Observaţii asupra instrumentalului camelia Uşurelu

OBSERVAŢII ASUPRA INSTRUMENTALULUI
Camelia Uşurelu

Facultatea de Litere

Universitatea din Bucureşti

Studiul de faţă are drept punct de plecare Gramatica limbii române. II. Enunţul (GALR II), care defineşte instrumentalul ca “mijloc prin care se realizează sau se poate realiza un proces”¹ . Într-o accepţie largă, tradiţională, se consideră că instrumentul unei acţiuni poate fi atât concret, cât şi abstract. Această accepţie nu este respinsă nici de gramatica cognitivă. William Croft² defineşte instrumentul ca “entitate intermediară, în lanţul cauzal, între subiect (iniţiator) şi obiectul direct (entitatea finală afectată)”. Instrumentul este supus, însă, unei restricţii: nu poate fi iniţiatorul unei acţiuni marcate de cauzalitate voliţionară.³ Cu alte cuvinte, segmentul cauzal nu poate avea un arc voliţionar intern.

Considerând accepţia impusă de tradiţie şi, totodată, de gramatica modernă ca fiind convenabilă analizei pe care o vom întreprinde, vom avea în vedere faptul că “mijlocul” prin care se realizează un proces poate fi: un instrument concret (A spart piatra cu ciocanul.; Apasă cu degetul pe buton.), un instrument abstract (Mă impresionează cu atitudinea ei.) sau o acţiune (A reuşit prin muncă / muncind.).

În limba română, se pot distinge mai multe subclase de verbe⁴ care admit poziţia sintactică instrumental, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

1. Verbele agentive aşa-numite “instrumentale” încorporează, în structura lor semantică, Instrumentalul, care este compatibil şi coocurent cu un Agent⁵: a bea (cu paharul), a deschide (cu mâna), a deşuruba (cu şurubelniţa), a filma (cu o cameră video), a încuia (cu cheia), a învârti (cu degetul), a lovi (cu piciorul), a mânca (cu lingura), a opri (televizorul cu telecomanda), a porni (maşina cu cheia), a repara (cu şurubelniţa), a scrie (cu creionul), a spăla (cu buretele), a stropi (cu stropitoarea), a vinde (pe bani) etc.

Unele dintre verbele incluse în această subclasă apar destul de rar în construcţii cu instrumentul lexicalizat. Acestea sunt verbe cu instrumental intrinsec, obţinute prin derivare, cu ajutorul unui sufix verbal, de la o bază nominală care denumeşte însuşi instrumentul: a biciui (<bici), a cosi (<coasă), a grebla (<greblă), a mătura (<mătură), a peria (<perie), a pili (<pilă), a schia (<schi), a secera (<seceră) etc. Instrumentalul este, însă, obligatoriu lexicalizat când apare însoţit de determinanţi: Pileşte cu o pilă de unghii.; Greblează cu o greblă ruptă. La aceste verbe se adaugă verbele derivate de la o bază nominală, în a căror structură semică intră operatorul “a acoperi”⁶: a arginta (“a acoperi cu argint”), a auri (“a acoperi cu aur”), a nămoli (“a acoperi cu nămol”), a nisipi (“a acoperi cu nisip”), a prăfui (“a acoperi cu praf”), a şindrili (“a acoperi cu şindrilă”), a tăblui (“a acoperi cu tablă”), a zincui (“a acoperi cu zinc”) etc.

Cf. (1) Ion şi-a tăbluit casa.

(1’) *Ion şi-a tăbluit casa cu tablă.

(1’’) Ion şi-a tăbluit casa cu tablă de calitate.

Camelia Stan⁷ atrage atenţia asupra existenţei unor construcţii ambigue, care pot avea două citiri: a pingeli ghetele = “a pune pingele la ghete (nominalul pingele având rolul Temă) / “a repara ghetele cu pingele” (nominalul pingele fiind Instrument); a înşeua calul = “a pune şaua pe cal” (şaua având rolul Temă) / “a acoperi calul cu şaua (şaua fiind Instrument); a încătuşa mâinile cuiva = “a pune mâinile cuiva în cătuşe ( cătuşe având rolul Temă) / “a imobiliza mâinile cuiva în cătuşe” (cătuşe îndeplinind rolul Instrument).

2. Verbele agentive “rezultative” au Instrumentul coocurent cu un Rezultativ, de cele mai multe ori nelexicalizat: a ciobi (A ciobit vasul cu lingura.), a fărâmiţa (A fărâmiţat pâinea cu mâna.), a porţiona (A porţionat prăjitura cu un cuţit.) etc.

3. Şi verbele de mişcare admit un instrumental: a călători (cu trenul), a se da (cu patinele), a împinge (uşa cu umărul), a se apăra (cu mâna), a merge (cu bicicleta), a se plimba (cu bicicleta), a sosi (cu un taxi) etc.

4. Instrumentalul poate apărea şi în construcţii cu verbe “de declaraţie” (a declara, a zice, a spune, a susţine etc.) sau cu verbe “de întrebare” (a verifica):

(2) A declarat cu vocea-i piţigăiată că avem dreptate.

(3) Şi-a susţinut cu argumente punctul de vedere.

(4) A verificat, printr-un apel telefonic, dacă Maria este acasă.

5. Şi verbele performative (a anunţa, a avertiza, a sugera etc.) se pot construi cu instrumental:

(5) L-a anunţat, prin Mihai, de plecarea Mariei în străinătate.

(6) Printr-o scrisoare, l-a avertizat că va pierde totul dacă nu renunţă la funcţia sa.

(7) Printr-un gest, i-a sugerat să plece.

6. Instrumentalul poate apărea şi în construcţii cu verbe factitiv-eventive (a creşte, a îmbătrâni, a îmbolnăvi, a usca etc.):

(8) L-a crescut cu lapte.

(9) L-a îmbolnăvit cu vorbele ei / cu răutatea ei.

(10) Usucă vopseaua cu ventilatorul.

7. Foarte rar, instrumentalul este admis şi de verbe benefactive (a ajuta):

(11) Maria îl ajută cu bani.

8. Şi verbele nonagentive de stare “psihică” se pot construi cu instrumental (a bucura, a calma, a enerva, a fermeca, a impresiona, a iubi, a întrista, a îngrozi, a înveseli, a linişti, a mângâia, a minţi, a obosi, a plictisi, a supăra, a uimi etc.):

(12) Mă bucură cu reuşita ei.

(13) Mă calmează cu medicamente / minţindu-mă.

(14) M-a impresionat cu povestea ei.

(15) O iubesc cu mintea, nu cu sufletul.

(16) Mă linişteşte cu glasul ei cald.

(17) M-a minţit cu rezultatele ei.

(18) M-a uimit cu reacţia ei.

Construcţiile cu verbe cauzative (factitive) “psihologice” de mai sus admit o dublă interpretare. Spre exemplu, în:

(19) Ion m-a enervat cu atitudinea lui.,

nominalul prepoziţional (cu atitudinea) este instrumental numai dacă admitem că subiectul (Ion) este Agentul care “instigă” la un proces pe care îl controlează, iar verbul a enerva este un factitiv ergativ (“Ion ^∩ face ^∩ eu mă enervez.”), într-o construcţie marcată de cauzalitate voliţionară⁸. Dacă subiectul (Ion) declanşează involuntar procesul, atunci nu mai este Agent, ci are rolul tematic Stimul. De remarcat, în construcţiile de acest tip, relaţia de posesie inalienabilă dintre nominalul prepoziţional (cu atitudinea) şi nominalul subiect (Ion).

Construcţiile în care verbele “psihologice” sunt însoţite de un instrumental sunt echivalente, din punct de vedere logico-semantic, cu enunţuri în care nominalul prepoziţional devine subiect, iar nominalul subiect devine un genitiv subiectiv cu funcţie de atribut.

Cf. (20) Ioana mă calmează cu vorbele ei. / (20’) Vorbele Ioanei mă calmează.

(21) Maria m-a supărat cu atitudinea ei. / (21’) Atitudinea Mariei m-a supărat.

Construcţiile marcate de cauzalitate voliţionară, (20) şi (21), au ca iniţiator un Agent (Ioana, Maria), iar ca punct final, o entitate fizică. Instrumentul, în accepţia lui Croft⁹, este obligatoriu precedat de un arc voliţionar, având ca punct iniţial un Agent. În construcţiile (20’) şi (21’), Agentul nu mai este cuprins în conceptualizarea evenimentului. Prin urmare, nominalele vorbele, respectiv, atitudinea nu mai pot fi interpretate ca Instrument. În conceptualizarea evenimentului, aceste două nominale devenite subiecte pot fi recategorizate, din punct de vedere logico-semantic, ca Stimul. Punctul iniţial, care este o entitate fizică, nu este obligatoriu concret, poate fi şi abstract, însă este obligatoriu non-mental. Cele două construcţii, (20’) şi (21’), vor fi marcate de cauzalitate afectivă.

9. Instrumentalul este o poziţie sintactică admisă şi de verbele de proces eventive, nonagentive:

(22) Imunitatea organismului creşte cu multivitamine.

(23) Venitul întreprinderii creşte prin mărirea producţiei.

Şi în cazul acestor construcţii se remarcă echivalenţa logico-semantică cu structurile în care verbul este factitiv ergativ:

(22’) Multivitaminele cresc imunitatea organismului.

(23’) Mărirea producţiei creşte venitul întreprinderii.

În (22’) şi în (23’), nominalul subiect (multivitaminele / mărirea) are rolul tematic Stimul.

10. Instrumentalul poate apărea şi în construcţii cu verbe “de percepţie”¹⁰ (a asculta, a mirosi, a muşca, a pipăi, a râde, a vedea):

(24) Ascultă cu urechea lipită de uşă.

(25) Mă miroase cu nasul lui cald.

(26) Muşcă cu dinţii.

(27) Râde cu gura larg deschisă.

(28) Mă vede cu ochii / cu ochii inimii.

11. Poziţia sintactică instrumental se regăseşte şi în construcţiile factitive perifrastice:

(29) Mă face / determină / obligă să nu refuz prin gestul pe care l-a făcut.

În acest caz, instrumentalul este cerut de operatorul factitiv (a face / a determina / a obliga). În opinia noastră¹¹, operatorul factitiv A FACE dintr-o construcţie factitivă perifrastică este un verb cu trăsăturile semantice [+Proces], [+Dinamic], reprezentând “evenimentul cauzator”, iar verbul la conjunctiv, “evenimentul cauzat”. Astfel, verbul operator este cel care conferă sens cauzativ construcţiei, iar verbul la conjunctiv exprimă conţinutul semantic al acţiunii.

În construcţiile factitive perifrastice, nominalul prepoziţional este la limita dintre instrumental şi circumstanţialul de cauză:

Cf. (30) Mă face să râd cu vocea sa răguşită. / (30’) Mă face să râd datorită vocii sale

răguşite.

(31) Mă obligă să nu refuz prin serviciile pe care mi le-a făcut. / (31’) Mă obligă să

refuz datorită serviciilor pe care mi le-a făcut.

Instrumentalul poate fi inalienabil, deci imposibil de separat de Agent (Cântă din gură.) sau alienabil, detaşabil de Agent (Cântă la pian.). Sunt alienabile: instrumentalul verbelor agentive “instrumentale”, care este totdeauna realizat printr-un nominal concret (a ciocăni, a lovi, a scrie), instrumentalul verbelor agentive “rezultative” (a fărâmiţa, a porţiona), cel al verbelor performative (a anunţa, a sugera), al verbelor “de declaraţie” (a spune, a zice) şi “de întrebare” (a verifica). Sunt, însă, inalienabile instrumentalul verbelor nonagentive “psihologice” (a enerva, a uimi) realizat printr-un nominal abstract şi instrumentalul verbelor “de percepţie” (a auzi, a vedea).

Rolul tematic Instrument¹² poate caracteriza nominalul subiect numai în cazul construcţiilor cu verbe agentive “instrumentale” (Sparge geamul cu mingea. / Mingea sparge geamul.) sau “rezultative” (A ciobit vasul cu lingura. / Lingura a ciobit vasul.). În cazul construcţiilor cu verbe performative, de “declaraţie”, “de mişcare” sau “de percepţie”, este imposibilă apariţia Instrumentului în poziţia subiectului (Cf. Ioana spune ceva cu vocea ei gravă. vs. *Vocea gravă a Ioanei spune ceva.; Ioana ascultă cu urechea lipită de uşă. vs. *Urechea lipită de uşă a Ioanei ascultă.).

În limba română, se disting mai multe clase de verbe care sunt incompatibile cu poziţia sintactică instrumental: verbele de posesie (a avea, a poseda), verbele de stare “fizică”(a durea, a ustura), verbele existenţiale (a dăinui, a exista, a fi), verbele “poziţionale” (a se afla, a sta, a şedea), verbele “reciproce” (a se asemăna, a se întâlni, a se învecina), majoritatea verbelor “benefactive” (a învăţa) şi o serie de verbe eventive, active sau reflexive (a coace, a degera, a îngheţa, a se scumpi, a seca).

Instrumentalul se caracterizează prin proprietăţi sintactico-semantice care îl apropie mai mult de statutul complementelor decât de cel al circumstanţialelor. Această interpretare ar putea fi susţinută de mai multe argumente, pe care le vom discuta în cele ce urmează.

Instrumentalul este supus unor constrângeri care privesc trăsăturile semantice ale verbului: depinde de un verb “de acţiune” sau “rezultativ” (Bate cu ciocanul în perete. / A fărâmiţaţ pâinea cu mâna.), poate avea ca regent un verb de stare “psihică” (Mă supără cu minciunile ei.), dar niciodată un verb de stare “fizică” (a durea).

Instrumentalele nu se pot coordona cu un alt complement sau cu un circumstanţial. Ele nu se “multiplică”, nu se “cumulează”, depăşind cadrul strict al coordonării, ca restul circumstanţialelor (V. A răspuns repede şi la obiect.¹³): Cf. Prin grija sa, am reuşit să trec peste momentele dificile ale vieţii. vs. *Prin grija sa şi uşor / repede am reuşit să trec peste momentele dificile ale vieţii.

Instrumentalul nu poate funcţiona metadiscursiv. Semnificaţia instrumentalului nu poate fi recuperată prin contextul lingvistic sau prin conturul intonaţional astfel încât, în realizarea propoziţională, relaţia de subordonare să fie exprimată prin juxtapunere: Cf. Cu ce găseşte prin casă, bate în pereţi. vs. *Găseşte prin casă, bate în pereţi. Propoziţia instrumentală nu are conectori specializaţi, aşa cum au propoziţiile subordonate din clasa de substituţie a majorităţii circumstanţialelor. Fiind o propoziţie relativă, este posibilă, însă, apariţia unui conector nespecializat însoţit de o prepoziţie specializată: Bate în uşă cu ce are la îndemână. / A promovat graţie cui l-a sprijinit.

Instrumentalul este inclus în structura tematică a verbelor agentive “de acţiune” (a lovi = [+Agent], [+Pacient], [+Instrument]) sau “rezultative” (a fărâmiţa = [+Agent], [+Pacient], [Instrument], [+Rezultativ]), e inclus în structura tematică a verbelor “psihologice” cu citire agentivă (a enerva = [+Agent], [+Experimentator], [+Instrument]: Ion m-a enervat cu atitudinea lui.), a operatorilor factitivi (a obliga = [+Agent], [+Pacient], [+Instrument]: Prin gestul său, a obligat-o să plece.), în structura tematică a verbelor eventiv-factitive (a topi = [+Agent], [+Pacient], [+Instrument]: Gheaţa se topeşte prin încălzire.¹⁴).

Fiind inclus în structura de roluri tematice a verbului, instrumentalul poate să nu fie lexicalizat în structura de suprafaţă: Mă loveşte cu sete. (verbul a lovi presupune existenţa unui instrument). Chiar şi în situaţiile în care instrumentalul nu este lexicalizat, fiind intrinsec, din punct de vedere comunicativ-pragmatic, procesul presupune existenţa unui instrument: Îmi strânge mâna (*cu mâna). / Mă apucă de mijloc (*cu mâna). / Mă îmbrăţişează (*cu braţele). / Mă împinge în faţă (*cu mâna).

Instrumentalul aduce o precizare cu privire la procesul comunicat. În acest sens, instrumentalul se apropie mai mult de complemente, fiind o componentă necesară a enunţului, nu un constituent facultativ, aşa cum este considerat în GALR¹⁵.
NOTE:

¹ V. GALR II, p. 509.

² V. Croft (1991), p. 178.

³ V. tipurile de cauzalitate la Talmy, apud Croft (1991), p.166.

⁴ Vom avea în vedere sensul propriu al verbelor şi utilizarea lor obişnuită, tipică.

⁵ V. GA, p. 327.

⁶ V. Uşurelu (2005), p. 140-142; Stan (2006), p. 214.

⁷ Cf. Stan (2006), p. 215.

⁸ Pentru descrierea cauzalităţii voliţionare, v. Talmy, apud Croft (1991), p. 166.

⁹ Cf. Croft (1991), p. 178-179.

¹⁰ V. şi GALR I, p. 328.

¹¹ V. Uşurelu (2005), p. 39-41; 43.

¹² Cf. Fillmore (1968).

¹³ Apud GALR II, p. 467.

¹⁴ Aici Agentul se subînţelege, el fiind, în realitate, cel care realizează acţiunea de a încălzi.

¹⁵ V. GALR II, p. 509.

BIBLIOGRAFIE
Croft, William (1991), Syntactic Categories and Grammatical Relations. The Cognitive Organization of Information, Chicago-London, University of Chicago Press.

Fillmore, Charles (1968), The Case for Case, in Universals in linguistic Theory, Emmon Bach, Robert T. Harms eds., Holt, Rinehart and Winston Inc., New York, Chicago, San Francisco, Atlanta, Dallas, Montreal, Toronto, London, p. 1-88.

Gramatica limbii române (GA), I, II, ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.

Gramatica limbii române. I. Cuvântul. II. Enunţul (GALR), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

Stan, Camelia (2006), Categoria cazului, Editura Universităţii din Bucureşti.

Uşurelu, Camelia (2005), Categoria factitivului în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti.
Observations sur l’instrumental

─ résumé ─

Dans cet article, on a essayé de surprendre le statut de l’instrumental, qui est plus proche du statut d’un complément et non pas d’un circonstanciel. L’instrumental est un constituant obligatoire de l’enoncé pour beaucoup de verbes roumains, même dans les constructions oú il n’est pas lexicalisé. En enregistrant les classes de verbes qui admettent l’instrumental, on a démontré la possibilité des verbes “psychologiques” de se combiner avec cette position syntaxique.