Nota autorului

Lee Foley ridică receptorul la cel de al doilea apel. Ţinu receptorul la ureche şi ascultă. Vocea de la celălalt capăt părea neliniştită.

— Domnul Lee Foley?

— La telefon. Sunt pe poziţie. Ascultă, prima mişcare e a ta. Tre­bu­ie să faci o vizită la locul cu pricina. Află care e situaţia. Aş vrea să mi raportezi de îndată ce poţi. Nu, ascultă, te rog. Verifică sisteme­le de siguranţă din locul respectiv. Orice amănunt poate fi vital. Când sunt în posesia tuturor datelor, pot să trec la acţiune. Dacă se ajunge la stadiul ăsta, voi isca prăpăd. După cum bine ştii, am talentul ăs­ta...

Foley întrerupse legătura şi privi pe fereastra dormitorului său, care dădea spre o străduţă. Acesta era locul pe care l ar alege un observator experimentat, pentru a observa hotelul. Aleea era pustie.

Newman lăsă jos receptorul în timp ce Nancy intră în micul hol, închise uşa şi veni în dormitor. Avea un chip îngândurat.

— Bob, cui telefonai?

— Îndrăgitului tău serviciu la cameră, pentru o sticlă mare cu a­pă minerală. Ştii cât de însetat sunt, mai ales noaptea. Probabil că sunt ocupaţi, voi suna din nou peste un minut. Fiindcă veni vorba, nu mi ai arătat acel parfum Gucci pe care ai alergat să l cumperi chiar îna­inte de a părăsi Hotel des Bergues.

— Voilà! Ea scoase sticluţa din poşetă. Ar fi trebuit să observi în expres că l am folosit. Nu e o cameră adorabilă?

Le fusese repartizată camera 428. La capătul holului de la intrare se afla baia. Avea şi o toaletă separată. Dar atracţia prin­cipală era ca­me­ra propriu zisă. Foarte încăpătoare, cu o pereche de fotolii confor­tabile, iar în faţa ferestrelor spaţioase o masă de lucru, la care putea lucra Newman. Două paturi generoase de câte o persoană fuseseră a­şe­zate unul lângă celălalt, pentru a forma unul dublu. Nancy se trân­ti pe spate pe unul din paturi.

— Bob, e minunat. Am putea sta aici săptămâni...

— Poate că vom sta. Vino şi uită te la peisaj. Hamalul a făcut ma­re caz de asta şi chiar a avut dreptate.

O cuprinse cu braţul, iar ea gânguri fericită. Newman deschise pri­mul rând de ferestre, apoi pe cele exterioare, aflate la treizeci de cen­­ti­metri în afară. Aerul îngheţat invadă camera, a cărei temperatură era cea a unei saune.

— Dealul acela înzăpezit de dincolo de râu este Bantiger, îi expli­că el. Dacă se risipeşte ceaţa, vei avea cea mai grozavă panoramă a re­giunii Bernese Oberland. Acum, deveni el prozaic, o să închiriez o ma-şi­nă de la Hertz, din clădirea de alături. Mergem la Thun, la Clinica Berna...

— Aşa, pur şi simplu? Instinctul ei profesional ieşi la suprafaţă. Ar trebui să telefonăm pentru o vizită, ca să-l vedem pe Jesse...

— Nu facem aşa ceva. Sosim neanunţaţi. Tu nu eşti doar o rudă, eşti şi doctor. Cu mine ca însoţitor, ne putem netezi calea, poate îi prindem la cotitură...

— Chiar crezi că e o idee bună?

— Este ceea ce vom face. După un prânz frugal...

— Bob, sunt trei restaurante diferite. Un salon magnific cu vedere la terasa de jos. Rotiseria. Şi cafeneaua...

— Cafeneaua. Va merge mai repede. Trebuie să ne mişcăm înain­te ca sosirea noastră să fie raportată. Nu uita de articolul din ziarul a­cela afurisit.

— Dă mi voie doar să mă aranjez. Îl părăsi şi se aşeză în faţa mă­su­ţei de toaletă. L ai observat pe englezul care se înregistra cât timp aş­teptai? Şedeam pe o canapea şi l am văzut privind înapoi şi fixân­du te.

— Probabil că îmi văzuse fotografia în ziar...

Newman vorbi pe un ton degajat, alungându i din minte acel inci­dent. Dar ştia la cine se referea. Îi cunoştea chiar şi numele, dar nu dă­duse nici o importanţă faptului până la remarca lui Nancy.

Aşteptase răbdător cât timp celălalt englez completase formularul de înregistrare, neluând în seamă încercarea recepţionerului de a face acest lucru pentru el. Un bărbat probabil trecut de treizeci de ani, zvelt, ţeapăn, cu mustaţă îngri­jită, purtând o scurtă din stofă de păr de cămilă.

— Hamalul va duce bagajul în cameră, domnule Mason, îl infor­mase recepţionerul, înapoindu i paşaportul.

— Mulţumesc, răspunsese Mason, acceptând prospectul hotelu­lui împreună cu paşaportul şi îndreptându se în direcţia hamalului care îl aştepta.

Acum îşi reaminti că Mason îl privise peste umăr înainte de a pă­răsi holul. O privire scurtă, care îl cântărise. Se încruntă, iar Nancy se uită la el în timp ce îşi pieptăna părul.

— Bărbatul de la recepţie. Îl cunoşti?

— Nu l am mai văzut niciodată. Eşti gata? Va trebui să fie un de­jun frugal. Trebuie să închiriez maşina; Thun e la jumătate de oră de mers pe autostradă.

— Cum de l ai descoperit aşa de repede?

— Întrebând portarul în timp ce tu te foiai prin holul acela uriaş. După amiază are loc o paradă a modei...

— Iar în câteva zile un congres medical...

— Şi ce dacă? întrebă el, surprinzând o anume inflexiune în to­nul ei.

— Nimic, răspunse ea. Hai la masă...

Mason se aşeză pe patul din camera sa, formând numărul care îl punea în legătură directă cu interiorul lui Tweed. Nu înceta să se mi-nuneze de rapiditatea legăturilor telefonice de pe continent, indiferent că te aflai în Suedia, Germania sau Elveţia.

— Da, răspunse vocea lui Tweed. Cine e?

— Mason. Cum e vremea pe acolo? Aici sunt opt grade...

— Nouă, la Londra... Aceste replici le stabileau nu numai identi­ta­tea, ci îi şi indicau lui Mason faptul că Tweed era singur în biroul său – că Howard nu se apleca peste umărul său, ascultând.

— Tocmai am luat o cameră la Bellevue Palace, spuse Mason scurt. Am făcut o haltă la Zürich, ca să adun ceva informaţii. Grange. Rosti rapid numele.

— Exprimă te, te rog, în engleza standard, protestă Tweed. Te ai oprit la Zürich. Continuă...

— Am întocmit un dosar cu subiectul în cauză. Nu uşor. Doc­torii elveţieni se închid în ei când îi pomeneşti numele. Am găsit un doctor american care lucrează la Zürich, un tip mai deschis. Subiectul com­portă unele probleme. E cineva în acel land. E si­tuat sus de tot. V ar plăcea o relatare rapidă?

— Nu la telefon, spuse repede Tweed, conştient de faptul că con­vorbirea trecea prin centrala hotelului. Vin eu însumi acolo, curând. Continuă să investighezi discret. Nu te apropia de Ambasada britani­că...

— Încă un lucru, adăugă Mason. Să nu vă imaginaţi că are vreo semnificaţie anume. Robert Newman, corespondentul străin, s a înre­gistrat la hotel după mine. Era cu soţia. Nu ştiam că e căsătorit...

— Probabil că nu este. Cunoşti viaţa boemă pe care o duc aceşti corespondenţi străini... Tweed părea visător. Continuă să scormoneşti. Şi rămâi la Berna... Tweed lăsă jos receptorul şi privi la Monica, ocu­pa­tă cu aranjarea unor dosare. Era Mason care suna de la Bellevue Palace. Are date despre profesorul Armand Grange de la Clinica Ber­na. Pe calculator e ceva? Asta în caz că afurisitul de obiect funcţionea­ză...

— Funcţionează. Am verificat. Nimic. Am încercat în fişierul me­di­cal, dar nimic. Am încercat chiar şi la Bancheri. Zero. Omul e o um­bră. Chiar mă întreb dacă există cu adevărat.

— Ei bine, cel puţin lucrul acesta m a hotărât. Tweed îşi ştergea din nou lentilele cu batista de mătase. Monica îl privi. Întotdeauna pu­nea degetele pe lentile. Plec la Berna, îi spuse Tweed. Problema e doar de timp. Rezervă mi un bilet la Swissair direct pentru Zürich. In caz că pierd un zbor, rezervă mi pentru următorul. Când o să plec, va fi urmarea unei hotărâri de moment.

— Ce mai aştepţi? întrebă Monica.

— Să survină ceva. O gafă de partea cealaltă. Nimeni nu e infaili­bil. Nici chiar o umbră...

13
Cafeneaua de la Bellevue Palace este un restaurant asemănător unei mari cutii de sticlă, cocoţate deasupra trotuaru­lui, pe latura cu vedere spre biroul Hertz, unde se închiriau maşini. Newman îşi devoră friptura în sânge, iar Nancy, calcanul la grătar. Newman îşi sorbi ca­feaua din două înghiţituri, se şterse la gură cu un şerveţel şi achită nota.

— Închiriezi maşina acum? întrebă Nancy. Eu o să dau o fugă în cameră, să mi iau mănuşile. Ne întâlnim acolo?

— Aşa procedăm.

Newman aşteptă la ieşire până ce ea dispăru, apoi îşi îndreptă pa­şii spre una dintre cabinele telefonice din apropierea garderobei, unde clienţii îşi lăsau paltoanele. Îi luă un minut pen­tru a efectua convorbirea, apoi se grăbi către ieşire, făcu câţiva paşi pe trotuar şi intră în biroul Hertz. Trântind permisul şi paşaportul pe masă, îi spuse fetei ce dorea.

— E un Citroen. Automatic, îi spuse lui Nancy când aceasta in­tră. Amicul acesta ne va duce la maşină. E parcată la nivelul al trei­lea...

În mai puţin de cinci minute conducea maşina, urcând curbele strânse, spre nivelul străzii. Nancy îşi trase pe degete mânuşile de piele căptuşite, îşi legă centura şi se relaxă. Şofer experimentat, ea prefera totuşi să călătorească pe scaunul pasagerului.

Cerul era înnegurat deasupra oraşului când traversară unul di­ntre poduri şi, în scurtă vreme, ajunseră pe autostrada cu patru benzi care duce la Lucerna, via Thun. În patruzeci de minute ar fi trebuit să sosească la Clinica Berna.

Lee Foley plăti o sumă generoasă în franci elveţieni pentru a îm­pru­muta maşina Porsche roşie de la omul său de legătură din Berna. Avea nevoie de o maşină rapidă, deşi, în mod nor­mal, culoarea ei stri­dentă l ar fi îngrijorat. Dar acesta era un caz de necesitate.

Conduse prin suburbiile Bernei sub limita de viteză, dar de înda­tă ce intră pe autostradă, înfipse piciorul în accele­raţie. Şoseaua era liniştită, cu trafic foarte redus în mijlocul după amiezii. Ochii săi reci, albaştri, măturau autostrada de la un capăt la celălalt în timp ce creş­tea viteza.

"Fii atent pe autostradă, îl informase omul său de legătură când îi predase maşina pe care i o adusese la Savoy. E locul preferat de po­li­ţie pentru a monta radare..."

Foley plecase de la Savoy atât de obsedat de a ajunge la timp la destinaţia sa, încât, de această dată, neglijă să verifice dacă îl urmă­rea cineva. Aşa că îi scăpă complet silueta cu cască ce sări pe un scu­ter parcat mai departe, lângă trotuar. Scuterul încă îl însoţea, ceva mai mic decât un punct în spatele lui, când zări Cit­roenul din faţă.

Îşi menţinu viteza, apropiindu se de Citroen până ce avu o ima­gine a celor doi ocupanţi. Newman în spatele volanului, femeia aşezată lângă el. Foley scoase un oftat de uşurare şi reduse viteza, crescând dis­tanţa dintre cele două vehicule. În spatele său, conducătorul scute­rului, nereuşind să se ţină după ei, încetini, de asemenea.

Foley trecu pe sub un mare panou indicator, unul dintre nume­roa­sele aflate la intervale regulate. Panoul purta inscripţia THUN  NORD.

În interiorul Citroenului căldura caloriferului alungase frigul pă­trunzător, şi Nancy îşi scoase mănuşile. Mâna ei dreaptă se juca pe ge­nunchi cu degetele unei mănuşi. Autostrada se prezenta în condiţii ideale, cu suprafaţa curăţată de zăpadă. Dar, după ce lăsară Berna în urmă şi trecură de intersecţia cu Belp, zăpada se întindea pe ambele laturi ale autostrăzii. Din loc în loc, câte un copac golaş îşi întindea ramurile noduroase către negura cenuşie de deasupra. Atmosfera era închisă, neprimitoare. Newman privi la mâna ei neastâmpărată.

— Nervoasă? Acum, că suntem aşa de aproape?

— Da, Bob, sunt... Mă tot gândesc la Jesse. Şi nu sunt deloc si­gu­ră că o să ne lase să pătrundem aşa, dând buzna, pur şi simplu...

— Când ajungem, lasă mă pe mine să vorbesc. Tu eşti rudă apro­piată. Eu sunt corespondent străin. O combinaţie fatală pen­tru o cli­nică ce vrea să şi păstreze reputaţia. Nu e nici o reclamă ca publicita­tea negativă...

— Ce ai de gând, Bob?

Ea păru îngrijorată.

— Am de gând să intru în clinica asta. Acum fumează ţi una din­tre ţigările tale speciale, încetează să te joci cu mănuşa aceea, poftim pachetul.

Trecură pe sub un semn adiţional care indica două destinaţii di­fe­rite. THUN–SUD, THUN–NORD. Newman semnaliză trailerului uriaş ce venea din spate şi coti pe varianta către THUN–NORD. Nancy aprin­se o ţigară şi trase adânc în piept. Traversau autostrada de dedesubt şi, de la acest nivel, ea avu, spre sud, priveliştea munţilor aspri, cu creste ascuţite, abia estompaţi de valul de negură, încât, preţ de o cli­pă, nu fu sigură dacă nu cumva privea un miraj.

— Trebuie să fie destul de înalţi, observă ea.

— Se înalţă de la extremitatea oraşului Thun către sud şi est. Unul dintre ei este Stockhorn. Probabil, namila aceea care se înalţă deasupra celorlalte...

Urcau panta uşoară, dar, continuu ascendentă, a unui deal situ­at între câmpii. Din loc în loc se ivea câte o fermă izolată, oferind ima­ginea fugară a baloturilor uriaşe de fân, temeinic stivuite în interiorul hambarelor cu acoperişuri abrupte. Cerul ameninţător crea o neliniş­ti­toare senzaţie de singurătate. Departe, spre est, un cas­tel măreţ, si­tuat în vârful unui deal, avea foişoarele acoperite cu ceea ce păreau a fi pălării de vrăjitoare.

— Acela este faimosul castel Thun, remarcă Newman. Oraşul se află la poalele sale, ascuns vederii...

— Cunoşti drumul?

— Părăsim şoseaua aceasta undeva mai sus, dacă e să ne luăm după spusele recepţionerului aceluia amabil de la Belle­vue. Fii drăgu­ţă şi verifică harta pe care am pus o în torpedo; el a însemnat trase­ul...

— E înfiorător acolo, sus, Bob...

— E doar o după amiază neospitalieră.

Dar era ceva adevăr în spusele ei. Se aflau foarte aproape de mar­ginea înzăpezită. Soarele din ajun înmuiase pătura de zăpadă de pe câmpiile situate spre sud. Dincolo de linia zăpezii, spre Thun, casele apăreau din loc în loc ca nişte puncte minuscule. Aproape de vârful crestei, o pădure deasă de brazi întunecaţi se înghesuia asemeni unei armate gata de marş. Ajunseră apoi la graniţa zăpezii, unde plugurile nu curăţaseră drumul. Newman reduse viteza, încetinind şi mai mult la vederea unui indicator purtând inscripţia Klinik Bern. Coti la dreap­ta, pe un drum îngust, redresă derapajul roţilor din spate şi conduse în continuare.

— Crezi că acesta e drumul?

— Îmi închipui că da...

O vilă impunătoare, cu două niveluri, cu veranda împrej­muind parterul, era cocoţată într o poziţie izolată pe platoul golaş care se în­tindea cale de mai mulţi kilometri către est, până la grupul de case particulare. Teritoriul, care părea întins, era împrejmuit de un gard de sârmă ghimpată, iar în faţă Newman văzu ghereta portarului. La mică distanţă, în spatele conacului, se afla pădurea, un zid masiv de brazi înveşmântaţi în zăpadă. Opri în faţa clădirii de piatră, cu un singur ni­vel, dincolo de poarta dublă de sârmă ghimpată, care era închisă. Înainte de a putea coborî din maşină, câinii negri apărură, îndreptân­du se în salturi către poartă.

— Dobermani, comentă Newman. Încântător...

O uşă din lemn masiv, care dădea din ghereta portarului direct în drum, se deschise. Un bărbat uscăţiv, puţin peste treizeci de ani, pur­tând blugi şi jachetă se îndreptă spre Citroen. Privi peste umăr şi rosti un ordin scurt în germană. Câinii se opriră din lătrat, făcură în silă ca­le întoarsă şi dispărură.

— Aceasta e o proprietate particulară, începu bărbatul cel zvelt, în germană.

— În locul în care mă aflu nu este, replică tăios Newman. Acesta este drum public. Pasagera mea este Nancy Kennedy. Se află aici pen­tru a l vizita pe bunicul ei – Jesse Kennedy...

— Aveţi stabilită întâlnirea?

— A zburat din America cu scopul precis de a şi vizita bunicul...

— Accesul nu este permis fără o programare...

— Dumneata eşti şeful pe aici? Tonul lui Newman picura sar­casm. Pari ca şi cum ai fi plătit să mă ajuţi. Pune mâna pe tele­fon şi adu le la cunoştinţă celor de la clinică faptul că suntem aici. Şi spu­ne le că sunt ziarist – acesta ar constitui un subiect interesant, nu crezi? Nepoata vine într un suflet tocmai din America şi îi este refuza­tă permisiunea de a şi vedea bunicul bolnav. Ce administraţi voi aici, un lagăr de concentrare? Asta e impresia pe care mi o lasă – poartă cu sârmă ghimpată şi dobermani...

— Dumneavoastră sunteţi?

— Robert Newman. Am cam îngheţat stând aici şi răcnind la dum­neata. Ai două minute – apoi ne întoarcem la Berna şi îmi redac­tez articolul...

— Aşteptaţi!

— Doar două minute...

Newman mimă sugestiv privitul ceasului şi se întoarse la maşină. Bărbatul uscăţiv dispăru în interiorul clădirii în timp ce Newman se aşeză la volan şi îşi aprinse o ţigară. Nancy luă pachetul şi îşi aprinse şi ea una.

— Poate că ar fi fost mai bine să stabilim o programare, spuse ea.

— Acum, că am văzut cum stau lucrurile, cred că nu. Locul aces­ta are un iz ciudat. În timp ce îi vorbeam Slăbănogului, am văzut un alt bărbat iscodind prin portalul acela deschis, un bărbat într o uni-for­mă foarte asemănătoare celei a armatei elveţiene...

— Bob, asta e nebunie curată! Probabil că te ai înşelat...

— Îţi spun doar ce am văzut. Întreg locul asta afurisit este orga­ni­zat ca o bază militară. Surpriză, surpriză – iată l pe Slăbănog, ară­tând încă şi mai acru decât înainte...

— Puteţi merge la Clinică. Vă va aştepta cineva acolo...

Bărbatul uscăţiv vorbi tăios şi apoi se îndepărtă, înainte de a le da timp să replice. Newman presupuse că cineva din clădire apăsase un buton – porţile duble se deschiseră automat spre inte­rior. Aducân­du şi aminte de câini, el închise geamul înainte de a porni pe drumul lung şi sinuos ce ducea la clădirea din depărtare. Nici urmă de dober­mani. Fuseseră închişi în ghereta de la poartă, până ce Citroenul tre­cu.

Conduse cu viteză redusă, cercetând atent peisajul hibernal, dân­du şi seama că terenul era încă şi mai întins decât crezuse el pri­ma dată. Gardul de sârmă din faţă traversa ţinutul alb, dispărând în josul unei pante a dealului. Pe măsură ce se apropia de Clinică, între­gul loc părea pustiu. Acum putea vedea veranda acoperită cu sticlă şi cele şase trepte până la uşa de la intrare.

Parcă maşina cu faţa către ieşire, o încuie după ce coborî Nancy şi urcară amândoi treptele. Apucă clanţa, deschise uşa şi intrară în ve­randă. Se întindea în ambele direcţii, cu pardoseala de gresie ima­culată şi, din loc în loc, câteva ghivece cu plante. Uşa interioară dădea într un hol întins, pardosit tot cu gresie. Mirosul de antiseptice îl izbi pe Newman, care strâmbă din nas. Nancy îi observă reacţia şi îşi ţu­gu­ie buzele.

În capătul holului larg se afla o tejghea grea, din lemn lăcuit, iar în spatele acesteia, pe un taburet înalt, cu spătar reglabil, şedea o fe­meie grasă, masivă, de vârstă mijlocie, cu părul negru strâns la spate în coadă şi ochi mici, scrutători. Ea lăsă jos creionul cu care scrisese pe un formular tipărit, îşi împleti degetele puhave şi îi privi.

— Ştiţi cine suntem, spuse Newman în germană, şi vreau să-l văd pe cel care conduce acest loc...

— Vă rog să completaţi formularele, replică ea în engleză pe un ton plat, împingând un formular peste tejghea.

— Poate după ce îl vom întâlni pe superiorul dumitale. Am venit ca să-l vedem pe Jesse Kennedy. Ştii asta deja de la lacheul de la poar­tă...

— Tare mă tem că acest lucru nu va fi posibil fără o progra­ma­re... Bărbatul care apăruse după o uşă laterală vorbea liniştit, dar pe un ton ferm, într o engleză excelentă. Ceva în tonul său îl făcu pe New­man să se întoarcă brusc pentru a l examina. Dădea impresia de autoritate, totală încredere în sine – o maşinărie umană. Trebuie să ne gândim şi la pacient, continuă vocea. Trebuie, de asemenea, să vă spun că la această oră dom­nul Kennedy se află sub influenţa sedati­velor.

Un bărbat cam de înălţimea sa, aprecie Newman. Mult mai ma­siv. Un bărbat la patruzeci de ani, cu părul castaniu închis, înspicat. Ochii săi, care îl ţintuiau pe Newman, exprimau tărie de caracter. Ochi care îşi cântăreau vizitatorul, evaluând un posi­bil oponent. Un om deosebit, cu un deplin autocontrol.

— Sunt doctorul Bruno Kobler, adăugă.

— Iar eu sunt doctorul Nancy Kennedy, interveni Nancy. Fap­tul că bunicul meu este sub influenţa sedativelor nu schimbă cu nimic lucrurile. Doresc să-l văd imediat.

— Fără supravegherea unui doctor, ar fi împotriva regula­men­tului...

— Dumneavoastră sunteţi doctor, interveni tăios Newman. Adi­neauri ne aţi spus...

— Sunt administratorul şef. Nu am pregătire medicală.

— Vreţi să spuneţi, insistă Newman, că, în acest moment, nu a­veţi nici un specialist disponibil prin preajmă? Aşa administraţi dum­nea­voastră această clinică?

— N am spus asta. Era ceva tăios în vocea lui Kobler. V am spus că nu este nimeni disponibil pentru a vă însoţi...

— Atunci ne vom duce direct la Ambasada americană, hotărî New­man. Doamna doctor Kennedy este cetăţean american. La fel şi Jesse Kennedy. Kobler, o să facem tărăboi mare...

— Nu trebuie să vă aprindeţi. Având în vedere faptul că însoţitoa­rea dumneavoastră este medic, cred că am putea face o excepţie. Am putea să-l chemăm pe doctorul Novak – el este medicul curant al lui Jesse Kennedy... Se întoarse către femeia din spatele tejghelei şi pocni din degete, ca şi cum ar fi chemat un ospătar. Vezi dacă poţi să dai de doctorul Novak, Astrid. Cere i să vină aici imediat.

— Cum se simte bunicul meu? întrebă Nancy.

Kobler se întoarse spre ea, îşi depărtă mâinile şi îi acordă toată atenţia, privind o drept în ochi. Atitudinea sa deveni con­ciliantă, dar, pentru cel puţin jumătate de minut, întârzie răspunsul. Ea avu senza­ţia că o studia în profunzime. Râmase tăcută, simţind că el spera să o facă să spună mai multe.

— Mâ tem că nu vă pot răspunde la întrebare. Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu am pregătire medicală. Datoria mea este să ad­ministrez clinica Aş prefera să-l întrebaţi pe doctorul Novak. Cred că îl veţi găsi simpatic. Ştiţi, este compatriot de al dum­neavoastră.

— Doctorul Novak este american?

— Într adevăr. Un bărbat foarte inteligent, motiv pentru care a ce­rut să vină aici. Clinica, după cum fără îndoială ştiţi, are o bună re­pu­taţie în toată lumea...

— Aş prefera, de asemenea, să l văd pe profesorul Armand Grange.

Kobler scutură din cap în semn de regret.

— Acest lucru, regret să o spun, nu va fi posibil. Se întâlneşte cu vizitatorii exclusiv în urma unor programări.

— În acest moment se află prin preajmă? întrebă Nancy.

— Efectiv, n am idee...

Kobler privi peste umărul ei, atenţia fiindu i atrasă de zgo­motul uşii de la intrare ce se deschidea. Newman ieşise afară, pe verandă. Închise uşa şi o luă spre stânga, pe lângă fotoliile de răchită cu perne; probabil când vremea era bună, pacienţii şedeau acolo. Era linişte de­p­lină, încălzirea centrală funcţiona, astfel încât coridorul închis avea atmosfera unei saune.

De a lungul peretelui interior trecu pe lângă ferestrele aflate din loc în loc, toate cu geamuri opace, astfel că nu putu să vadă în interi­orul camerelor de dincolo de ele. La capătul coridorului încercă uşa de pe peretele interior şi descoperi că era încuiată. Se opri şi se uită spre est. Într o vale se afla un modern ansam­blu de clădiri cu un singur ni­vel, cu ferestre înalte şi zvelte. Locul îi amintea un laborator chimic. Un coridor acoperit, fără ferestre, se întindea din direcţia clinicii către complex. Se întoarse în holul recepţiei în timp ce Nancy era prezentată de Kobler unui bărbat înalt, blond, abia trecut de treizeci de ani. Purta un halat alb, iar în mâna stângă îi atârna un stetoscop. Kobler se în­toarse spre Newman.

— Dumnealui este doctorul Novak, domnule Newman. Sper că nu vă va deranja să staţi în sala de aşteptare cât timp doamna doctor Ken­nedy îşi vizitează...

— Bob vine cu mine, îl întrerupse brusc Nancy. Este logod­nicul meu...

Novak se uită la Kobler, ca şi cum i ar fi aşteptat reacţia. Kobler îşi înclină capul către Nancy şi zâmbi.

— Cine sunt eu pentru a comenta dorinţele unei femei fru­moase? Desigur, domnul Newman vă poate însoţi.

— Waldo Novak, spuse americanul, întinzând mâna pentru a i o strânge lui Newman. Am auzit o mulţime de lucruri despre dumnea­voas­tră. Omul cu cazul Kruger. Aţi făcut o treabă bună în Germania...