria cu tine...

— Mă bucur că ai spus "la început", replică ea liniştită. Da, am simţit într adevăr că aveam nevoie de cineva. Apoi, treptat, am înce­put să mă ataşez foarte mult de tine...

— Dacă asta era tot, aş putea accepta. Dar nu era tot...

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, izbucni ea.

— Vorbesc despre Lee Foley. Eşti neîndurătoare. Poate e originea de pionier. S ar putea să ai dreptate, dar nu suport să fiu înşelat de do­uă ori. În acea primă noapte, când am cinat în Geneva, l am depis­tat pe Foley în afara Pavilionului. L am localizat din nou în vagonul de alături al trenului de la Geneva la Berna. Apoi l am întâlnit în barul de jos într o seară şi el a făcut o greşeală rară. Referindu mă la moar­tea doamnei Laird, Foley a spus: "Ştiu." Dar Beck ţinuse secretă ştirea pentru ziare. Singurii oameni care fuseseră martori la moartea doam­nei Laird erau Beck, eu însumi, Lachenal, mai târziu doctoriţa Kleist – şi tu. Singurul candidat posibil pentru transmiterea acestei informaţii lui Foley, eşti tu însăţi...

— Eşti nebun...

— Şi mai sunt multe de spus. Foley ne a urmărit mereu într un Porsche roşu, pentru numele lui Dumnezeu. În mod normal, n ar fi folosit niciodată o maşină atât de uşor de recunoscut – a făcut o ca tu să ştii că se afla la datorie, ca să te liniştească...

— Ce datorie?

— Mai întâi, tu l ai angajat ca o supraacoperire – foarte dură – pentru a mă dubla. Îţi aminteşti că, în urmă cu peste zece ani, au tri­mis în Tucson un detectiv al C.I.A. să colaboreze cu Jesse? Cred că vom descoperi că acel detectiv a fost Lee Foley. Tu tre­buie să fi avut în jur de şaptesprezece optsprezece ani pe vre­mea aceea. Atunci l ai întâlnit prima dată pe Foley...

— Mergi prea departe...

— O bună bucată de vreme ne am pus întrebări în privinţa lui Foley – era, într adevăr, omul ex C.I.A., un detectiv? Acum sunt sigur că era. Cred că tu i ai telefonat din Tucson la New York – când am ho­tărât să venim la Berna – şi l ai angajat. L ai sunat din nou cât timp am aşteptat la Heathrow, când te ai dus în West End după cum­pără­turi, la Fortnums. Cum altfel ar fi ştiut el că locuiam la Hotel des Bergues? Înainte de a pleca din Geneva, ai ieşit să iei un parfum Guc­ci şi să i telefonezi lui Foley, spunându i noutatea, că plecăm. Cum altfel ar fi ştiut că eram în expresul acela?

— Eşti chiar mai inteligent decât am crezut...

— Lucrurile nu se termină aici. El a devenit gardă de corp. I a îm­puşcat pe acei trăgători din gara Le Pont. Numai cineva cu calităţile lui Foley putea, cu o puşcă, să i doboare pe amândoi dintr o maşină în mişcare...

— Ai terminat? Era iritată. Mi a ajuns...

— Nu! Beck şi cu mine am fost destul de derutaţi în privinţa per­soanei care putea să şi permită să-l angajeze pe Foley...

— Eu îmi puteam permite?

— Tu puteai împrumuta oricât de la orice bancă din Statele Uni­te, pe baza speranţei celor patru milioane de dolari din testamentul lui Jesse. Toată lumea ştia despre ei. Trebuie să-l fi plătit serios pentru mi­siunea sa finala...

— Misiune finală?

— Ca să i împuşte pe Grange, Signer şi Kobler. Iar Kobler era un trăgător de elită – era nevoie de un Foley pentru a l elimina. Mă întreb dacă Beck a pregătit acum o capcană pentru el...

Sună telefonul. Nancy făcu un gest pentru a l ridica, dar New­man puse primul mâna pe aparat. Era Beck. Era ora 5:00 p.m.

— Am dat de urma Porsche ului, spuse Beck. Părăsit în parcarea de la Kloten, aeroportul din Zürich, după cum ştii. Are o rezervare la clasa întâi pentru zborul SR 808 din Zürich la Lon­dra. Am împânzit Kloten ul cu oamenii mei. Urează mi noroc...

— Noroc...

Urmează să ai nevoie, gândi el în timp ce puse receptorul în fur­că. Îi spuse lui Nancy cine telefonase – motivul conversaţiei lor. Telefonul sună pentru a doua oară. Newman ridică recep­torul, întrebă cine era, şi o voce gravă, familiară răspunse:

— M am gândit să mi iau la revedere, Newman, începu Foley. Scu­teşte i lui Beck nişte timp. A găsit Porsche ul? Bun. A găsit maşi­na Volvo pe care am furat o şi am lăsat o la Belp? Acolo mă aştepta un avion Cessna. Te am avertizat că numărul cadavrelor urma să crească. Finalul mi a amintit de epilogul din Hamlet – o scenă acope­rită de cadavre. A, apropo, se anunţă zborul meu pentru New York. Sunt la Paris, aeroportul Orly. Ne mai vedem...

Se întrerupse legătura, iar Newman lăsă încet receptorul în furcă. Se uită la Nancy, care îi întoarse, sfidătoare, privirea, apoi îl întrebă cine sunase. El clătină din cap.

— Dacă aş fi în locul tău, m aş asigura că prind zborul de mâine de la ora trei, de la Belp la Gatwick. Beck nu e prost, dar cred că va mai aştepta douăzeci şi patru de ore. Acum mă duc să l întâlnesc...

— Mă acuzi, Bob? Îi vei spune?

— Nici nu te condamn, nici nu îţi trec cu vederea. Nu m am ho­tărât. Nu, nu i voi spune lui Beck. Mi am mutat gândurile în altă par­te. Adio, Nancy.

— René Lachenal s a împuşcat. A sprijinit ţeava puştii în cerul gurii şi a apăsat pe trăgaci. Ţi a lăsat această notă, Bob, spuse Beck, dându i un plic sigilat. Pe un alt scaun, şedea Tweed, ştergându şi ochelarii.

— O, nu, Dumnezeule! Newman se prăbuşi pe un scaun alăturat şi deschise plicul. Scrisoarea era scrisă de mână, concisă, după cum te ai fi aşteptat din partea unui om care scrisese atâtea rapoarte mili-tare. René mi a plăcut cu adevărat, spuse Newman şi citi.
Dragul meu Robert, aş dori să afli că nu ştiam absolut nimic des­pre ceea ce făceau ei acolo, la Clinica Berna. Ordinele primite – verbal – de mine erau în sensul creării impresiei că locul era sub protecţie milita­ră, de a efectua frecvente manevre militare în vecinătate. În noaptea aceea în care a murit nefericita doamnă Laird, am văzut, prin binoclu, siluete mişcându se pe terito­riul Clinicii, dar nu puteam fi sigur dacă purtau uniforme militare sau nu. S a comis o teribilă eroare de apreci­ere, pentru care mă socotesc în întregime responsabil. Adieu, prietene.
Newman îi trecu scrisoarea lui Beck. Se întoarse spre Tweed, care acum avea ochelarii la ochi şi se uita trist la el.

— Cum a mers cu doamna doctor Kennedy? se interesă Tweed.

— Rău, dar acest lucru era inevitabil, nu i aşa? În definitiv, am înşelat o. A fost o treabă urâtă...

— Îmi pare rău, replică Tweed, sincer. Dar aveam nevoie de aju­to­rul cuiva totalmente străin de organizaţia noastră. Îţi mulţumim pentru tot ceea ce ai făcut. Se opri. Dacă vreodată observi ceva despre care crezi că ar trebui să ştiu şi eu...

— Voi privi în cealaltă parte.

— Dacă aş fi în situaţia ta, aş proceda la fel, recunoscu Tweed.

Nu avea nici o intenţie să i spună lui Newman că ştie ceva despre Blanche – nu ţii toate ouăle în acelaşi coş.

— Am descins în forţă la Clinica Berna, continuă Beck. Am găsit gazul neatins. Va fi distrus. Iar Leupin, spuse el, privind afară, pe fereastră, a raportat că a văzut o fată aruncând grenada aceea. Toţi răniţii îşi revin – grenada era deteriorată, trebuie să fi stat multă vre­me uitată pe undeva. N o să încercăm să dăm de urma fetei – avem destule altele pe cap, inclusiv cercetarea fabricii lui Grange, de la Hor­gen.

— Eu am totuşi câteva întrebări la care nu am găsit răspuns, re­marcă Newman. Am o fotografie făcută dumitale, vorbind cu Bruno Kobler în faţă la Taubenhalde, lucru care m a îngrijorat teribil. De ase­menea, cine era omul vostru de legătură din Clinică? Apoi, sunt cu­rios în privinţa identităţii celui care i a ucis pe Nagy, Mason şi Seid­ler şi care a încercat să-l omoare şi pe Willy Schaub, brancardierul.

Beck zâmbi.

— Kobler m a sunat, ca să mă vadă, dar i am spus că îl voi în­tâlni în afara clădirii – o jignire calculată. A încercat să exercite pre­siuni asupra mea – să opresc cercetările, aşa că i am spus să o ia din loc, altfel l aş fi arestat pentru tentativă de intimidare a unui poliţist. Legăturile mele de la Clinică? Doctorul Waldo Novak, fireşte! El era înfricoşat de faptul că aş găsi o cale să-l expulzez. Presupunerea mea în privinţa lui Nagy şi a lui Mason este că au fost ucişi de Kobler sau de gorilele sale. În privinţa lui Seidler şi a lui Schaub, putem fi siguri. Una din armele furate zăcea lângă cadavrul lui Kobler, în faţa clinicii. Specialiştii în balistică tocmai au confirmat că el l a ucis pe Seidler şi a încer­cat să-l omoare pe Schaub. Au extras gloanţele din peretele su­frageriei lui Schaub. Satisfăcut, Bob?

— Nu asta e cuvântul pe care l aş fi ales, dar asta e. Newman se ridică cu greutate. Voi pleca, daca nu vâ supăraţi. Am nevoie de o lun­gă plimbare, să mi limpezesc gândurile...

Găsiseră cealaltă armă furată în vârful movilei, de unde trăgăto­rul îi omorâse, în treizeci de secunde, pe cei trei oameni, menţionase Beck mai devreme în cursul conversaţiei. Iar spe­cialiştii în balistică confirmaseră că era aceeaşi armă care îi eliminase pe cei doi bărbaţi în gara Le Pont.

Era aproape întuneric când Newman străbătu arcadele, sin­gurul semn de viaţă fiind un tramvai huruind prin zăpada mocir­loasă. Ţi ar trebui ani să explorezi fiecare arcadă şi alee, gândi el. Într adevăr, îi plăcea Berna. Avea o calitate unică, pe care n o întâlnise niciodată la vreun alt oraş, în decursul călătoriilor sale prin toată lumea.

Mai avea o singură treabă de făcut. Cineva trebuia să i spună lui Blanche că tatăl ei vitreg era mort. Nu avea nici o idee în privinţa reac­ţiei ei – dar acest lucru trebuia făcut. Urmele paşilor săi se suprapu­neau altor urme de zăpadă topită aduse pe sub arcadă de paşii altor trecători. Se opri în faţa uşii cu butonul de sonerie şi un nume lângă el. B. Signer. Apăsă pe buton şi îşi luă inima în dinţi.

— Cine e? rosti vocea ei prin interfon.

— Bob. Blanche, am un singur bilet – dus – la un zbor pen­tru Lon­dra...

— Înţeleg...

— Mă gândeam că ţi ar plăcea să te uiţi la mine cum îl rup într o mie de fărâme...