O critica a modernitatii din perspectiva intrebarii ce se pierde atunci c
Yüklə 2,91 Mb.
|
|
Obsesia identitară. Ei bine, deşi prin abandonarea oricărei referinţe verticale identitatea omului recent s-a propus ca fiind cea mai 'liberă' identitate imaginabilă (liberă în sensul că integral eliberată de constrîngeri transindividuale), omul recent a dezvoltat o curioasă nostalgie a înrădăcinărilor, în condiţiile în care, simultan, a continuat să resimtă o instinctivă alergie faţă de orice conţinut particular al înrădăcinărilor tradiţionale. Este ca şi cum locul lăsat gol de extirparea înrădăcinărilor out offashion ar fi continuat să conţină un cîmp activ de forţe, a cărui acţiune se manifestă simultan atît ca sete de înrădăcinare, cît şi ca respingere a oricărei înrădăcinări date. Omul recent are alergie la gîndul că ceva îl poate preceda.492 Aş spune că nostalgia omului recent vizează numai forma înrădăcinării, în timp ce conţinutul tradiţional al înrădăcinării continuă să fie supus unei aversiuni care nu poate fi deloc pusă în discuţie, ci numai satisfăcută.
305
Dacă substanţa a ceea ce înainte timp fusese Cerul şi Pămîntul identităţii a fost aproape complet recuzată de omul de după modernitatea clasică, funcţiile jucate de locul tradiţional al Cerului şi al Pămîntului nu au putut fi abandonate. Asemeni durerilor din mădularele amputate, golul lăsat de vechile identităţi substanţiale continuă să se facă simţit în noile revendicări identitare. Aşa se explică împrejurarea paradoxală că, în ciuda discreditării tuturor figurilor tradiţionale ale identităţii - considerată ea însăşi un relict spiritual pe cale de lichidare -, singura veritabilă obsesie metafizică a modernităţii recente a rămas să fie, totuşi, numai identitatea. Existenţele pot fi percepute în doar două moduri: spaţial şi temporal. Concepute spaţial, existenţele sunt substanţe. Concepute temporal, ele sunt 'fluidităţi', 'mirosuri',493 'stări sufleteşti', existenţe care atunci cînd se dau, inevitabil se refuză. Pentru că nimeni nu poate vedea ori pipăi făpturile alcătuite din timp, 'substanţele' temporale pot fi caracterizate ca inefabile şi evanescente - şi asemuite celui de-al IX-lea cer medieval, Coelum cristallinum, care, fiind perfect transparent şi diafan, lasă să se vadă prin el strălucirea a ceva ce nu mai este propriu-zis vizibil. Trecerea de la stilul substanţial al spaţialităţii (care a caracterizat atît lucrările omului tradiţional, cît şi operele şi instituţiile omului modern), la stilul principial nonfundaţional şi operaţional exfundat al temporalităţii (caracteristice pentru toate filozofiile care se revendică din postmodernism) constituie principalul conţinut al epocii pe care o trăim. Mutaţiile produse în instituţii şi în raportul uman cu natura umană sunt, în sens strict, epocale. Abia în această lumină începem să înţelegem de ce anume evanescenţa tranzitorie, trepidaţia nervoasă, conştiinţa izolării identitare, vocaţia victimizării, tensiunea dezechilibrului minoritar şi trufia revendicărilor singulare toate aceste trăsături deopotrivă fragile şi, prin caracterul lor ultimativ, agresive, dublate de conştiinţa că minoritarul qua minoritar este în poziţia de a avea întotdeauna dreptate împotriva majoritarului qua majoritar - explică intensitatea cu care s-a impus în ultimele decenii cultul idolatru al identităţii, perceput de toţi oamenii recenţi ca ultimul mare refugiu provizoriu al 493 Mirosul şi timpul: „Mirosul este sensul greutăţii pentru cel care îşi aruncă năvodul în marea 'timpului pierdut"' (Walter Benjamin, „Portretul lui Proust", § III, în: Iluminări, p. 292). 306
omului care şi-a pierdut ireversibil atît Cerul (raportul de transcendenţă), cît şi Pămîntul (înrădăcinarea). Noul stil identitar . Spre deosebire de constelaţia fixă şi imuabilă a omului tradiţional - credinţe, fidelităţi, rădăcini -, identitatea recentă se legitimează prin revendicarea unui corp identitar de tip 'minoritate' şi prin afirmarea dreptului strict individual de a se defini după plac. Deşi definită colectivist, identitatea recentă aderă la corpul ei identitar de referinţă strict electiv - numai printr-o voinţă individuală. Astfel că, deşi modelată sociologic după chipul apartenenţei colective la o minoritate electivă, identitatea recentă se manifestă ca o înrădăcinare la purtător. Paradoxul identităţii recente este raportul polemic, nostalgic şi adversativ cu tradiţia, din care păstrează simbolic şi optativ funcţia, abhorînd cu sistemă şi resentimentar substanţa. Recenţii se concep pe ei înşişi ca parte din ceea ce pe vremuri fusese un 'corp constituit'; dar ideea a ceva constituit, care îi precede şi perdurează, le repugnă; atunci, potrivit nostalgiei comunitare, care ţine de constituţia lor psihologică, ei păstrează apartenenţa la o colectivitate, dar numai dacă pe colectivitate o inventează ei, iar pe apartenenţă o pot face tot ei electivă şi, după plac, temporară -realizînd astfel condiţiile de implicare şi dezimplicare, de etică şi hedonism, de serios şi glumă pe care Teodor Mazilu le-a caracterizat în mod genial cu formula: 'eu am ridicat problema, eu o bagatelizez'. Pentru omul recent este important să-şi păstreze libertatea faţă de identitatea pe care jură (în faţa altora, pentru felul în care se reflectă el în ochii lor): el are nevoie să creadă că este tot la fel de serios în angajamentul său identitar ca şi omul tradiţional, dar nu poate admite, în acelaşi timp, decît identităţile inventate, deoarece numai faţă de ceea ce este inventat etica sa estetică poate aplica fără pierderi de self esteem logica simulacrelor şi dorinţa nihilistă de dezinvenţie.494 Omul recent este omul care a făcut experienţa transformării oricărui raport vertical într-o combinaţie liniară de raporturi orizontale. Este omul care ştie că substanţa lucrurilor este inventată de puterea celor 494 De aici identitatea la purtător qua cult faţă de imaginea exterioară. Tipic culturii publice recente este obsesia juridică faţă de imaginea publică a purtătorului de identitate, sensibilitatea nevrotică faţă de modul în care este cineva perceput. Accentul cade, în termenii lui Marx, pe valoarea de schimb, nu pe valoarea de întrebuinţare (deşi, mercantil vorbind, în vederea fructificării lucrative a valorii de întrebuinţare). 307
puternici şi care are certitudinea că orice om care crede este unul care se înşală. Omul recent nu mai este precedat de nimic, moştenirea sa nu doar că este lipsită de testament (situaţie semnalată de René Char, pentru moderni, prin formula sezisantă: „Moştenirea noastră nu e precedată de nici un testament"), ea este, în sens propriu, lipsită de chiar forma şi conţinutul oricărei moşteniri. Tradiţia e, în omul recent, radical abolită; viu, din ea, nu mai rămîne decît ceea ce s-a pierdut prin pierderea ei; rădăcinile sale sunt, ca şi sexul pentru transsexuali, expresia unor opţiuni pur personale, în datele unei sexualităţi de invenţie. înrădăcinarea ad libitum, aceasta este formula identităţii la purtător care se revendică din corpurile sociale nu constituite, ci imaginate. Faţă de situaţia tradiţională, raportul este aproape inversat. Pentru cultura ţărănească, H. H. Stahl constata că „la sat nu există persoane depozitare a toată cultura sătească, ci depozitară este însăşi obştia", care se reîncheagă mereu, cu fiecare eveniment, din gesturile fiecăruia: fiecare om ştie cîte ceva, face gesturile cuvenite şi aşa fac toţi.495 Individul este purtător al memoriei colective numai în măsura în care colectivitatea este acolo pentru a-l integra. Individul nu poate pretinde să fie singur depozitarul identităţii tradiţionale, deoarece identitatea sa este o chestiune de apartenenţă non-voluntară, iar el nu o duce cu el o dată ce s-a rupt de trunchiul comunităţii. Nimeni nu este tradiţia şi nimeni nu o poate cu adevărat scrie ori descrie (ca pe o scenetă cu intrări şi ieşiri ori ca pe un tratat de sociologie) -identitatea tradiţională se actualizează în fiecare dintre membrii comunităţii de fiecare dată cînd comunitatea se adună, pentru a se reînfiinţa. Ea trăieşte numai în prezenţa corpului comunitar, indiferentă la tribulaţiile corpului individual. Într-un sens, nu individul posedă identitatea, ci doar comunitatea: el doar o actualizează, prin ea. Este situaţia semnalată de Georg Simmel în 1896 pentru corul Vaticanului: acesta cîntă fără întrerupere de o mie de ani, în ciuda faptului că oamenii care îl compun sunt muritori.496 În timp ce identitatea colectivă tradiţională era legată de prezenţa nemijlocită a corpului comunitar, identitatea colectivă recentă poate face în mare măsură abstracţie de prezenţa lui punînd accent pe
308
aspectul său arbitrar-imaginat, pe apartenenţa voluntară la el şi pe o adeziune liber-consimţită. Desprinse dintr-o cultură a individualismului, noile identităţi nu mai puteau reveni la acolada colectivismului identitar altfel decît păstrînd ceva din 'învechitul' individualism identitar: acest ceva a fost inversiunea majorităţilor naturale în minorităţi inventate. Noua identitate colectivă păstrează de la vechile înrădăcinări de neam devoţiunea cvasireligioasă pentru ideea de corp comunitar, dar cu statistică inversată: nu vechile majorităţi suscită azi pasiuni ideologice, ci noile minorităţi militante. Iar de la individualismul identităţii moderne, colectivismul recent moşteneşte repulsia pentru înnăscutul oricărei identităţi moştenite fără consimţămînt: avem astfel distanţa faţă de corpul constituit al comunităţii revendicate, sub forma identităţii la purtător. Dacă tipul corporatist şi ierarhic a fost arhetipul omului tradiţional, iar tipul democratic a fost arhetipul omului modern, atunci arhetipul omului recent este tipul minoritar (corporatist, sectar şi anti-ierarhic).
Astfel, rădăcinile lingvistice şi teritoriale încep să se ofere opţiunii individuale ca expresii libere ale dorinţei - datoria modernă (veche moştenire creştină, pseudomorfoză protestantă a setei de mîntuire) a cedat complet pasul dorinţei, ultimul mare motor al pulsiunii sociale, în lumea recentă. Frontierele se spiritualizează, ţările îşi cedează benevol suveranitatea în beneficiul unor organisme internaţionale, lumea naţiunilor se globalizează într-o lume a economiei mondiale. Destrămîndu-se fără mare scandal, identitatea naţională va fi înlocuită NU cu o identitate individuală cosmopolită, cum ar fi crezut, în 309
timpurile lui moderne, Kant (şi cum o mai vor, azi, doar modernii întîrziaţi, liberalii conservatori). Paradoxal prea vastă pentru a adăposti geniul fragmentar al noii nevroze identitare, vechea identitate naţională trebuie înlocuită cu ceva care să poată fi, în acelaşi timp, şi mult mai învecinat din punct de vedere spaţial, şi mult mai rapid înnoibil din punct de vedere temporal. Astfel că nu prin competiţie cu mondializarea piere identitatea naţională, ci prin concurenţă cu pasiunea individuală pentru revendicarea unei identităţi de diferenţă. Pe măsură ce economia se globalizează, identitatea colectivă se fârîmiţează. Socialul, care fusese transcendenţa ultimă a modernităţii clasice, îşi pierde aura transcendentă. El nu mai are autoritatea naturală de a impune o identitate colectivă. Desacralizate pînă la capăt, adică, din punct de vedere metafizic, complet, statul, societatea şi politicul se lovesc acum de acelaşi refuz care măturase din istorie, prin acţiunea omului modern, religia şi Biserica. Să ne amintim că, înainte să dispară, identitatea religioasă s-a fârîmiţat. Aşa se întîmplă şi acum cu identitatea naţională. Fără o Biserică universală în stare să o garanteze, identitatea religioasă a slăbit pînă ce a răposat în debaraua viciilor personale ale fiecărui cetăţean respectabil. Fără autoritatea unui stat naţional şi fără genul de transcendenţă care a însoţit constant politicul în toată epoca modernităţii clasice, identitatea naţională slăbeşte şi ea. Cînd societatea şi statul încetează să mai fie instanţele sociale absolute ale individului, ideea de identitate cetăţenească se subţiază pînă la dispariţie, iar conţinutul identităţii naţionale se dizolvă. Într-un sens nebanal, lumea recentă constată inexistenţa unor instanţe pînă de curînd prestigioase şi active (adică puternice). Că nu mai există instanţe înseamnă, propriu-zis, că libertatea fiecărui individ de a alege orice, inclusiv condiţiile de existenţă care pînă acum au fost considerate ca transcendente, ca date, ca prealabile - în sens kantian, transcendentale -, a devenit practic fără restricţii. Că nu mai există instanţe mai înseamnă, din punct de vedere filozofic, că omul poate opta în mod liber (neconstrîns de vreo tradiţie, morală ori de vreun scrupul) pentru orice transcendentalii doreşte. De la religios, libertatea sa de opţiune s-a extins la toate domeniile vieţii, inclusiv asupra domeniului biologiei proprii, pînă acum rezervat numai lui Dumnezeu (ori naturii - adică hazardului, în concepţia modernă clasică). Sexul a devenit o preferinţă de gen (după ce „genul" a 310 început să fie interpretat ca o construcţie culturală, independentă de sex). Orientarea sexuală a devenit o opţiune liberă. Forma corpului şi culoarea pielii, de-acum infinit modificabile prin performanţele chirurgiei, sunt privite de omul recent ca nişte preferinţe culturale, ad libitum modificabile. Totul a devenit opţional în ultimii ani, în lumea noastră recentă -şi, pe cît posibil, profitabil pe seama statului-providenţă. Şi orice se întîmplă să fie resimţit drept constrîngere, hărţuire ori discriminare trezeşte imediat energiile aflate la pîndă ale noii sensibilităţi identitare, bazate, cum am spus, pe revendicarea unei minorităţi de elecţiune. A fi minoritar şi-a pierdut sensul natural (deopotrivă cultural, religios şi demografic), pe care l-a avut în explicaţiile lui William Petty497 privind legătura dintre prosperitatea economică a unui stat şi toleranţa acestuia faţă de părţile heterodoxe ale populaţiei - sens care a conferit primilor virtuosi englezi din secolul al XVII-lea principiul segregării lor de conformismul cultural şi ştiinţific al societăţii lor.498 Principiu care va constitui, în ordinea istoriografiei, miezul explicativ al teoriilor lui Alphonse de Candolle499 privitoare la progresul ştiinţific şi ale lui Max Weber500 referitoare la legătura dintre pietatea protestantă, în special calvinistă, şi naşterea capitalismului modern. Astăzi, potrivit filozofiei considerate ca fiind cea mai progresistă, a purta o identitate minoritară constituie o revendicare de legitimitate a privilegiului-de-a-fi-minoritar: pe măsură ce societatea omogenă şi universalizantă a modernităţii cedează pasul societăţii mozaicate a identităţilor multiculturale (proprie postmodernităţii politice), spaţiul concurenţial al minorităţii va deveni tot mai aglomerat, iar lupta pentru acceptare şi recunoaştere va deveni tot mai încrîncenată. Arbitrul suprem, în dispreţul tuturor eforturilor modernităţii clasice de a limita puterea, va fi statul. Cel care va putea revendica cu succes, în conştiinţa celor care decid distribuţia puterilor sustrase votului, că Oeuvres économiques de Sir William Petty, t. I, p. 286. 497
498 G. Gusdorf, Les Sciences Humaines et la Pensée Occidentaie, vol. III, p.40. 499 Alphonse de Candolle, Histoire de la Science et des Savants depuis 500 Max Weber, The protestant Ethic, pp. 39;174;189 sq. (n.13); 279 (n. deux siecles, pp. 121-130. 93). 311 împotriva lui se exercită presiuni, hărţuiri, observaţii maliţioase, acela va putea pretinde un statut de minoritate, adică un tratament privilegiat. Dacă în Evul Mediu libertatea însemna recunoaşterea unor privilegii, azi a avea o identitate recepta înseamnă acelaşi lucru -locul autorităţii instituite de Dumnezeu luîndu-l statul care redistribuie prosperitatea (adică privilegiile). Formula de proliferare a noilor convingeri identitare e simplă: omul definit prin ceea ce îl defavorizează e bun, societatea inegalităţilor (moderne şi capitaliste) e rea; sistemul instituţiilor (statului universalizant) e vicios, comunităţile mozaicului multicultural sunt virtuoase; minorităţile autoproclamate trebuie promovate în orice condiţii, majorităţile naturale trebuie timorate prin toate mijloacele; individul e bun numai ca devianţă, e de reprimat ca universalitate; trecutul e greşit pentru că e moştenit ca tradiţie naturală, viitorul trebuie deci construit da capo al fine; natura trebuie înlocuită cu invenţia voluntară: întîi, pentru că oricum nu există 'natură'; apoi, chiar dacă ar exista, deoarece natura înseamnă inegalitate, iar inegalitatea e resimţită ca nedreptate, natura trebuie sistematic stîrpită cu excepţia naturii vegetale ori animale, care, căzînd sub capitolul ecologie, face parte din noile superstiţii pseudo-religioase ale omului recent. Noul catehism pretinde ca delincventa să fie tratată ca o traumă produsă de societate, întoarsă de delincvent împotriva acesteia printr-o violenţă pe care o inocentează interesul estetic faţă de criminal şi indiferenţa etică faţă de victimă. Criminalitatea - o expresie culturală a defavorizării. Nevrozele adulte - urmări ale abuzului sexual infantil. Etc. Principiul este: vinovat e întotdeauna 'celălalt' - cel care nu poate face dovada că a fost abuzat, hărţuit, defavorizat, persecutat. E clar că o dată cu Natura apun şi drepturile naturale şi datoria. Amurgul nu este însă numai al unor „constrîngeri" - tot trecutul fiind în mod nevrotic văzut de oamenii recenţi ca o conspiraţie a inegalităţilor, a injustiţiei şi a discriminării: a unei majorităţi vicioase împotriva unor minorităţi persecutate -, este, întîi de toate, al unui tip de om: omul raţional, realist, cosmopolit, universalist, libertar, individualist, contractualist, parlamentar şi retoric al modernităţii. Ce tip anume de om îi ia locul omului modern, în civilizaţia noastră, este mai puţin clar. Această neclaritate ţine de esenţa însăşi a modernităţii, despre care, în cuvîntul prin care a încheiat marea sa carte despre democraţie în America, Tocqueville a avut aceste cuvinte profetice: 312
„Urc din secol în secol pînă la Antichitatea cea mai îndepărtată; nu zăresc nimic care să semene cu ceea ce am sub ochi. Trecutul nu mai luminează viitorul iar spiritul îşi croieşte drum prin tenebre."501 Minunata lume recentă. Identitatea colectivă recentă este ca o identitate fantasmatică (în sensul magic al cuvîntului), putînd fi revendicată în absenţa comunităţii, de la distanţă, asemeni unei identităţi dotate din fabricaţie cu remote control. Ca şi cea tradiţională, identitatea colectivă recentă se construieşte tot prin revendicarea comunităţii: dar de astă dată invocarea acesteia e, juridic vorbind, putativă. Din acest motiv şi tocmai datorită logicii interne a acestui tip de identitate identitatea 'colectivă' ca 'înrădăcinare' la purtător - marele model identitar al omului recent este identitatea minoritară. Nu este minoritatea ghetoizată de majoritarul opresiv şi pletoric, pe care a constata-o de atîtea ori de-a lungul timpului tradiţia istorică: este minoritatea de opţiune, dandysmul segregării benevole, mandarinatul diferenţei, etnicitatea profitabilă. Este minoritarul care îşi joacă apartenenţa ca pe o armă politică, care ştie că poate domina informul oricărei majorităţi aritmetice prin victimizare şi prin diabolizarea majorităţii, potrivit principiului că orice cauză va revendica un minoritar, cît de excentrică, marginală ori falsă ar fi (de exemplu, gruparea minorităţii celor care îşi obţin plăcerea sexuală masturbîndu-se, cu sediul în San Francisco, care şi-a serbat de curînd o foarte vocală zi internaţională a masturbării), va fi inevitabil acceptată ca dreaptă şi justificată de către o majoritate timorată şi diabolizată qua majoritate. Minorităţile de curînd revendicate reprezintă un tip nou de minoritate, care, pentru a-şi atinge obiectivele politice, nu mai adoptă calea tradiţională - reformularea majorităţii democratice în condiţiile conservării unei minorităţi statistice -, ci propune o combinaţie sui generis între politic şi administrativ (un semn al timpului este tendinţa de a evacua politicul în favoarea administrativului). Calea adoptată constă în (a) susţinerea principiului democraţiei nelimitate în conjuncţie cu (b) adjudecarea monopolistă a acelor servicii administrative pe care, în manieră corporatistă, statul îl acordă preferenţial minorităţilor militante. Între alte pîrghii politice 501 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol. 2, partea a IV a, cap. VIII, p. 357. 313
mai puţin specifice, mecanismele ideologice ale corectitudinii politice şi ale multiculturalismului sunt căile de atac favorite ale identităţii la purtător. Sociologic vorbind, prin corectitudine politică şi multiculturalism se face transferul de identitate de la majorităţi la minorităţi. Identitatea majoritară tinde să fie dezmembrată, fărîmiţată, mozaicată. Atinse de acţiunea recentelor identităţi minoritare, identităţile majoritare de azi arată ca maioneza tăiată. Experienţa Americii de Nord arată că prin intermediul acestor proceduri de a crea şi gestiona diversitatea de natură ori de opţiune, identitatea corporatistă şi anti-ierarhică a omului recent se poate impune cu succes într-o societate încă predominant democratică.502 Fireşte, perdantul absolut este individul. Ros de masele majoritare în trecut, individul este dezagregat de minorităţile masificate, azi. Lecţia pe care o învaţă orice membru al unei societăţi moderne, descumpănit de schimbările de accent valoric petrecute peste noapte în sînul societăţii în care trăieşte, este că, pentru a fi luat în seamă, azi, trebuie să-şi găsească o minoritate recepta căreia să-i aparţină. Să fii majoritar, adică să nu fi aderat încă la o minoritate bine văzută de statul-providenţă, nu mai este 'rentabil'. Pentru unele grupuri etnice, revendicarea unei identităţi minoritare a devenit o afacere, iar a fi minoritar, pentru minorităţile bine văzute de cei care luptă pentru consolidarea celor recepte, a devenit o meserie lucrativă. Viitorul pare a aparţine societăţilor care vor şti să federeze într-un mozaic sudat prin prosperitate economică 'corporaţiile' feluritelor identităţi minoritare, care îşi vor disputa nu doar supremaţia simbolică, ci şi alocarea resurselor de la stat, potrivit unui ideal defairness pe care cei mai vocali minoritari vor şti să îl impună ca 'decent' şi 'echitabil' celorlalte 'bresle' identitare. Estimp prerogativele statului vor creşte nelimitat, la cererea tuturor minorităţilor care, constituind o majoritate de lobby pe deasupra corpului politic tradiţional (modern), vor ajunge să poată specula în folosul agendei lor mecanismele administrative de
Yüklə 2,91 Mb. Dostları ilə paylaş:
|