Nu sunt audibile, nu sunt vizibile si de cele mai multe ori nici nu pot fi simtite: campurile electromagnetice ne inconjoara zilnic. Daca ar disparea de la o zi la alta, am avea o mare problema
Yüklə 159,58 Kb.
|
A  doua generaţie
Două telefoane din 1991, care funcţionau în sistem GSM Are loc o evoluţie rapidă a telefoniei mobile. Prin anii 90' este lansată a doua generaţie (2G), care era bazată pe sistemele GSM (Global System for Mobile Communication), IS-116 ("TDMA"), IS-95 ("CDMA"), iDEN şi PDC. Sistemul de telefonie 2G este pus în practică pentru prima dată în Finlanda, în 1991, prin reţeaua de tip GSM, Radiolinja (astăzi Elisa), fondată pe 19 septembrie 1998. De data aceasta, transmisia se realiza în mod digital. Dispăreau interferenţele, iar conectarea cu reţeaua era mai rapidă. Telefoanele devin tot mai mici (greutatea cuprinsă între 100 şi 200 grame devine standard), mai eficiente energetic, iar popularitatea lor creşte, devenind tot mai ieftine. Industria telefonului mobil ia amploare. Acest lucru se datorează diverselor inovaţii tehnologice, atăt în domeniul electronicii (miniaturizarea şi creşterea eficienţei componentelor), cât şi al acumulatorilor. De asemenea, creşterea numărului de antene de retransmisie conduce la scăderea puterii necesare şi a consumului de energie. Pe lângă problema reducerii dimensiunii telefoanelor, mai era necesară şi armonizarea frecvenţelor de lucru din spaţiul european cu cel american. Noi servicii oferite de a doua generaţie de telefoane:
În Franţa, primul telefon mobil apare în 1992.
Telefon din generaţia a treia, dotat cu touchscreen A treia generaţie Prima astfel de reţea, sub formă de test a fost introdusă în mai 2001, în Japonia (NTT DoCoMo), lansarea comercială având loc pe 1 octombrie, în acelaşi an. Viteza de transmisie este mai mare, la fel şi capacitatea reţelei şi calitatea serviciior oferite care devin tot mai diversificate. În 2002, generaţia a treia este lansată şi în SUA şi Coreea de Sud, ţări urmate la scurt timp de Marea Britanie şi Italia. La sfârşitul anului 2007, existau aproape 200 de milioane de abonaţi ai reţelelor 3G. În acelaşi an, venitul adus de serviciile 3G depăşea 120 milioane de dolari.
C Tehnologia telefoniei mobile se află în plină evoluţie. Aceasta constă atât în creşterea numărului de abonaţi şi de posesori de telefoane, dar şi în creşterea numărului de servicii şi opţiuni realizabile cu ajutorul telefonului, spre exemplu: ghidaj pietoni, informaţii locale, sistem de plată (portmoneu electronic) sau modalitate de acces securizat.
Telefonul mobil este un dispozitiv de tip duplex, adica foloseste o frecventa pentru a vorbi si o a doua, o frecventa separata pentru a asculta. Un sistem walkie-talkie poate avea zeci de canale, in timp ce un telefon mobil poate comunica pe 1664 de canale. Telefoanele mobile opereaza de asemenea cu celule, in sensul ca pot trece de la o celula la alta odata cu deplasarea in spatiu. Celulele reprezinta unitatea de baza a unui sistem celular - suprafata geografica pe care o companie de telefonie mobila o acopera. Celulele dau telefoanelor mobile o arie de acoperire incredibila. Un walkie-talkie poate comunica pe o distanta de la cateva sute de metrii la 10-15 kilometri, pe cand utilizatorul unui telefon mobil se poate deplasa in orice locatie a unui oras si in acelasi timp sa isi mentina conversatia, tocmai datorita acestor celule. Cand un telefon mobil trece de la o celula la alta un computer monitorizeaza aceasta trecere la momentul potrivit, transferand totodata apelul telefonic la o noua celula si o noua frecventa; transferul de la o celula la alta se desfasoara atat de repede incat utilizatorii telefoanelor mobile nici nu remarca acest lucru. Dar cum functioneaza o celula? Cheia sistemului celular o constituie faptul ca un oras poate fi impartit in celule mici, iar celulele permit folosirea vasta a frecventelor refolosite de-a lungul unui oras. Refolosirea frecventelor este ceea ce permite milioanelor de oameni sa detina telefoane mobile. Celulele sunt gandite ca fiind cercuri apartinand unei retele mari atotcuprinzatoare. Deoarece telefoanele mobile si statiile-baza folosesc transmitatoare de tensiune joasa, aceleasi frecvente pot fi refolosite de celule nealaturate. Fiecare celula are o statie-baza alcatuita dintr-un turn si o cladire de mici dimensiuni ce contine echipamentul radio. Celulele difera ca marime in functie de teren, capacitatea ceruta etc. Cand utilizatorul de telefonie mobila calatoreste dintr-o tara in alta, el paraseste sistemul de celule al operatorului de telefonie de care apartine. Sistemul de celule poate permite trecerea la alt sistem de celule al unui alt operator de telefonie mobila. Acest transfer poarta numele de roaming.
Telefoanele mobile folosesc undele electromagnetice dintr-o anumită bandă de frecvenţe pentru a comunica între ele. În parte, un telefon mobil funcţionează ca un radio, în sensul că recepţionează semnalul radio emis de un turn de telefonie mobilă din apropiere. O  reţea de telefonie mobilă constă, în esenţă, din telefonul mobil, o staţie de bază, un centru de comutare şi o centrală telefonică. Pentru a iniţia un apel, telefonul mobil trebuie sa comunice custaţiile radio ale reţelei mobile, adică trebuie să fie în aria de acoperire a uneia dintre staţii. Fiecarestaţie radio asigură acoperirea pentru o zonă geografică, numita celulă. Staţiile radio sunt interconectate formând în acest fel o reţea de telefonie mobilă. Celulele sunt în aşa fel stabilite, încâtzonele de acoperire radio să se întrepătrundă. Atunci când nu aveţi semnal sunteţi în afara zonei de acţiune a vreunei staţii de bază. Centrala de comunicaţii asigură transferul convorbirii între celulele reţelei. Sistemul celular necesită transferul convorbirii între celule, pentru a permite continuarea discuţiei şi la trecerea unui telefon dintr-o celulă în alta.
Centrul de comutare procesează apelurile şi face legătura între echipamente (telefoane) şi centrala telefonică. De asemenea, ţine datele referitoare la utilizatorii ce folosesc reţeaua, ştie starea şi poziţia fiecărui abonat, stabileşte modul în care utilizatorii sunt interconectaţi şi contorizează folosirea reţelei de către echipamente. Marele avantaj al unei reţele formate din celule constă în faptul că frecvenţele folosite în interiorul unei celule pot fi refolosite în altă celulă de asemenea. Dacă, de exemplu, staţia de bază numărul 1, ce poate gestiona 100 de frecvenţe (în realitate pot mai mult, în jur de 830 de frecvenţe), este folosită de 50 de vorbitori simultan, fiecare conexiune stabilită între oricare doi utilizatori va folosi 2 frecvenţe, una pentru emisie şi cealaltă pentru recepţie (canal duplex), epuizând astfel toate frecvenţele disponibile. Asta înseamnă că din punct de vedere al acestei celule reţeaua este ocupată. În celula vecină utilizatorii pot fi în număr mult mai mic, iar apelul poate fi efectuat fără probleme. În aceeaşi celulă vecină, frecvenţele folosite de utilizatori pot fi aceleaşi ca cele folosite în celula numărul 1. Faptul că există un număr de frecvenţe limitat pentru fiecare celulă explică şi de ce în anumite zile (31 decembrie, dezastre naturale etc.) reţeaua de telefonie devine inaccesibilă, ceea ce nu înseamnă neapărat că reţeaua este blocată, ci că sunt mai mulţi doritori să utilizeze reţeaua decât frecvenţe disponibile la un moment dat. (În realitate, lucrurile sunt un pic mai complicate. De pildă standardul GSM, utilizat în România, foloseşte tehnologia TDMA (Time Division Multiple Access) care împarte frecvenţele în sloturi de timp, în aşa fel încât poate utiliza o frecvenţă pentru mai multe canale de date). TRANSFERUL UNUI APEL DINTR-O CELULĂ ÎN ALTA
În situaţia în care doi ipotetici vorbitori se află în celule pe care nu le părăsesc pe timpul conversaţiei, modul în care elementele interacţionează sunt clare: apelant, staţie de bază, centrală, staţie de bază, apelat. Numai că lucrurile de regulă sunt mai complicate în realitate, oamenii aflându-se adeseori în mişcare atunci când folosesc telefoanele mobile. Pentru a nu întrerupe convorbirea la ieşirea dintr-o celulă, reţeaua de telefonie mobilă trebuie să ştie cum să predea/preia apelul între celule adiacente. Predarea/preluarea apelului nu este un proces foarte simplu, uneori survenind întreruperea comunicării. Pentru ca acest proces să aibă loc, sistemul trebuie să decidă când să comute conexiunea, la ce staţii radio să îi reconecteze pe vorbitori şi pe ce canal, fără a întrerupe discuţia. Sistemul trebuie să determine puterea semnalului emis de staţia de bază folosită de vorbitor, să o compare cu acea a staţiilor vecine, să evalueze canelele libere ale staţiilor vecine, să rezerve un canal liber la o staţie radio disponibilă, pentru ca apoi să transmită semnalul de schimbare către telefonul mobil. Odată conectat la noua staţie, telefonul mobil transmite un mesaj prin care anunţă că a recepţionat semnalul, permiţând reţelei să disponibilizeze canalul folosind până de curând de telefon. CUM FUNCŢIONEAZĂ BRUIEREA TELEFOANELOR MOBILE?
Telefoanele mobile au putere de emisie mică. Multe dintre acestea au posibilitatea de a emite semnale de 0,6 waţi şi 3 waţi. Pentru că puterea este mică, semnalul util nu ajunge prea departe în afara celulei în care operează la un moment dat telefonul. Acesta este şi secretul care face posibilă funcţionarea în celule a sistemului de telefonie mobilă. Un dispozitiv de bruiere a comunicaţiilor nu face alt lucru decât să emită un semnal pe aceleaşi radiofrecvenţe cu cele ale telefonului mobil. În acest fel comunicarea dintre telefon şi staţia de bază este întreruptă. Din pricina interferenţelor provocate de dispozitivul de bruiaj, telefonul devine neutilizabil. Este suficient ca una dintre cele două frecvenţe folosite de telefon pentru efectuarea convorbirii (una pentru emisie, cealaltă pentru recepţie) să fie bruiată şi comunicarea devine imposibil de realizat.
Dispozitivul de bruiere poate acţiona pe o rază foarte mică (doar câţiva metri), dar şi pe distanţe mari. Distanţa la care acesta este eficient depinde şi de mediul în care bruiajul trebuie efectuat (clădiri, păduri ori câmp deschis). Toate sistemele de telefonie mobilă pot fi bruiate, indiferent de frecvenţele folosite. Influenta undelor electromagnetice asupra corpului uman Efectele biologice ale radiaţiilor electromagnetice au fost constatate încă de la începuturile producerii şi utilizării acestei forme de energie.Din perioada primelor utilizări ale curenţilor de radiofrecvenţă în domeniul medical decurge şi observaţia că expunerea subiecţilor biologici la radiaţii electromagnetice de înaltă densitate de putere determină o încălzire excesivă a ţesuturilor, putând provoca arsuri ale mediului iradiat. S-a convenit că aceste efecte biologice, brutale şi rapide, să fie denumite “efecte de nivel ridicat de putere” sau “efecte termice”. Mai târziu s-a constatat faptul că şi la nivele scăzute de densitate de putere au loc efecte nedorite care se manifestă după un timp mai îndelungat de expunere. Acestea sunt aşa-numitele “efecte de nivel scăzut de putere” sau “efecte non-termice”. Începând cu anul 1930, radiaţiile electromagnetice de radiofrecvenţă au început să fie utilizate intens în practica medicală pentru inducerea hipertermiei în scopuri terapeutice.La începutul anilor ’30 şi după aceea, Congresul American de Medicină Fizică, prin publicaţiile sale şi prin conferinţele internaţionale pe care le-a organizat, a acordat o atenţie deosebită aplicaţiilor medicale ale energiei de radiofrecvenţă. În primii zece ani de dezvoltare şi utilizare a diatermiei cu unde scurte au fost efectuate mai multe experienţe constând în măsurări ale temperaturilor ţesuturilor superficiale sau profunde, atât ale subiecţilor umani cât şi ale animalelor de experienţă, expuse la iradiere cu câmp electromagnetic, în condiţiile utilizării unei mari varietăţi de mijloace tehnice (generatoare, aplicatori etc.). Imediat au început să apară probleme, prima dintre ele fiind legată de cuantificarea cantităţii de energie absorbită de ţesuturi în timpul iradierii. Inexistenţa unor metode experimentale unitare şi a măsurărilor dozimetrice sunt vizibile în datele contradictorii publicate în literatura medicală a timpului, precum şi în soluţiile tehnice adoptate, în mai toate cazurile, după inspiraţia fabricantului aparatului. Singurele indicaţii în acele timpuri de pionierat erau furnizate de puterea câmpului electromagnetic la ieşirea din generator şi de măsurările de temperatură în ţesuturile iradiate. Iniţial s-a crezut că creşterea puterii de ieşire a generatoarelor de unde electromagnetice este suficientă pentru inducerea hipertermiei în ţesuturile mai profunde. Dar, în curând, experimentatorii au observat că este imposibilă inducere unor temperaturi de 42-45°C în ţesuturile profunde (ex. muşchi sau măduvă osoasă) fără afectarea pielii şi a ţesuturilor intermediare. S-a constatat rapid că soluţia creşterii puterii la generator conduce la arsuri în ţesuturile superficiale aflate între ţesuturile profunde şi aplicatorii instalaţiei de iradiere. De asemenea, cunoştinţele limitate în ceea ce priveşte propagarea prin medii stratificate (cum sunt diferitele ţesuturi într-un corp) au condus la ideea falsă că ar exista unele proprietăţi terapeutice selective asociate diferitelor lungimi de undă ale radiaţiilor electromagnetice utilizate. Această situaţie a dus rapid la recunoaşterea necesităţii stabilirii unormetode dozimetrice care să prevadă creşterea de temperatură indusă prin folosirea unui anumit protocol de iradiere. O serie de cercetări au fost direcţionate în sensul înţelegerii riscurilor ce decurg din expunerea persoanei umane la iradierea cu câmp electromagnetic de microunde la nivele non-termice de densităţi de putere. În practica cercetărilor din domeniul efectelor biologice se consideră că o radiaţie electromagnetică este de nivel scăzut de densitate de putere, deci poate produce efecte non-termice, dacă creşterea de temperatură indusă de ea în mediul iradiat nu este mai mare de 0,1°C.Evident, din punctul de vedere al nivelelor de densităţi de putere de microunde, nu se poate trasa o limită clară între aceste două categorii.La nivelele scăzute de densităţi de putere, uzual sub 10 mW/cm2, predomină efectele non-termice. Pe măsură ce densitatea de putere de microunde creşte, efectele termice încep să devină precumpănitoare, iar la densităţi mari de putere (W/cm2), ele maschează complet efectele non-termice.Cercetările au fost impulsionate în primii ani ai deceniului ’50 de constatarea că în lichidele biologice, sub influenţa câmpurilor de microunde de joasă densitate de putere, se formează lanţuri moleculare. Un număr mare de experimente a fost înteprins de Schawn cu scopul de a cuantifica efectele biologice ale microundelor. El a studiat atât proprietăţile dielectrice ale diferitelor tipuri de ţesuturi biologice, cât şiinfluenţa geometriei acestora asupra disipării de energie electromagnetică în interiorul lor. El a constatat faptul că frecvenţele folosite anterior în diferite tratamente (frecvenţe mai mari de 2450 MHz)nu sunt cele mai avantajoase din cauza unor deficienţe majore: - se induce o încălzire excesivă a straturilor lipidice subcutanate datorită producerii undelor staţionare; - adâncimea de pătrundere a undelor electromagnetice cu această frecvenţă în masa musculară este redusă; - controlul distribuţiei de energie în ţesuturile pacientului este nesatisfăcător, din cauza marii varietăţi de proprietăţi dielectrice ale straturilor succesive de ţesuturi în corpul pacientului. Recomandarea a fost să se reducă frecvenţa de lucru la aproximativ 900 MHz şi, într-adevăr, a fost alocată pentru aplicaţii bio-medicale şi frecvenţa de 915 MHz. Cu începere din anul 1956, Forţele Armate ale SUA s-au implicat direct în efectuarea unor cercetări privind efectele biologice ale microundelor, în legătură cu asigurarea protecţiei personalului operant de la instalaţiile RADAR. Deoarece nu se puteau efectua experienţe pe subiecţi umani, cercetătorii au recurs la “fantome” de corp uman, primele abordări teoretice şi practice fiind întreprinse pe aceste modele. Studii sistematice în această direcţie au început în anii ’60 vizând determinarea relaţiilor ce există între frecvenţa de expunere şi forma şi dimensiunile corpului, privite din punctul de vedere al cuplajului energetic al câmpului electromagnetic cu subiectul biologic. Studiile pe modele sferice au demonstrat faptul că secţiunea eficace de absorbţie variază puternic cu frecvenţa. Alte studii au fost efectuate pe modele cilindrice sau elipsoidale expuse la iradiere cu câmpuri de microunde cu diferite polarizări. Franke a fost primul care a demonstrat diferenţele marcante între absorbţia de energie în modelele de corpuri omeneşti în funcţie de polarizare. Tot el a demonstrat existenţa unor domenii de rezonanţă în modelele de corp uman. După jumătatea anilor 60 se constată o diversificare a modelelor de fantome pentru diferite organe şi chiar pentru întregul corp omenesc. Începând cu această perioadă se întreprind cercetări pentru verificarea experimentală a diferitelor modelări matematice şi pentru a stabili caracteristicile de absorbţie ale radiaţiei electromagnetice ale unor structuri mai complete de ţesuturi sau organe, care nu se pretează unor asemenea modelări. Acum este perioada în care apar şi se dezvoltă tehnicile termografice, unele din cele mai puternice instrumente de cercetare, care permit măsurări rapide şi precise ale variaţiilor de temperatură atât în fantome cât şi în ţesuturile reale. Folosind mijloacele tehnice ale vremii, cercetătorii au constatat că efectele biologice cu oarecare semnificaţie asupra corpului uman încep să apară de la densităţi de putere de microunde de 100 mW/cm2.Ca urmare, în anul 1953, la recomandarea oamenilor de ştiinţă (Schwan), cu un factor de siguranţă de 10, a fost acceptată şi standardizată ca limită maximă a densităţii de putere la care poate fi expus un om la valoarea de 10 mW/cm2.
Antena telefonului emite unde electromagnetice. Este acelaşi tip de radiaţie ca la cuptoarele cu microunde, doar că într-o cantitate mult mai mică. Aşa cum cuptorul încălzeşte mâncarea, undele mobilului încălzesc celulele umane, afectându-le în mod negativ. Pot face cancer de la mobil? Experimentele pe şobolani au demonstrat că genele ADN pot fi deteriorate de radiaţia telefonului mobil, iar celulele sunt afectate. Aceasta este o explicaţie plauzibilă pentru apariţia tumorilor. Ce alte efecte dăunătoare au undele electromagnetice? Un studiu american menţionează următoarele efecte: tulburări de comportament, afectarea nervilor şi a fătului, cataractă, modificări ale chimiei sângelui şi scăderea imunităţii. Dacă acestea sunt valabile şi pentru dozele mici de radiaţii pe care mobilele le emit, la o concluzie clară nu s-a ajuns încă. Sunt copiii mai sensibili la unde electromagnetice? În general, copiii sunt mai sensibili la orice afectează corpul uman. Un raport australian arată că undele electromagnetice sunt absorbite de către copii la o rată de 3,3 ori mai mare decât un adult. Telefonul mobil digital este mai periculos decât cel analogic? Cercetările efectuate până acum arată că, în mare măsură, acest lucru este real. Telefonul digital emite un semnal pulsat, iar frecvenţa afectează oamenii mai mult decât în cazul unui semnal analogic. Este periculos să locuim în apropierea staţiilor de transmisie celulară? Nu e benefic pentru sănătatea noastră să stăm continuu într-un mediu cu unde electromagnetice. Misterele telecomunicaţiei Industria telecomunicaţiilor a cunoscut o creştere rapidă la nivel global, ca o consecinţă directă a dezvoltărilor tehnologice. În acest domeniu, una dintre cele mai spectaculoase creşteri au avut-o telecomunicaţiile mobile. În prezent, există în jur de 600 milioane de utilizatori ai telefoanelor mobile. Deşi a devenit o prezenţă obişnuită în peisajul noilor tehnologii, telefonia mobilă generează încă nesiguranţă utilizatorilor. Căldura din mobil În timp ce telefonezi, temperatura corpului în straturile superioare ale pielii se poate mări cu maxim 0,5°C. Creşterea temperaturii are loc însă doar la convorbiri cu o durată foarte lungă de timp, efectele fiind vizibile cel mai devreme după o jumătate de oră de convorbire neîntreruptă. Efectele termice afectează corpul uman în mod serios abia după o încălzire locală constantă de 1°C. Excepţie face ochiul: pentru că este străbătut de o cantitate mică de sânge nu poate redirecţiona foarte bine efectele negative ale expunerii la temperatură şi radiaţii. Poţi evita sau micşora efectele dacă păstrezi antena departe de ochi sau dacă schimbi din când în când urechea în timpul convorbirilor mai lungi. Yüklə 159,58 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
ccesul la fişiere multimedia prin intermediul telefonului. Un astfel de exemplu îl constituie Finlanda unde reţeaua Radiolinja oferea posibilitatea descărcărilor ("download") a tonurilor de apel şi aceasta începând cu anul 1998.
alitatea transmisiei multimedia este net superioară, apărând acel "streaming media", prin care informaţia multi-media era transmisă prompt şi cu fidelitate.