O critica a modernitatii din perspectiva intrebarii ce se pierde atunci c

[115] Din momentul în care şi-a descoperit sensibilitatea anticapitalistă, în mod paradoxal, parcă venind să confirme malgré elle setea ei de a domina şi de a supune, stînga a căutat mereu să dea corpului social un alt sens decît cel al votului universal şi al consensului majoritar, văzute ca rezultate ale concurenţialităţii pieţei capitaliste. (i) Prima reformulare majoră a corpului social tradiţional a fost sindicalizarea societăţii (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), (ii) A doua reformulare radicală impusă de către spiritul stîngii corpului social democratic a fost reprezentată de cele două sisteme totalitare ale secolului XX, care, amîndouă, au căutat forme ale corpului social expurgate de concurentialitate şi marcate de obsesia unei omogenităţi absolute. (iii) A treia reformulare a fost invenţia statului asistenţial al prosperităţii, în care un capitalism îndiguit şi

⁴⁸³ Rothbard, op.cit., pp. 6-7. „It is difficult, indeed, to parody or satirize a movement which seems to be a living self-parody, and which can bring about such deplorable results" (Ibidem, p. 9).

295

bine dresat produce ceea ce un stat binevoitor şi dezinteresat (aflat, bineînţeles, în mîna stîngii) distribuie cu munificenţă, în afara cadrelor concurenţei, (iv) În fine, cea mai recentă tentativă radicală de reformulare a corpului social democratic aparţine ideologilor corectitudinii politice: scopul este eliminarea concurenţei neasistate din zona formării sensibilităţilor sociale prealabile. Sindicalismul viza zona concurenţei muncii. Totalitarismul viza zona concurenţei sociale şi impunea controlul statului asupra întregului corp social (deja constituit).

Ţintele: dacă statul providenţial viza controlul asupra concurenţei economice, corectitudinea politică vizează controlul asupra căilor de formare a sensibilităţii sociale, acţionînd în vederea eliminării rolului pe care îl joacă (sau juca) în constituirea corpului social concurenţa spontană. Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Tot ceea ce mai este încă natural, adică tradiţional, în educaţia copiilor şi a tinerilor trebuie reglementat de către stat. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care ridici tu glasul la propriii tăi copii, cînd le faci educaţia. De asemenea, pentru corectitudinea politică este vitală menţinerea respectabilităţii ştiinţifice a aşa-numitelor 'amintiri recuperate',⁴⁸⁴ deoarece numai astfel spaţiul public (prin medic şi sistemul judiciar) poate exercita asupra fiecărui individ în parte un control de timorare preventivă în ce priveşte 'incorectitudinea' copilăriei şi a familiei sale. Prin acest procedeu, spălarea pe creier este de acum voluntară şi nu mai are nevoie de metodele primitive şi barbare ale revoluţiei culturale

⁴⁸⁴ 'Amintirile recuperate' funcţionează după principiul aberant - „Dacă sunteţi incapabil să vă amintiţi de o presiune caracteristică (abuzului sexual), dar aveţi vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul sexual a avut loc" (Ellen Bass, Laura Davis, The Courage to Heel, 1988). Pe baza acestui principiu, după care vrăjitoarele ar putea fi azi din nou condamnate, acuzaţiile de abuz sexual adus de copiii deveniţi adulţi părinţilor lor deveniţi bătrîni s-au transformat într-un „adevărat şi terifiant flagel" (Pamela Freyd, directoare la False Memory Syndrome Foundation, Philadelphia): de la 0,16 milioane în 1967, la 1,7 milioane în 1985 (din aceste cazuri, chiar potrivit statisticilor oficiale, 65% nu au nici o bază reală). Vezi E. Behr, O Americă înfricoşătoare, pp. 125-144.

296

chineze ori de procedurile murdare ale fenomenului Piteşti. Chiar dacă retroactiv, dar, de fapt, actual din punctul de vedere al supravegherii publice, copilăria şi familia sunt deplin controlate de vigilenţa publică, cu consimţămîntul integral al victimei voluntare. Geniul rău al statului, care are instinctul de a acapara şi de a controla totul, lucrează acum în cei care au învins comunismul. Într-o manieră blîndă, invocînd drepturile omului şi pretinzînd că luptă în favoarea tuturor oprimaţilor şi contra tuturor discriminărilor, o nouă formă de totalitarism statal e pe cale de a ne corupe inimile şi de a ne cotropi vieţile.

Cazul micuţului elveţian Raoul Wüthrich, prin gradul său extrem de aberaţie, este deosebit de elocvent.⁴⁸⁵ Familia elveţiano-americană Wüthrich locuia la Pine Drive, Colorado. În 25 mai 1999 băieţelul Raoul se află împreună cu surioara lui de 5 ani în curte. La un moment dat o ajută să-şi dea jos chiloţeii, ca să o pună să facă pipi (este ceea ce spune bunica copiilor, aflată acolo). De la 25 de metri, o vecină bine îndoctrinată de teoriile despre incestul infantil şi abuzul sexual masculin, vede scena şi denunţă imediat ceea ce îşi imaginează că vede, direct la poliţie. Poliţia înregistrează cazul la rubrica 'incest deosebit de grav'. În 30 august, la zece şi jumătate noaptea, o echipă formată din şase şerifi înarmaţi descind acasă la familia Wuthrich şi îl arestează pe Raoul. Îl ridică pe sus, în cătuşe, învelit într-o pătură şi desculţ. Copilul este dus la puşcărie. Va împlini 11 ani în detenţie.⁴⁸⁶ Ca să-şi protejeze ceilalţi copii, familia elveţiano-americană se refugiază în Elveţia, care, ca stat, cere încetarea aberantei acţiunii judiciare împotriva micuţului Raoul. Interpelată, purtătoarea de cuvînt a procurorului districtual califică acţiunea împotriva băieţelului de 10 ani ca fiind o 'procedură cu totul obişnuită', iar cazul împotriva

⁴⁸⁵ Stefan Simons, „Moralische Panik. Drakonische Strafverfolgung:

Wegen,schweren Inzests' sitzt ein elfjähriger Schweizer Junge seit uber sechs Wochen in Colorado hinter Gittern", Der Spiegel 42/1999, p. 208.

⁴⁸⁶ Potrivit Amnesty International, alături de Somalia, SUA este singurul stat din lumea civilizată care nu a ratificat Convenţia ONLT pentru drepturile copiilor. În SUA, circa 200 000 de copii sunt anual obiectul unor sentinţe în justiţie (Focus 42/1999, p. 386).

297

acestuia 'extrem de solid'.⁴⁸⁷ În America corectitudinii politice, nu este deloc un lucru rar punerea în mişcare a justiţiei împotriva unor oameni complet nevinovaţi, dar care au avut ghinionul de a fi fost denunţaţi că au comis fapte care, în agenda corectitudinii politice, sunt considerate delicte rituale. Societatea şi justiţia se simt atunci obligate să ia măsuri drastice împotriva acestor nevinovaţi, deoarece, dacă nu ar face-o, ar putea fi acuzate că nesocotesc caracterul progresist şi absolut binefăcător al corectitudinii politice.

[116] Egalitatea absolută este un ideal clar totalitar, tot aşa cum libertatea absolută este un ideal anarhic. Adeseori poţi judeca mai bine valoarea unor principii după cîntărirea viciilor lor constitutive. Viciul constitutiv al egalităţii este omogenitatea masificată, adică, din punct de vedere politic, temeiul de posibilitate al unei societăţi totalitare. Viciul constitutiv al libertăţii este anarhismul sectar, adică, din punct de vedere politic, temeiul de posibilitate al unei societăţi strict compartimentate, fără bine public comun.

[117] La întrebarea „suntem democraţi?" răspunsul poate fi dat sub forma unui criteriu politic. La întrebarea pe care o pun activiştii corectitudinii politice - „cine este mai democrat?" - răspunsul nu poate fi dat decît sub forma unui criteriu ideologic. Aşa va renaşte forma 'postmodernă' de 'comunism' (sau oricum i se va spune): cînd va începe să fie recunoscută de toţi, va fi deja prea tîrziu. Setea de ideologie a omului modern e martoră pentru formidabila sa des­centrare. Timpul nu este o substanţă şi, de aceea, temporalitatea nu poate fi un reper. E prin urmare o eroare să spunem că modernul e 'centrat' pe timp: el este calchiat după temporalitate. Ca atare, cum ar putea fi el substanţial şi cum ar putea menţine un centru, oricare ar fi acela - ales ori ba, inventat ori nu? Dovada că nu avem un 'adevărat centru', ci un 'simulacru de centru', în aceste condiţii, nu poate fi decît revoluţia permanentă. Acolo unde lipsa de temei şi de legitimitate este mai adîncă, înclinaţia nevrotică spre revoluţionarea permanentă a vieţii se face tot mai clar simţită.

⁴⁸⁷ Annette Schipprack, „10-Jăhriger in Handschellen: Raoul sitzt in einem Jugendgefängnis in Colorado ein, weil er seine fünfiährige Schwester,sexuell belästigt' haben soll", Focus 42/1999, p. 386.

298

[118] Trebuie observat că, pentru nişte oameni care împărtăşesc suspiciunea dintotdeauna a stîngii faţă de putere, 'progresiştii' uzează numai de argumente de forţă, (α) Primul este argumentul de autoritate al 'competenţei' în treburile publice: 'nu putem discuta (sau nu ai dreptul să discuţi), deoarece nu eşti de specialitate, nu posezi dosarul chestiunii, îţi lipseşte informaţia necesară etc.' Mitul mobilizat în această situaţie de 'progresişti' este mitul specialistului, bazat pe prejudecata că, în treburile publice care implică destinul şi decizia a multor mii de oameni, există un tip de cunoaştere care permite celui capabil să transforme o situaţie dubitativă, care pretinde dezbatere, schimb de argumente şi decizie, într-o problemă tehnică, cu soluţie unică certă. Contra-argumentul la mitul specialistului este politicul, ca spaţiu de manifestare a dezbaterii - prin dezbatere înţelegînd procesul prin care este creat între oameni deschisul comunităţii respective. Evident, dacă ar exista o astfel de cunoaştere tehnică a problemelor societăţii politice, atunci politicul qua politic ar deveni inutil, politicienii ar trebui de urgenţă pensionaţi, parlamentele închise, iar politica ar trebui imediat înlocuită cu gestiunea antreprenorială. (β) Al doilea argument este argumentul de autoritate al judecăţii de excludere. Ei, 'progresiştii', care pretind că luptă pentru eliminarea oricărei discriminări şi că militează pentru o societate a incluziunii, ei anume îşi încep predicarea cu stabilirea unui stigmat şi cu o instigare la excludere: 'progresiştii', ca să-şi discrediteze adversarii de idei, fac liste de 'buni' şi de 'răi', stabilind cine este 'progresist' (adică la fel ca ei) şi cine este 'reacţionar', 'învechit', 'înapoiat', 'rămas în urmă', 'depăşit' (adică în dezacord cu ei). Marea luptă, pentru ei, constă în stabilirea listei de 'buni'. Acestora le este permis accesul la resursele publice, iar marea grijă a 'progresiştilor' este să se asigure că oamenii de pe lista celor 'răi' nu vor avea niciodată acces nici la resurse, nici la simpatia publică. Ca atare, grosul activităţii lor publice constă în marcarea cu stigmatul declasării umane a celor care nu gîndesc ca ei (cuvîntul 'marcare' trebuie luat aici în înţelesul său zootehnic). Cei marcaţi cu stigmat vor fi zugrăviţi ca reacţionari, ca inamici ai umanităţii, ca adepţi ai unor teorii discreditate, ca rasişti, antisemiţi, extremişti etc. Între mimarea competenţei exclusive şi excluderea prin stigmat a celor pe care îi detestă, cu exploatarea abilă a tuturor resurselor de finanţare imaginabile, între aceste borne profitabile şi

299

lucrative se epuizează toată activitatea socială febrilă a 'progresiştilor'.⁴⁸⁸

[119] Noi tot vorbim de libertatea cuvîntului - şi ne felicităm pentru ea. Dar astăzi Joseph de Maistre ar mai putea publica ce a gîndit, scriind aşa cum a făcut-o? Ar mai putea avea o viaţă publică decentă? Ar mai putea apărea undeva fără a fi arătat cu degetul, fără a se organiza manifestaţii împotriva lui - ţintă atît a organizaţiilor pentru protecţia animalelor, cît şi a corporaţiilor de drepturi ale oamenilor recenţi? Nu ar fi complet asasinat moral de atacurile unanime ale opiniei publice - bine strunită de minoritatea leninistă a corecţilor politic, a rectificaţilor moral, a celor profitabil grupaţi în puternice ONG-uri - sub acuzaţia aparent umanitară că este un 'monstru', un 'duşman al omului', un 'dezaxat' şi un 'sangvinar'? Într-un timp din ce în ce mai ipocrit şi mai corect din punct de vedere politic, aceasta va fi soarta tuturor spiritelor realiste. În ochii oamenilor recenţi, marea crimă este să afirmi că există ceva, mai degrabă decît nimic; că există un adevăr, mai degrabă decît simulacre schimbabile după plac; marea crimă este să afirmi că evacuarea lui Dumnezeu din discursul despre om şi despre natură a fost o nenorocire spirituală, mai degrabă decît un prilej de emancipare morală; că viaţa confortabilă ca ideal uman suprem al societăţilor progresiste nu este un ideal, ci o înjosire; că guvernele şi statele ne abuzează continuu cu creşterea economică la care constrîng societatea, ca unic ideal de viaţă acceptabil şi respectabil; marea crimă este să afirmi că fără religie şi cultură omul a devenit un animal de consum; că idealul societăţilor postmoderne este transformarea tuturor oamenilor, prin forţa opiniei şi constrîngerea legilor, în animale docile, politicoase şi gregare; că vulgata bunului umanitar este o armă în politica grupurilor şi statelor care s-au proclamat că sunt progresiste; că omul este o fiinţă căzută şi că fericirea nu este promisă nimănui în virtutea asistenţei de stat, ci este starea care face posibilă virtutea, dacă omul se arată demn de ea; şi aşa mai departe. - Marea crimă, în ochii oamenilor recenţi, este să reafirmi banalitatea absolută că Dumnezeu există şi că fără El toată

⁴⁸⁸ La noi, exemplul cel mai tipic de activist care pretinde imunitate la critică prin invocarea competenţei şi care îşi marchează adversarii cu stigmate menite să îi scoată din circuitul public este Gabriel Andreescu.

300

lumea noastră este o nebunie. Marea crimă, în lumea bine de azi, este să continui să mai fi creştin.

[120] Hannah Arendt făcea undeva observaţia că cea mai importantă criză a Bisericii catolice (soldată cu Vatican II) a coincis cu cea mai severă criză din istoria universităţii (rebeliunile studenţeşti violente din anii '60).⁴⁸⁹ Biserica, după separarea ei de stat, devenise o instituţie bazată nu pe putere, ci numai pe autoritate. Universitatea, dintotdeauna, a fost o instituţie fără putere şi bazată integral pe autoritate. Or, coincidenţa celor două crize arată în mod clar că problema pusă în joc în ambele cazuri a fost pierderea autorităţii, care este întotdeauna una a centrului: a instituţiei religiei, în primul caz, a instituţiei cunoaşterii, în ultimul. Verlust der Mitte. Astăzi nici religia, nici cunoaşterea nu mai sunt centrale în definiţia antropologică a omului.

[121] PROBLEMA IDENTITĂŢII

Omul tradiţional. Omul tradiţional, care poseda o identitate fără să fie preocupat de ea, se definea în sus prin fidelităţi şi credinţe, iar în jos prin strămoşi şi tradiţie. În sus, identitatea sa socială era dată de profesiuni de credinţă, iar în jos de înrădăcinări. Altfel spus, identitatea sa decurgea în mod nemijlocit din lucrurile în care credea şi din cele prin care era. Acestea nu formau niciodată un partid politic (unul de opţiune ideologică) ori o religie personală (una de uz propriu, în spaţiul său privat), ci aparţineau tradiţiei într-un mod lipsit de reflecţiune ori deliberare - direct, deplin şi fără rest. Identitatea tradiţională era o înrădăcinare lipsită de mobilitate: fidelităţile se schimbau arareori, credinţele niciodată, iar strămoşii erau de neclintit. Omul avea un stăpîn, o religie, un nume şi un neam. Toate acestea, chiar dacă unele mai puteau fi schimbate (în condiţii dramatice şi, întotdeauna, ca impuse cu forţa), erau neclintite în esenţa lor categorială. Trebuia să ai un stăpîn (şi regii aveau, pe împărat, iar împăratul pe Dumnezeu), trebuia să ai o religie (numai îndrăciţii nu aveau nici una şi doar ereticii jurau pe una greşită), trebuia să ai un

⁴⁸⁹ Hannah Arendt, „Despre violenţă", cap. II (Crizele republicii, p. 150, n. 67).

301

nume (numai nevrednicii şi-l pierdeau şi doar trădătorii şi-l renegau) şi era inevitabil să ai un neam (idealul fiind obîrşia aleasă, nobleţea). Războaiele tradiţionale erau religioase şi de obîrşie, principiul fiind stăpînirea teritorială. Cînd şi cînd, aspectul social izbucnea: avem jacqueriile. _______________________________

în sus: fidelităţi şi credinţe

OMUL TRADIŢIONAL

în jos: înrădăcinări

Omul modernităţii clasice. Pentru omul modernităţii clasice, veritabilul om modern, identitatea a devenit o problemă conştientă. Soluţia sa la problema tipului de om care l-a precedat a fost raţionalizarea, adică, în termenii evoluţiei creştinismului occidental, secularizarea. El a privatizat credinţele omului tradiţional, i-a secularizat fidelităţile şi i-a raţionalizat înrădăcinările. A admis că identitatea sa publică nu se mai poate defini prin credinţele sale, deoarece nu a găsit nici o cale de a le reduce raţional pe unele la altele. Trebuiau, prin urmare, toate, fie privatizate, fie eliminate. Dintr-un ax central al vechii identităţi, religia a devenit o opţiune personală, fără expresie publică licită.⁴⁹⁰ Fidelităţile prin care omul tradiţional se definea social au fost trecute în orizontalitatea politicii democratice, sub forma axiomei 'nimeni nu mai are alt stăpîn decît legea' - iar legea era făcută, în legitimitatea ei supremă, de poporul suveran. În fine, înrădăcinările omului tradiţional au fost raţionalizate sub forma înregimentării democratice a naţionalităţii. Neamul strămoşilor personali, care îl lega pe omul tradiţional de un trecut deopotrivă al biologiei şi al tradiţiei (neamul este obîrşia, dar şi comunitatea viilor şi a morţilor), a fost transformat în egalitatea democratică a naţionalităţii - identitate de identici căzuţii sub legea omogenă a unei limbi comune şi în graniţa colectivă a unui teritoriu de încercuire. Dacă în geneza omului modern credinţele omului tradiţional au fost privatizate, ce a mai rămas din ele a fost secularizat. Toată filozofia politică a omului modern este teologia politică a unui

⁴⁹⁰ Formula modernităţii religioase a fost definitiv fixată de Moses Mendelssohn (1729-1786) pentru cazul religiei mozaice: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara locuinţei tale" (apud Eisenberg, Iudaismul, p. 135).

302

Dumnezeu dizolvat în categorii politice. Cît despre fîdelităţile şi rădăcinile acestuia, ele au trebuit să fie naţionalizate. Prima unificare democratică a corpului social a fost naţionalismul, devoţiunea religioasă faţă de teritoriul încercuirii - aceeaşi pentru rege şi pentru ultimul cetăţean. __________________________

în sus: credinţe privatizate

OMUL MODERN

în jos: rădăcini naţionalizate

Evident, limitele naturale ale tipului uman omogen al democraţiilor nu pot fi fixate în afara proceselor prin care, ab initio, formula sa umană a fost construită: privatizarea credinţelor şi naţionalizarea fîdelităţilor. Stăpîn, omul modern nu mai are. Religie, numai în debara - în afara spaţiului public: pasiunea religioasă, în modernitate, se practică asemeni viciilor timide, solitar. Numele îi este convenţional, iar singura sa rădăcină conceptibilă în termeni moderni este naţionalitatea (este motivul pentru care naţionalismul, în datele modernităţii, este inconturnabil). Războaiele omului modern sunt naţionale şi ideologice. Unde pentru omul tradiţional jucase motivaţia de neam, la omul modern întîlnim revendicările instinctului naţional (resimţit ca restituire a nobleţei de obîrşie) şi unde înainte fusese devoţiune religioasă la omul modern avem pasiune ideologică (resimţită religios). Iar dacă semnalul lichidării omului tradiţional a fost dat, în Europa, de războaiele religioase între catolici şi protestanţi (terminate prin excluderea religiei din viaţa publică), lichidarea omului modern a început cu catastrofa războaielor naţional-ideologice şi a fost făcută ireversibilă de succesul ideilor totalitare (vizibil, în special după căderea comunismului, chiar şi în societăţile care nu au avut state totalitare).

Omul modernităţii recente. Aşa cum identitatea omului modern s-a născut prin transformarea identităţii omului tradiţional, tot astfel s-a format şi identitatea omului recent din datele şi în interiorul limitelor oferite de identitatea omului modern. Potrivit cărei logici? Evident, în acord cu principiul dominant al modernităţii, care este „Gott ist tot" -adică prin ducerea lui pînă la extrema sa consecinţă: eliminarea oricărei referinţe la transcendenţă. Prin urmare, identitatea recentă se

303

obţine din cea modernă prin eliminarea tuturor dimensiunilor verticale ale vechii identităţi. Cum?

Deja diminuate prin privatizarea lor de către modernii clasici, credinţele modernului recent tind, ca veritabile credinţe, să se auto-lichideze, transformîndu-se în valori. Iar valorile însele se nimicesc singure, de îndată ce şi-au cîştigat autonomia: e suficient să spun 'eu cred în această valoare' pentru ca imediat accentul să se mute de pe cuvîntul 'valoare' pe cuvîntul 'eu' - ceea ce înseamnă că eu, cel care cred în ea, devin singurul ei garant şi, finalmente, mă transform în unicul ei creator. În locul credinţelor transformate în valori rămîne un „gol" funcţional: o absenţă, care pretinde un conţinut imposibil de dobîndit constitutiv şi care poate atinge unul numai regulativ, pe o cale asemănătoare ideilor regulative ale raţiunii, cărora, în termeni kantieni, nu le poate fi asociat un obiect dat în experienţă. Ceea ce rămîne liber şi nesatisfâcut în urma deposedării omului recent de determinaţiile vechii identităţi moderne continuă să fie activ: însă numai ca un ce care nu mai poate fi nici atins, nici înţeles, nici sperat - cel mai adesea resimţit asemeni unor sechele care trebuie depăşite, extirpate, vindecate, urîte, anihilate. Pentru oamenii recenţi, 'partea' religiei şi 'partea' tradiţiei nu mai pot să capete un trup în experienţă. Operatorul cultural al întrupării nu mai funcţionează, prin dispariţia substanţială a referinţelor verticale - în sus şi în j os. În sus, omul recent a încetat să mai aibă probleme metafizice - căci el nu mai are, propriu-zis, un Cer. Nici în jos, înspre rădăcini, nu pare a mai avea probleme, căci toate naţionalizatele înrădăcinări ale omului modern au fost, în lumea recentă, privatizate - el şi-a smuls de sub picioare şi Pămîntul, transformîndu-l în drum la purtător, în 'şenilă'. Pentru percepţia comună însă, omul recent este omul cel mai 'eliberat', cel mai disponibil, cel mai volatil dintre toate tipurile umane cîte au funcţionat pînă azi într-o lume a omului. Omul recent reprezintă acel tip de om care, pierzînd simultan atît Cerul cît şi Pămîntul, a reuşit să-şi privatizeze integral nu doar strămoşii utili, ci şi virtuţile convenabile - tipul de om care nu poate concepe cu adevărat decît idealul interesului propriu (descris de Francesco de Sanctis în remarcabilul eseu „Omul lui Guicciardini", publicat în octombrie

304

1869)⁴⁹¹: această afirmaţie nu trebuie înţeleasă ca o judecată de valoare, ci ca o descriere.______________________

în sus: nimic

OMUL RECENT

în jos: nimic

Limitat doar la orizontalitatea formelor de tradiţie, de cultură şi de religie care l-au precedat, omul recent e condamnat să poată concepe (şi cunoaşte) numai orizontul său particular: el este ipsatoriu redus la indiviudalitatea sa inevitabil arbitrară (oricît de protejată şi de bine hrănită) şi îşi trăieşte eliberarea de vechile forme de identitate (considerate superstiţii) ca pe un inevitabil ghetou. În acest ghetou, omul recent se instalează nu doar cu anxietate (deoarece este prin definiţie expus unei nevroze claustrofobe, care nu e îmblînzită decît de satisfacţia libidinală de a fi fost el anume sursa segregării), ci şi cu o progresistă jubilaţie (deoarece a păstrat de la Iluminism, pe care îl simte demult învechit, credinţa că orice prejudecată distrusă este o superstiţie depăşită - ceea ce este evident fals).