O toaleta a la Liz Taylor

— Ai băgat divorţ?

— Nu. Şopti cu privirea pierdută: Am făcut altceva. Ceva îngrozitor.

20
Anton Cernat, martorul care descoperise asasinatul, se sim­ţea prea rău pentru a putea da vreo declaraţie, soţia inginerului încă nu-şi făcuse apariţia, iar bătrâna doamnă Dragu se eschivase, rugându-l pe maior s-o mai cruţe câteva zile. În treacăt, îi sugerase să discute cu colonelul Odobescu. Îşi închipuia că i-ar putea oferi unele informaţii.

Colonelul locuia pe o străduţă, prin spatele cinematografului Patria, într-o casă veche, aşa-zis boierească. Castanii din grădină dădeau pitoresc şi o anume atmosferă întregului ansamblu. Cris-tescu îşi zise că, privind imobilul cu ferestre înalte, à la Française, uşa de fier forjat şi zidurile năpădite de iederă, făcând abstracţie de ceea ce lăsai dincolo de gardul de piatră, te puteai lesne crede în anii '20 sau '30. Nimic din evoluţia oraşului nu alterase aerul de epocă al aşezării.

Odobescu îl primi în odaia lui (locuia în comun cu nişte rude), şi maiorului îi fu de-ajuns o singură privire pentru a iden­tifica şi situa personajul. Un bon viveur care ştiuse totdeauna să ia ce e mai bun de la viaţă, indiferent de vicisitudinile înfruntate. Era elegant, cu un sacou dintr-o stofă moale, cadrilată, pe nuanţe de bej, coniac, zahăr ars, la care asortase un pulover pe gât cafe­niu. Emana o aromă discretă de săpun (ai fi zis că acuma a ieşit de sub duş) şi lavandă fină.

— Doamna Dragu, începu maiorul, a avut amabilitatea să-mi dea telefonul şi adresa dumneavoastră.

Colonelul acuză o oarecare nedumerire.

— Curios, nu m-a avertizat.

— Fireşte, trece prin momente dificile. Din câte am înţeles, inginerul era copil unic.

"Nu mi-o desena dumneata pe Zoe, îşi zise colonelul. O doare, bineînţeles, dar nu se prăbuşeşte niciodată."

— Copil unic, desigur. Ce nenorocire!

— A afirmat că mi-aţi putea oferi unele informaţii.

Odobescu îi strecură o privire rapidă, pe sub sprâncene.

"E clar! Zoe vrea să vorbesc, altfel nu-i servea ăstuia tuyau-ul. Dar cât? Şi până unde? Unde să mă opresc?"

Şovăiala bătrânului provocată de dilemă îl înşelă pe maior, crezând că doar încearcă să-şi adune gândurile.

Se uită primprejur. O încăpere clasică de ofiţer superior cavalerist din alte timpuri. Câteva tablouri bune (Cristescu nu era un cunoscător, dar o intuia vag după rame şi discreţia pânze­lor), două statuete ecvestre din bronz, fotografii, grupuri de mili­tari unde, pesemne, l-ai fi identificat anevoie pe tânărul de acum patruzeci-cincizeci de ani. Pe divan era azvârlit un brocart vechi, iar pe noptieră se afla un Telefunken antebelic al cărui potenţio­metru înţepenise probabil pe unde scurte...

Ion Odobescu îşi drese glasul.

— Informaţii e mult spus. Mai degrabă impresii. Cred că Zoe, vreau să spun doamna Dragu, îndreptându-vă spre mine, s-a gândit la o discuţie avută acum vreo patru sau cinci zile. Suntem prieteni vechi, pe Marian îl ştiu de când purta breton şi pantaloni golf. Îi împărtăşeam nişte temeri în ceea ce îl priveşte.

Cristescu îl întrebă din ochi: "adică?"

— Vedeţi... Marian ducea o viaţă cum să spun o viaţă im­prudentă! Îi spuneam şi maică-sii. Fiecare dintre noi avem duş­mani, dar băiatul acesta reuşea să-şi atragă mereu noi inimiciţii.

— Încercaţi un portret, sugeră maiorul. Mă interesează punctul dumneavoastră de vedere.

— Portretul! râse încetişor Odobescu. Mi-e destul de dificil să reconstitui relieful, geografia caracterului lui. Nu se lăsa pătruns. nu era un campion al confierilor. Avea un charme incontestabil, irezistibil, fiind în acelaşi timp un dur. Dur ca un gangster.

Se opri brusc.

— Nu vă jenaţi de cuvinte, domnule colonel, surâse Cristescu, intuindu-i scrupulele. Discuţia aceasta este strict confidenţială. Nu mă puteţi ajuta decât rămânând în limitele strictei sincerităţi.

— Da, înţeleg. Când interesele i-o dictau, era neîndurător feroce aş zice. Asemenea oameni, dacă ştiu să se ferească bine, ajung de obicei extrem de departe. Marian a clacat. N-a văzut de unde porneşte glonţul.

Cristescu ceru permisiunea să fumeze, şi Odobescu îi îm­pinse scrumiera.

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi prezenta unele pilde de... ferocitate. Dar, înainte de aceasta, aş vrea să epuizăm o altă pro­blemă. Soţia victimei, Anca Dragu, pare deocamdată exclusă din cauză. N-a fost în Bucureşti. Mă refer la ziua crimei. De altfel, încă nu s-a întors. M-am interesat la serviciu, în sfârşit, am luat toate informaţiile cuvenite. Există însă o casetă unde proferează ameninţări clare...

Maiorul îi explică în câteva cuvinte despre ce era vorba, iar Odobescu începu să râdă cu amărăciune.

— Asta seamănă cu o sentinţă de condamnare pe care ţi-o semnezi singur. Biata fată. Uite că o dată a avut totuşi şansă.

— Vă solicit o simplă opinie, care desigur nu vă angajează cu nimic. Vi-o imaginaţi în ipostaza de asasină a propriului ei soţ?

— Nu, sincer nu. E o fiinţă slabă. Căsătoria asta a fost o greşeală de la început.

— De ce?

— Domnule maior, eu sunt un om bătrân şi am rămas la men­talitatea epocii mele. Poate mă înşel, deşi în forul meu intim sunt încredinţat că nu greşesc şi că teoria mea va rămâne valabilă tot­deauna, indiferent de meridian, ev sau orânduire socială: oamenii nu trebuie să se amestece între ei.

— Nu cred că v-am înţeles foarte bine.

Odobescu se lăsă pe spatele fotoliului şi îşi încrucişă degetele peste pântecele supt.

— Una dintre condiţiile pentru ca o căsnicie să izbutească este ca cei doi parteneri să provină din acelaşi mediu. Asta con­tează chiar mai mult decât dragostea. Nivelul social al celor doi trebuie să fie acelaşi, căci în căsătorie nu funcţionează principiul vaselor comunicante. Foarte puţini izbutesc şi aceasta-i valabil şi pentru bărbaţi, şi pentru femei să-şi depăşească tarele, limitele propriei clase, să zicem. Iar când prima fierbinţeală se domoleşte, păcatele ţâşnesc ca nişte fântâni arteziene, vreau să zic devin vizi­bile, stridente, enervante în ochii celui aflat din start pe o treaptă superioară. Anca era o fată modestă... Avea nevoie de un alt fel de soţ. Zâmbi: Mi-aduc aminte. Se aflau la începutul căsniciei, Marian era la serviciu. Anca făcea curăţenie de Paşti. Enervată de aspectul icoanelor, înnegrite de ani, de veacuri aş zice, le-a frecat cu Alba menaj. Şansa a fost că n-a avut timp să deterioreze prea multe. Vă daţi seama cum a reacţionat Marian. În asemenea si­tuaţii trimiterile la originea modestă sunt inevitabile. Şi aceasta face parte din gafele mari. Existau celelalte, mici, dar care irită prin multitudine şi frecvenţă; mâncatul necivilizat, economiile dezgustătoare (lenjerie neîngrijită, ca şi ţinuta de casă "nu se vede"!), confidenţele făcute servitoarelor în pragul bucătăriei.

— Mulţumesc. Cred că încep să reconstitui peisajul conjugal al soţilor Dragu. Referiţi-vă acum la ceilalţi eventuali vrăjmaşi.

— Nu ştiu ce să vă spun, în afară de impresii şi generalităţi. Se pare, cred că a făcut negocieri mult prea... avantajoase.

— În termeni mai puţin indulgenţi asta ar putea însemna speculă? Escrocherii? Amândouă?

Bătrânul, deşi el însuşi se referise la escrocherii în discuţia cu Zoe Dragu, păru speriat de calificare.

— A, nu. Cred că e exagerat, ştiţi, oamenii când sunt în pier­dere. În sfârşit. De fapt, pe mine lucrurile acestea m-au interesat foarte puţin. Colportările, viaţa altora mi-au fost totdeauna indife­rente. Cum spun americanii, nu m-am născut cu ochiul şi urechea în formă de gaura cheii.

— Şi totuşi, insistă Cristescu, deţineţi unele informaţii, chiar dacă vagi.

— Doar ce-am auzit întâmplător. Oamenii cu care a tranzac­ţionat Marian fac parte din... lumea noastră, unde am rămas foarte puţini. Poţi vedea câţi, cu ocazia înmormântărilor.

— Perfect. Câteva nume!

Colonelul surâse încurcat:

— Cu certitudine vă pot oferi unul singur. Asta însă nu în­seamnă că aş suspecta persoana respectivă de crimă.

— Nu înseamnă deloc, îl asigură Cristescu.

— Da... hm... da... Nu ştiu în ce măsură ar avea dreptate, dar doctorul Alfred Mircescu s-a considerat totdeauna jefuit, spoliat de Marian. Tranzacţiile era vorba parcă de mai multe obiecte au fost încheiate de maică-sa, în vreme ce Mircescu executa o pedeapsă.

— Altcineva?

— Nu pot numi pe nimeni precis. Mircescu cred că v-ar putea da relaţii mai multe.

Brusc, Cristescu păru fulgerat de un gând neaşteptat. Îşi roti semnificativ ochii prin interiorul unde mai existau vestigii de preţioasă bunăstare.

— Dragu a avut afaceri şi cu dumneavoastră?

Colonelul începu să râdă cu poftă:

— Ce idee! Nu, domnule maior. Pe mine m-au spoliat naţio­nalizarea şi Talciocul.

21
Doamna Laura Mircescu îşi sorbea tacticos cacaoa cu lapte. Deşi proteza o deranja puţin "trebuie chemat tehnicianul" , nu muia bucăţelele de cozonac în ceaşcă, conţinutul părându-i-se după aceea orribil. Esteticul fusese crezul dintotdeauna al bătrânei şi îl cultivase în toate sensurile şi clipă de clipă. Chiar azi, ostenită de ani şi fără slujnică, trăia în condiţiile celor mai rafinate norme de civilizaţie. Faţă de masă impecabilă brodată cândva la Robescu (galbenă pai la ceai, albă la dejun şi cină), tacâmuri de argint, ceşti, servicii de porţelan etc. Nu lipsea niciodată o floare graţioasă una singură! într-un pahar de cristal zvelt, la fel de graţios.

Se ridică greoaie de la masă, fără s-o strângă. Avea s-o facă Alfred, care în general îndeplinea micile oficii gospodăreşti şi efectua cumpărăturile. În baie, clăti proteza, îşi fardă din nou buzele, se cercetă lung, din toate părţile, cu aceeaşi privire de acum cincizeci de ani şi păru mulţumită.

Se întoarse în odaia de zi şi, ca de obicei, se aşeză în balan­soar. Ochelarii şi ziarul se aflau la îndemână, pe o măsuţă tur­cească. Alături îl auzea pe Alfred meşterind ceva. Zgomot de instrumente ce presupun în general "artizanaturi" de fineţe. Adora să repare ceasuri sau să "comită" din te miri ce sârmuliţe subţiri, fâşii de aramă, anouri de sticlă etc. tot felul de podoabe pe care le plasa la Fondul Plastic.

"Veşnic bricolează câte ceva!"

Faptul o enerva fără să ştie anume de ce. Nici măcar nu încerca. În realitate, tot ce făcea Alfred o enerva.

Căscă discret şi deschise jurnalul la pagina a patra. Bineîn­ţeles, n-o interesau realizările colectivului de oameni ai muncii de la uzinele "Steagul roşu", nici articolul doctorului cutare de la spitalul X (numai când citea "spital", bătea în lemn; îl avea în oroare şi nu fusese în viaţa ei internată, nici măcar când îl născuse pe fiu-său), care recomanda în termeni semănând a poruncă un regim alimentar ştiinţific, bazat pe zarzavaturi şi peşte oceanic.

"Ce de aberaţii pot susţine ces gens! Toată viaţa mea am fost carnivoră şi, slavă Domnului, nu mi-au lipsit vitaminele. Sau n-am aflat-o până acum şi nici nu ţin s-o mai aflu."

În general, citea întreaga pagină a Micii Publicităţi, dar începea cu rubrica "Decese".

Regreta că întâlneşte din ce în ce mai rar nume cunoscute. Nu dorea răul nimănui, doar că faptul în sine o făcea să-şi simtă şi mai concret singurătatea. "Dacă nici în jurnal nu mai întâlneşti cunoştinţe, înseamnă că eşti cu adevărat foarte bătrân."

— Egztraordinar! exclamă stupefiată, pronunţând ca de obicei în loc de x, gz. Alfred!!

Medicul se ivi în prag cu un cleştişor minuscul, ca o jucărie, în mână. Maică-sa bătu cu unghia lăcuită roşu aprins, atât de lungă, încât se încovoiase, în pagina gazetei.

— Ai văzut faire-part-ul lui Dragu? Înmormântarea e mâine.

Mircescu încercă să fie spiritual:

— Ce te surprinde? E normal să-l îngroape.

— Nu face pe imbecilul! Vasăzică a murit! "Moarte tragică", aşa scrie.

— Bineînţeles, moartea ca urmare a unui asasinat nu poate fi veselă.

Râdea galben, şi dinţii frumoşi, foarte albi, sclipeau sinistru pe obrazul tern. Stătea rezemat de uşă într-un picior şi, din cauza poziţiei, şoldurile păreau asimetrice. Doamna Mircescu lăsă gazeta în poală şi îşi scoase ochelarii. Îl fixă cu o privire în care se ames­tecau de toate: curiozitate, stupoare, atenţie concentrată, revelaţia încercată dinaintea unui ins despre care-ţi închipui că-l cunoşti pe degete, pentru ca după aceea să comită un gest care te face KO.

— Va să zică.

— M-am ţinut de cuvânt, mamă. Aşa cum sunt eu moale, fără vână, moluscă din familia Mirceştilor.

— Adică.

— Da, l-am omorât.

Bătrâna ceru un păhăruţ cât o coajă de nucă cu liqueur. Nu bea, nu băuse în ultimii ani, dar acum simţea nevoia. Fiu-său râse:

— Vrei un întăritor sau sărbătoreşti evenimentul?

— Nu-mi vine să cred.

— Doar scrie negru pe alb.

Doamna Mircescu îşi muie buzele în păhăruţ.

— Dovedeşte-mi.

— Ce să-ţi dovedesc? Ţi-am spus că-l voi lichida sâmbătă, şi sâmbătă a clacat. Ce mai vrei?

— Dovada concretă. Te cunosc prea bine, fiule, ca să ştiu de ce eşti în stare...

Agasat, Mircescu îi întoarse spatele, îndreptându-se spre odaia lui. Se întoarse după câteva secunde cu sacoşa de voiaj şi-i trase cu gesturi nervoase fermoarul. Scoase un tablou mic, în culori vii.

— Picasso! Il recunoşti?

Laura Mircescu întinse gâtul să vadă mai bine. Fiu-său aruncă pânza pe divan şi continuă:

— Uite cristelniţa, uite icoana, uite-l pe Lautrec! E OK?

Bătrâna se lăsă pe spatele balansoarului. Dădu doar din cap şi începu să se legene.

22
Îmi pare bine că vă văd sănătos!

Cristescu arborase un aer festiv: "Trăiască 1 Mai!" Anton Cernat, abia călcând, intră primul în odaie.

— Eh! Sănătos pe dracu'! Mulţumitor, dacă ne gândim că la vârsta mea eşti atât de aproape de Dumnezeu, încât poţi să dai mâna cu el.

Deşi ger cumplit (instalaţia de gaz încă nu se reparase, iar bă­trânul era atât de înfofolit, încât părea un garderob de haine), Cristescu ar fi deschis fără şovăială fereastra. Acelaşi aer fetid pe care-l întâlnise în absolut, dar absolut toate casele de bătrâni: urină, aşternut neprimenit, sudoare stătută (de la veşmintele de vară nedate la curăţat ani de zile) şi valeriană.

"Ce-i cu ei, domnule? Îşi pierd mirosul? Nu le mai pasă? Tre­buie să fiu atent să nu uit peste vreo zece-cincisprezece ani de ches­tia asta. Adulmec sau nu aromele infecte, să aerisesc în orice caz."

— Domnule Cernat, am venit la dumneavoastră pentru un plus de informaţii. Felul în care aţi descoperit cadavrul l-am stabilit rândul trecut. Mă interesează în ce raporturi vă aflaţi cu in­ginerul Dragu. În general, relaţiile dintre persoanele care locuiesc la comun sunt extreme: fie excelente, fie infernale.

Bătrânul trupeş, puternic, îşi îndreptă asupra lui ochii negri, cu tăietură frumoasă, dar cam prea apropiaţi de rădăcina nasului.

— Pe mine treceţi-mă liniştit în categoria a doua.

— Cum se face atunci că aveţi cheia de la uşa care dă în bucătăria familiei Dragu?

Anton Cernat îşi puse palmele pe genunchi. Unul dintre ei, cel suferind, era mai gros, ocrotit pesemne cu un bandaj de nă­dejde: o bucată de flanea sau o spinare de iepure.

— E foarte simplu, domnul meu. Odată, acest apartament mi-a aparţinut în întregime. Când l-am cedat, retrăgându-mă în odaia aceasta, am păstrat accesul la bucătărie.

— Înţeleg... Probabil chiria devenise incomodă.

— Nici un fel de chirie! Am fost proprietar.

— Când aţi efectuat vânzarea?

Din nou Cernat rânji.

— N-a existat nici o vânzare. Do-na-ţi-u-ne, dragul meu. Sunteţi jurist, cunoaşteţi instituţia.

— Ce v-a determinat să comiteţi asemenea liberalitate?

— Tembelismul nevesti-mii aflată la menopauză cred că ajunse în faza asta toate ar trebui internate în case de sănătate şi imbecilitatea subsemnatului.

Tăcu şi începu să respire greu. Cristescu îi înregistră tremurul buzelor, neliniştea întregului chip, freamătul degetelor.

— Dragu, reluă bătrânul, victima cum îi spuneţi dumneavoas­tră, dar termenul e impropriu.

— Ce propuneţi în schimb? surâse blând Cristescu.

— Canalia! Călăul altora! Deci canalia e finul nostru. Tot o idee strălucită a cretinei de-acolo! Arătă cu degetul gros, peste umăr, fotografia Elvirei plină de praf. Dacă doresc din suflet să existe şi lumea cealaltă, este pentru că tânjesc s-o iau la pumni.

Maiorul privi chipul fad din fotografie. Părea o fiinţă blajină, neînsemnată, despre care nu puteai spune nimic. Avea doar expre­sia aceea de infinită tristeţe, caracteristică în general femeilor cu chip de pasăre, exceptând, desigur, figurile vultureşti.

Brusc, încercă dinaintea bătrânului o senzaţie de neplăcere. Totdeauna îl crispaseră expresiile dure, violenţele de limbaj şi cu atât mai odioase i se păreau când acestea erau emise la adresa par­tenerului de viaţă. Mai ales călătorit dintre cei vii.

Har Domnului, nici relaţiile lui cu nevastă-sa nu constituiau un model pentru tinerii căsătoriţi. De douăzeci de ani, Corina îl agasa cu perseverenţă, avea obtuzităţi, meschinării şi încăpăţâna-rea a zece catâri talentaţi. Nu-şi permisese niciodată însă cea mai modestă ireverenţă, n-o judecase în faţa altora.

— Singurul nostru copil a murit la doi ani. Era anemic, rahitic, astmatic, hidrocefalic şi cu încă vreo cinci chestii din astea în ic. Normal, prunc făcut la patruzeci şi cinci de ani! Pe urmă. cum n-o chema Abraham, să plodească la nouă sute de ani, a rămas cu oful după odraslă. A făcut o pasiune pentru canalia asta şi... restul vi l-am povestit.

— Adică l-aţi botezat.

— După care au urmat sacrificiile lanţ. Tot ce ne prisosea, ba chiar şi din cealaltă felie, era de drept alocat lui Marienuş. Bici­cletă, ceas cu Mickey-Mouse ştiţi, braţele maimuţoiului repre­zentau acele aparat foto. Vine ziua băiatului, să-i dăm un CEC de trei mii. E Crăciun, n-are costum bun... Vacanţa mare! A promovat fără nici o corigenţă etc.

— Bun, îl întrerupse maiorul, pe care inventarul de sacrificii al bătrânului nu-l mai interesa, de vreme ce prinsese ideea. Cum se face însă că dumneavoastră, care păreţi un bărbat plin de personalitate nu vă văd lesne de îmbrobodit, ba chiar deloc, aţi acceptat această servitute?

Anton Cernat, vânăt de mânie, îşi dădu un pumn zdravăn în cap.

— Ţeastă de bou! De câte ori mă bărbieresc, scuip oglinda, adică mă scuip pe mine.

— Am înţeles.

— Sunt curios, rosti trăgându-şi sufletul, cum o da ochii cu Elviruţa. Cred că s-au şi întâlnit. Acolo, rânji sinistru, nu-l aştepţi două ceasuri în frig pe 31. Sunt curios dacă o să-i povestească cum a vrut să mă dea afară din casă, cum.

Mai mult înecându-se. Anton Cernat epuiză dinaintea maio­rului, fără economie de amănunte, lista ingratitudinilor lui Dragu.

Cristescu clătină din cap cu amărăciune:

— Da. Fraza pe care aţi scăpat-o deunăzi capătă sens.

Bătrânul se holbă:

— Care frază?

— "Mi-a luat-o altul înainte."

— Şi pe ăla îmi vine să-l strâng de gât! Mi-a răpit singura bucurie pentru care mai trăiam. Singurul ţel!

Se ridică pe cât îi îngăduia piciorul bolnav de repede şi scoase de sub pat o secure de bucătărie.

— Uite, domnule! Cu asta voiam să-i sfărâm divla! O şi pre­gătisem.

Maiorul simţi că i se taie răsuflarea. Rămase cu ochii pe lama ascuţită. Avea urme de sânge.

23
Luni dimineaţa, Olga Gabrelotti dădu telefon la serviciu, anunţând că este bolnavă. Rămase toată ziua în pat, în cămaşă de noapte, nespălată, cu părul răvăşit. De trei zile se îndopa cu tranchilizante acum era literalmente drogată şi cu vodcă. Din când în când, se târa ciocnindu-se de mobile până la baie, să-şi ude compresa de pe frunte. Nu se uitase nici măcar o dată în oglindă, ceea ce probabil nu i se mai întâmplase de la trei ani. Simţea că-i pocnesc tâmplele de durere şi organismul refuza cu perversitate să se anestezieze. Se ameţise în sensul că zbura, trupul îşi pierduse materialitatea, casa plutea pe valuri vrăjmaşe, o chinuia greaţa, dar era lucidă, nu izbutea să adoarmă, să uite.

Spre seară, între două partide de canastă, o vizită mătuşă-sa. Îşi dădu drumul în fotoliu, fără să-şi scoată blana.

Olga îi reproşă cu glas stins:

— De ce-ai aprins lumina?

— N-am venit să facem spiritism. Şi vreau să văd cum arăţi. Îngrozitor! Ce-i cu tine?

— Mă doare capul. Lasă-mă...

— Nici n-am venit să stau. Am pietre la Dina. Dar dacă ai nevoie de mine.

O spusese moale, afirmaţie de convenienţă, aşa cum mai avea în poşetă câteva zeci de fraze pe gen, adaptabile la o situaţie sau alta.

— N-am nevoie de nimeni, o repezi Olga.

Era ceea ce dorea să afle şi Sofia Macarie, dar, bineînţeles, comunicat pe alt ton. Era adepta teoriei că se poate spune absolut orice, dar în termeni civilizaţi şi cu zâmbetul pe buze.

— Am înţeles, nu fac parte dintre persoanele cărora trebuie să le dai brânci ca să găsească uşa. Pentru liniştea mea însă, lămureşte-mi o chestiune. Ce-i cu faire-pa!rt-ul lui Dragu? Când l-am citit, am simţit un cuţit în inimă.

— Şi? Ce vrei de la mine?

— Spune-mi doar că n-ai făcut-o tu şi plec imediat.

— Ai să pleci oricum. Moaie-mi compresa asta...

— Te rog, fetiţo! Atât! Da sau nu.

Pentru o femeie care avusese toată viaţa nervi excepţionali, nu fusese mai sentimentală decât o piele de rinocer şi nimeni n-o văzuse vreodată plângând, tonul rugător, privirea sincer îngrijorată impresionau. Mângâie timid umărul nepoată-sii.

— Spune, draga mea.

Olga îşi ascunse faţa în îndoitura braţului.

— Du-te. Nu pot să-ţi spun.

24
"O faţă drăgălaşă, dar prea de timpuriu ofilită. Nu-mi place privirea. Fixă şi întoarsă cumva înăuntru. Stau şi mă întreb dacă mă vede."

Maiorul Cristescu îi prezentase condoleanţele de rigoare şi se aşezase pe un scaun florentin cu spătarul sculptat, teribil de incomod.

"Sunt de acord, domnule, cu bunul gust, cu fantezia, iubesc şi eu frumosul, dar esteticul lipsit de raţiune e o aberaţie. Ce-i cu spă­tarul ăsta? Dacă te rezemi de el, îţi fracturezi coloana. Prefer dra­cului un fotelaş de opt sute pe care-l iei în rate de la Căminul."

Anca, toată în negru, îşi descleştă buzele. Întrebă cu o voce răguşită specifică, parcă n-ar fi vorbit de mult:

— Ce vreţi să ştiţi?

— Mda, dată fiind situaţia în care vă aflaţi, mă voi rezuma doar la câteva întrebări. Când aţi plecat din Bucureşti?

Anca îşi duse degetele subţiri la frunte, făcând un efort să-şi amintească.

— Sâmbătă dimineaţa cu trenul de şase şi cinci... Adăugă: Cred că mai am biletul în poşetă.

Maiorul îşi coborî iute privirea. Ascultase de prea multe ori caseta cu înregistrarea Ancăi, pentru a nu-şi aminti fiecare cuvânt. "Când ajungi la destinaţie, de obicei arunci biletul. Chiar în gară sau înainte de a începe să despachetezi. Ciudat."

— Ce făcea soţul dumneavoastră, când aţi părăsit locuinţa?

— Dormea.

— Deci nu v-aţi luat rămas bun.

— Suntem căsătoriţi de nouă ani.

— Şi?

— Îmi închipui, nu ştiu... Cred că anumite gesturi se fac doar la început.

— Toate cele trei zile cât aţi lipsit le-aţi petrecut exclusiv în Caracal?

— Unde era să mă duc? În fond, m-am dus special pentru mama. N-o văzusem de astă-vară.

— Pare ciudat.

— Ce anume?

— De obicei, în asemenea "deplasări", soţii pleacă împreună.

— Acum am reuşit să-mi iau restanţa de concediu.

Maiorul o cercetă atent. Femeia părea sinceră, dar avea rezerve.

— Risc o întrebare nedelicată, doamnă. V-aţi iubit soţul?

— Mai mult decât pe mine însămi.

— Răspundea în aceeaşi măsură?

Anca reflectă. Răspunse cu privirea plecată:

— M-a iubit în felul lui.

— Există mai multe feluri de a iubi?

— Cândva îmi închipuiam că nu...

— Ce anume v-a nemulţumit în comportarea lui?

— N-nimic.

— Minţi! urlă dintr-o dată un glas din bucătărie, făcându-i pe amândoi să tresară.