Omul nostru din Panama

Ziua atât de temută sosi şi, de data asta, Harry veni mai devreme acasă, înarmat cu două candelabre de porţelan de la Ludwig de trei sute de dolari fiecare, cu şampanie franţuzească de la Motta şi cu un somon afumat întreg de altundeva. O oră mai târziu apăru un grup de la o firmă de alimentaţie de lux, con­dus de un gigolo argentinian arogant, care luă în primire bucătăria Louisei, fiindcă Harry spusese că servitorii lor nu erau la înălţime. Pe urmă Hannah făcu un scandal de zile mari dintr un motiv pe care Louisa nu l putea bănui — ai să fii drăguţă cu domnul Delgado, nu i aşa, draga mea? E totuşi patronul lui mami şi prieten apropiat al preşedin­telui ţării. Şi o să ne salveze Canalul, da, şi Anytime Island. Şi nu, Mark, mulţumesc, nu e o ocazie nimerită ca să cânţi "Oaia leneşă" la vioară, dom­nului şi doamnei Delgado probabil le ar face plăcere, dar nu şi celor­lalţi musafiri.

În clipa aceea intră Harry şi spune, o, Louisa, lasă l să cânte, dar Louisa e de neînduplecat şi începe unul dintre monologurile ei, care i ţâşnesc spontan de pe buze fără să se poată controla, iar tot ce poate face e să se asculte bombănind: Harry, nu înţeleg de ce, de fiecare dată când le dau un ordin copiilor mei, trebuie să apari şi să l contramandezi, doar ca să le arăţi că tu eşti stăpân în casă. La care Hannah începe din nou să urle, iar Mark se încuie la el în cameră şi cântă "Oaia leneşă" fără oprire, până când Louisa îi bate la uşă şi i spune "Mark, musafirii trebuie să sosească dintr o clipă în alta", lucru adevărat, căci chiar în clipa aceea se aude soneria şi intră Rafi Domingo cu parfumul lui tipic, cu privirea insinuantă, cu perciunii mari şi cu pantofii din piele de crocodil. Toate încercările vestimentare ale lui Harry nu l pot salva de aspectul de străin dintr o comedie, tatăl ei l ar fi trimis la uşa de serviciu numai văzându i stratul de briantină.

Imediat după Rafi intră cei doi soţi Delgado şi pe urmă familia Oakley, dovadă cât de anormală era ocazia, pentru că în Panama nimeni nu soseşte la timp, dacă nu e o recepţie ultraofi cială, şi dintr o dată începe totul: Ernesto şade la dreapta ei, cu aerul lui de mandarin înţelept şi de treabă: numai apă, mulţumesc, dragă Louisa, mă tem că nu prea beau, la care Louisa, mult mai în largul ei după vreo două pahare mari, băute în secret în baie, spune că, sincer vorbind, nici ea nu mai vrea, fiindcă a considerat întotdeauna că băutura strică o seară plăcută. Dar doamna Delgado, aşezată la celălalt capăt al mesei, la dreapta lui Harry, aude şi zâmbeşte ciudat, neîncrezător, ca şi cum ar şti ea ceva.

Între timp Rafi Domingo, la stânga Louisei, îşi împarte tim­pul între pipăitul piciorului Louisei de câte ori are ocazia, cu piciorul lui în şosetă — în scopul acesta şi a scos unul dintre pantofii de crocodil — şi aruncatul unor priviri chiorâşe spre rochia Donnei Oakley, croită după modelul lui Emily, cu sânii împinşi în faţă ca nişte mingi de tenis şi cu decolteul alunecând irezistibil spre ceea ce tatăl lor, când băuse prea mult, numea zona industrială.

— Ştii ce reprezintă soţia ta pentru mine, Harry? întreabă Rafi într un amestec execrabil de engleză şi spaniolă.

În onoarea familiei Oakley, în seara asta limba oficială este engleza.

— Nu l asculta, ordonă Louisa.

— Ea e conştiinţa mea!

Hohot de râs, care i dezveleşte toţi dinţii şi mâncarea din gură.

— Nici nu ştiam că am aşa ceva până când a apărut Louisa.

I se pare că spusele lui sunt atât de nostime, încât toată lumea tre­buie să toasteze pentru conştiinţa lui, în timp ce el îşi întinde gâtul ca să se mai delecteze o dată privind decolteul Donnei, gâdilând cu degetele de la picioare piciorul Louisei, lucru care o irită şi o excită în acelaşi timp. Emily, nu pot să te sufăr, Rafi, dă mi pace, mitocan ce eşti şi ia ţi ochii de pe Donna şi, Isuse, Harry, o să mă regulezi în fine la noapte, da sau nu?

De ce îi invitase Harry pe cei doi Oakley fu un mister pen­tru Louisa până când îşi aduse aminte că de fapt Kevin, care negocia materii prime şi pe care tatăl ei l ar fi calificat drept un nenorocit de escroc yankeu, tocmai lansa o operaţiune de spe­culaţii în legătură cu Canalul, iar Donna, soţia lui, făcea exerciţii de aerobică în faţa unor casete video cu Jane Fonda, jogging într un şort din vinii şi şi fâţâia fundul în prezenţa fiecărui băiat panamez drăguţ care îi împingea căruciorul în supermarket şi, dacă era să te iei după zvonuri, nu doar căruciorul.

Iar Harry, din momentul în care se aşezaseră la masă, nu făcu decât să vorbească despre Canal. Mai întâi îl atacă pe Delgado, care răspunsese demn, cu platitudini politicoase, după care antrena pe toată lumea în discuţie, chiar şi pe cei care nu aveau nimic de a face cu problema respectivă. Întrebările adresate lui Delgado erau atât de directe, încât ea se simţi jenată. Doar piciorul lui Rafi în mişcare şi conştiinţa că era uşor ameţită o împiedicau să i spună: Fir ar să fie, Harry, domnul Delgado e şeful meu, nu al tău. Atunci de ce te faci de râs în halul ăsta, tâmpitule? Dar aşa ar fi vorbit curva de Emily, nu virtuoasa Louisa, care nu înjura niciodată, cel puţin nu în faţa copiilor şi niciodată când era nebăută.

Nu, răspundea politicos Delgado la bombardamentul lui Harry, nu s a luat nici o hotărâre în timpul călătoriei preşedin­telui, dar câteva idei interesante au fost avansate, Harry, într un climat general de cooperare şi de bunăvoinţă.

Bravo, Ernesto, îşi zise Louisa, pune l la locul lui.

— Şi totuşi, toată lumea ştie că japonezii râvnesc la Canal, nu i aşa, Ernie? spuse Harry, lansându se în generalităţi ridicole, pe care nu era în stare să le dezvolte. Singura întrebare este pe ce front ne vor ataca. Mă întreb ce părere ai tu, Rafi.

Degetele de la picioarele în ciorapi de mătase ale lui Rafi erau înfipte în pliul genunchiului Louisei, iar decolteul adânc al Donnei se deschidea ca uşa unui şopron.

— O să ţi spun imediat ce cred despre japonezi, Harry. Vrei să ştii ce cred despre japonezi? lătră Rafi cu vocea lui de con­ducător de licitaţie, dornic să capteze atenţia publicului.

— Absolut, răspunse Harry mieros.

Dar Rafi avea nevoie de atenţia tuturor.

— Ernesto, vrei să ştii ce cred despre japonezi?

Delgado îşi exprimă amabil interesul pentru părerea lui Rafi despre japonezi.

— Donna, vrei să auzi ce cred despre japonezi?

— Hai, Rafi, spune ne odată, zise Oakley iritat.

Dar Rafi încă mai încerca să obţină atenţia tuturor.

— Louisa? întrebă el, mişcându şi degetele în spatele genun­chiului ei.

— Te ascultăm toţi cu sufletul la gură, spuse Louisa, jucându şi rolul de gazdă fermecătoare şi de soră curvă.

Abia atunci Rafi le împărtăşi părerea lui despre japonezi:

— Cred că tâlharii ăiă de japonezi i au injectat calului meu Dolce Vita o doză dublă de valium înainte de cursa cea mare de săptămâna trecută! exclamă el şi râse atât de tare de propria lui glumă, în strălucirea atât de multor dinţi de aur, că publicul izbucni şi el în râs, Louisa cel mai tare şi Donna imediat după ea.

Dar Harry nu se lăsă. Dimpotrivă, se lansă în subiectul care ştia că o va indispune cel mai mult pe soţia lui: lichidarea fostei Zone a Canalului.

— Vreau să spun că trebuie să privim lucrurile în faţă, Ernie. Sunteţi pe punctul să tăiaţi în bucăţi o halca bună de pământ. Opt sute de kilome­tri de grădină în stil american, tunsă şi udată ca Central Park, cu mai multe bazine de înot decât are Panama în tot restul ei, asta te pune pe gânduri, nu crezi? Nu ştiu dacă ideea Oraşului Cunoaşterii mai este de actualitate, Emie. Sincer să fiu, unii dintre clienţii mei cred că o universi­tate în mijlocul junglei este un fiasco garantat. E greu să ţi imaginezi un profesor erudit, care să considere un asemenea post ca fiind încununarea carierei sale. Mă întreb dacă au sau nu dreptate.

Argumentele începeau să i lipsească, dar nimeni nu i veni în ajutor, aşa că merse mai departe:

— Bănuiesc că totul depinde de numărul de baze militare ale SUA care vor rămâne neocupate până la urmă, nu i aşa? Dar pen­tru a dezlega acest mister e nevoie de un glob de cristal sau de o masă de ascultare a liniilor ultrasecrete de la Pentagon.

— Prostii, zise Kevin cu voce tare. Şmecherii şi au împărţit pământul între ei de ani de zile, ce zici, Emie?

Se instală o tăcere înspăimântătoare. Chipul fin al lui Delgado păli şi păru că împietreşte. Nimeni nu găsi nimic de spus, în afară de Rafi care, indiferent la atmosfera care l înconjura, o întrebă vesel pe Donna ce marcă de farduri purta, ca să i cumpere şi soţiei lui, încercând în acelaşi timp să şi strecoare piciorul între coapsele Louisei, care, ca să se apere, se aşe­zase picior peste picior. Şi dintr o dată scorpia de Emily găsi cuvin­tele pe care Imaculata Louise le reţinea cu pioşie şi acestea izbucniră, la început într o serie de declaraţii sacadate, apoi într un torent de neoprit, din cauza alcoolului.

— Kevin, nu înţeleg ce vrei să insinuezi. Doctorul Delgado este apără­torul conservării Canalului. Dacă nu ştii lucrul ăsta, e pentru că Ernesto e prea binecrescut şi modest ca s o spună. Tu, pe de altă parte, te afli aici, în Panama, numai ca să faci bani de pe urma Canalului, care nu a fost construit în acest scop. Singu­rul mijloc de a face bani de pe urma Canalu­lui este de a l dis­truge.

Glasul îi devenea mai puţin sigur pe măsură ce enumera crimele pe care le plănuia Kevin.

— Tăind pădurile, Kevin, şi alimentarea cu apă. Oprind întreţinerea infrastructurii şi a maşinilor conform normelor impuse de străbunii noştri.

Vocea îi devenise dură, nazală. O auzea, dar nu putea face nimic ca să se oprească.

— Prin urmare, Kevin, dacă simţi cu adevărat nevoia să faci bani vânzând realizările marilor americani, îţi sugerez să te întorci imediat la tine în San Francisco şi să le vinzi Golden Gate japonezilor. Iar tu, Rafi, dacă nu ţi iei mâna de pe coapsa mea, o să ţi înfig o furculiţă în ea.

La care deciseră cu toţii că era timpul să plece — din cauza copilului bolnav, a baby sitter ei, a câinelui, orice numai să fie departe de locul în care se aflau în momentul acela.

Dar ce face Harry după ce şi a liniştit musafirii, i a condus la maşinile lor şi le a făcut semn de rămas bun cu mâna din pragul casei? O declara­ţie pentru consiliul de administraţie.

— E vorba despre extindere, Lou, îi explică el, lovind o uşurel pe spinare, în timp ce o strânge în braţe. E foarte simplu. Perierea clienţilor, adaugă el, înainte de a i şterge lacrimile cu batista lui de in irlandez. În zilele noastre, te extinzi sau mori, Lou. Uite ce a păţit dragul de Arthur Braithwaite. Mai întâi s a dus afacerea pe apa sâmbetei, pe urmă el. N ai vrea să mi se întâmple şi mie una ca asta, nu i aşa? Deci, ne extindem. Deschi­dem clubul. Întreţinem relaţii sociale. Ne punem în mişcare pen­tru că aşa trebuie. Ei, Lou, ce zici? N am dreptate?

Dar atitudinea lui paternalistă ajunge s o enerveze pe Louisa, care se îndepărtează de el.

— Harry, mai există şi alte moduri de a muri. Aş vrea să te gândeşti şi la familia ta. Ştiu prea multe cazuri, cum ştii şi tu, de altfel, când bărbaţi de patruzeci de ani au avut atacuri de inimă şi alte boli legate de stres. Mă miră că spui că magazinul tău nu se extinde, căci îmi amintesc o mulţime de relatări recente despre cum au crescut vânzările şi productivitatea. Dar, dacă viitorul te îngrijorează cu adevărat şi nu l foloseşti doar ca pretext, avem orezăria ca roată de rezervă şi sunt sigura că am prefera cu toţii să trăim mai modest, practicând abstinenţa creştină, decât să încercăm să ţinem pasul cu prietenii tăi bogaţi şi imorali şi să te pierdem.

La care Pendel o strânge tare în braţe şi promite ca mâine să vină devreme acasă — i am putea duce pe copii la târg sau la ci­nema. Iar Louisa plânge şi spune, da, aşa să facem, Harry! Zău aşa. Dar nu fac aşa. Căci a doua zi Harry îşi aminteşte de recepţia în cinstea delegaţiei comerci­ale braziliene — o mulţime de persoane importante, Lou — ce ar fi să mer­gem mâine şi nu azi? Şi când acel mâine soseşte: Sunt un mincinos, Lou, am fost la clubul gastronomilor şi m au admis. Organizează un bairam pentru nişte tipi grei din Mexic, şi nu cumva era ultimul număr din Spillway la tine pe birou?

Spillway era buletinul informativ al Canalului.

Luni sosi telefonul săptămânal al lui Naomi. După voce, Louisa ghici că Naomi avea veşti senzaţionale şi se întrebă despre ce o fi vorba de data asta. Poate ghiceşti cu cine a plecat Pepe Kleeber în călătorie de afaceri la Houston săptămâna trecută. Sau: Ai auzit despre Jaqui Lopez şi profesorul ei de călărie? Sau: Pe cine crezi că se duce Dolores Rodriguez să viziteze când îi spune lui bărbatu său că se duce să aibă grijă de maică sa, după operaţia de inimă? Astăzi însă Naomi nu avea nimic de genul ăsta de povestit, şi era cu atât mai bine, căci Louisa era într o dispoziţie care ar fi făcut o să i închidă tele­fonul în nas. Naomi voia doar să afle ce mai era nou cu fer­mecătoarea familie Pendel, cum mergea pregătirea lui Mark pentru examen şi dacă Harry urma să i cumpere Hannei primul ei poney? l l cumpăra? Louisa, Harry este cel mai generos om de pe lume, păcătosul de bărbatu meu ar trebui să ia exemplu de la el! Până nu pictase un tablou idilic al preafericitei familii Pen­del, Louisa nu şi dădu seama că Naomi o compătimea:

— Sunt atât de fericită pentru tine, Louisa. Sunt fericită că sunteţi cu toţii sănătoşi, că Mark şi Hannah fac progrese, că vă iubiţi între voi, că Dumnezeu e bun cu voi şi că Harry apreciază ce are. Şi sunt foarte mân­dră că mi am dat imediat seama că ceea ce mi a spus Letti Hortensas despre voi nu putea să fie adevărat.

Louisa încremeni la telefon, prea speriată ca să vorbească sau să închidă. Letti Hortensas, moştenitoare nimfomană, soţia lui Alfonso. Alfonso Hortensas, soţul lui Letti, patron de bordel, client al P&B şi escroc.

— Desigur, spuse Louisa, fără să ştie cu ce era de acord, con­vinsă doar că în felul acesta o făcea pe Naomi să continue.

— Tu şi cu mine ştim foarte bine, dragă Louisa, că Harry nu e omul care să meargă la un hotel dubios, unde se plăteşte cu ora. Letti dragă, i am spus, cred că e timpul să ţi iei o pereche de ochelari noi. Louisa e prietena mea. Între Harry şi mine există o veche prietenie platonică, despre care Louisa ştie şi pe care o înţelege. Căsătoria asta e ca o stâncă, i am spus. N are nici o importanţă că soţul tău e proprietarul hotelului Paraiso sau că tu stăteai în hol aşteptându l când Harry a coborât din lift cu un grup de târfe. O groază de panameze arată a curve. O groază de curve îşi fac treaba la Paraiso. Harry are numeroşi clienţi de toate condiţiile. Vreau să ştii că ţi am luat apărarea, Louisa. Te am susţinut. Am oprit bârfele. Să se furişeze? i am spus. Harry nu se furişează niciodată. Nici n ar şti s o facă. L ai văzut tu vreo­dată pe Harry furişându se? Bineînţeles că nu.

Louisei îi trebui mult timp ca să şi revină. Încercă din răsputeri să nu creadă. Izbucnirea din timpul cinei o speriase îngrozitor.

— Scârbă ce eşti! urlă ea printre lacrimi.

Dar nu înainte de a închide telefonul şi de a şi turna o votcă mare din barul pe care Harry îl instalase de curând.

Louisa era convinsă că totul pornise de la ideea aceea cu clubul. De ani de zile, etajul magazinului fusese pentru Harry subiectul ideilor cele mai ciudate.

O să pun camera de probă sub galerie, Lou, şi Colţul Sportivului lângă butic. Sau: poate o să las camera de probă acolo unde e şi am să instalez o scară exterioară. Sau: am găsit, Lou! Ascultă. Am să adaug o extindere a consolei în spate, o să instalez un centru de sănătate, o să deschid un mic restaurant, rezervat clienţilor lui P&B, cu supă şi peştele zilei în meniu. Ce părere ai?

Harry pusese chiar să i se facă o machetă şi estimase costul iniţial, înainte ca şi acest plan să fie abandonat. Aşa se făcea că etajul rămăsese până acum un fel de călătorie din fotoliu, pe care îţi plăcea s o plănuieşti. Oricum, unde va fi camera de probă? Răspunsul era: nicăieri. Camera de probă va rămâne unde era. Dar Colţul Sportivului, mândria lui Harry, va fi înghesuit în ghereta de sticlă a Martei.

— Şi Marta unde o să se ducă? întreba Louisa, ruşinată că, în sinea ei, spera că să se ducă însemna chiar să se ducă, pentru că erau unele lucruri legate de rănile Martei pe care Louisa nu le înţelesese niciodată. De exemplu, de ce avea Harry sentimentul că era răspunzător pentru ele; pe de altă parte însă, Harry se simţea răspunzător pentru oricine, ăsta fiind unul dintre motivele pentru care îl iubea. Dar mai erau şi lucruri care i scăpau. Lucruri pe care el le ştia. Despre studenţii radicali şi despre cum trăiau nevoiaşii din El Chorillo. Şi mai era ceva legat de puterea pe care o exercita Marta asupra lui, care semăna un pic prea mult cu cea a Louisei.

Sunt geloasă pe toată lumea, îşi zise ea, pregătindu şi un Martini sec ca să se lase de votcă. Sunt geloasă pe Harry, sunt geloasă pe sora mea şi pe copiii mei. Practic, sunt geloasă şi pe mine însămi.

Şi acum, cărţile. Despre China şi despre Japonia. Despre Tigri, cum îi numea el. Nouă volume cu totul. Le numărase. Aterizaseră pe neaşteptate, într o seară, pe biroul din cămăruţa de lucru a lui Harry şi de atunci ră­mă­seseră acolo, ca o armată de ocupaţie tăcută, sinistră. Japonia de a lungul veacurilor. Economia ei. Creşterea continuă a yenului. De la impe­riu la democraţia imperială. Coreea de Sud. Demografia, economia şi Cons­tituţia. Malaiezia, rolul ei trecut şi viitor în afacerile mon­diale, o culegere de eseuri ale unor mari specialişti. Tradiţiile, limba, modul de viaţă, desti­nul, prudenta ei căsătorie din interes industrial cu China. China şi cum va evolua comunismul chinez. Corupţia oligarhiei chineze după Mao, dreptu­ri­le omului, bomba cu explozie întârziată a suprapopula­ţiei. Ce i de făcut? E momen­tul să mă cultiv, Lou. Simt cât sunt de limitat. Ca de obicei, bătrânul Braithwaite avea dreptate. Ar fi trebuit să mă duc la uni­versitate. La Kuala Lumpur? La Tokio? La Seul? Astea sunt ţările viitorului, Lou. Ele sunt supraputerile secolului viitor, ai să vezi. În zece ani, ele vor fi singurii mei clienţi.

— Harry, aş vrea să defineşti cuvântul "profit", spuse ea, adunându şi tot curajul. Cine plăteşte pentru berile la gheaţă, pentru whisky, vin şi sandvişuri şi orele suplimentare ale Martei? Clienţii tăi cumpără costume de la tine fiindcă te ţin treaz până la unsprezece noaptea? Harry, nu te mai înţeleg deloc.

Era gata să i arunce în faţă şi hotelul Paraiso, dar nu mai avea curaj şi i trebuia încă o votcă din sticla de pe etajera de sus din baie. Nu l putea distinge foarte clar pe Harry şi bănuia că nici el pe ea. În faţa ochilor ei se ridicase un văl de ceaţă umedă şi în locul lui Harry se vedea chiar pe ea, îmbătrânită de o mulţime de griji şi votcă, în picioare în salon, după ce el o părăsise, şi copiii care i făceau semne de adio cu mâna pe fe­reastra maşinii cu tracţiune pe patru roţi, pentru că era rândul lui Harry să i ia pentru week end.

— O să rezolv totul, Lou, promise el, lovind o uşor pe umăr ca să consoleze invalidul din ea.

Ce anume mergea atât de rău încât trebuia să rezolve totul? Şi cum naiba îşi propunea s o facă?

Cine îl împingea? Ce anume îl împingea? Dacă ea nu i era de ajuns, cu cine îl împărţea? De a ce se juca Harry, purtându se ca şi cum ea nici nu ar fi existat şi pe urmă acoperind o de daruri şi nedându se în lături de la nimic ca să le facă pe plac copiilor? Şi ieşirile în oraş, de parcă viaţa lui ar fi depins de asta. Acceptând invitaţii de la oameni pe care înainte îi evita din răsputeri, acceptându i doar ca clienţi — nababi respingători ca Rafi, politicieni, antreprenori apropiaţi mediilor drogului. De ce perora despre Canal? De ce se strecura, târziu în noapte, dintr un ascensor din hotelul Paraiso, plin de curve? Dar episodul cel mai teribil avusese loc seara trecută.

Era joi şi joia îşi aducea de lucru acasă, ca să fie sigură că termina totul vineri şi sfârşitul de săptămână îi rămânea liber pen­tru familie. Lă­sase servieta tatălui ei pe masa din birouaş, gândindu se că poate prindea o oră liberă între culcatul copiilor şi pregătirea cinei. Pe urmă însă, brusc, avusese o presimţire că fripturile aveau boala vacii nebune, aşa că pornise cu maşina peste deal ca să cumpere un pui. La întoarcere, descoperise cu plăcere că Harry se întorsese mai devreme acasă: maşina lui cu tracţiune pe patru roţi era parcată strâmb ca de obicei, astfel că în garaj nu mai era loc pentru Peugeot, aşa că trebuise să l lase la poalele pantei, lucru pe care îl făcuse cu dragă inimă, şi să urce pe jos, cu cumpărăturile.

Purta pantofi de tenis. Uşa casei nu era încuiată. Harry era uituc ca de obicei. Am să l iau prin surprindere şi am să l tachinez în legătură cu modul în care parchează. Intră în hol şi, pe uşa micului ei birou, îl văzu cu spatele la ea şi cu servieta tatălui ei deschisă pe biroul ei. Harry scosese toate hârtiile din ea şi le răsfoia ca şi cum ştia ce căuta, dar nu izbutea să găsească. Câteva dosare erau confidenţiale. Rapoarte personale despre anu­mite persoane. O lucrare în ciornă a unui membru nou al personalului lui Delgado despre serviciile ce trebuiau oferite navelor ce aşteptau tranzi­tul. Delgado se temea că autorul, care şi înfiinţase de curând propria com­panie de castelatură, va încerca să pună mâna astfel pe contracte. Dacă Louisa ar arunca o privire şi i ar spune părerea?

— Harry, zise ea.

Sau poate că strigase. Dar Harry nu tresare niciodată când strigi la el. Lasă deoparte ce face şi aşteaptă noi ordine. Exact aşa şi făcu: încremeni, după care, foarte încet, ca să nu sperie pe nimeni, puse hârtiile ei pe biroul ei. Se dădu apoi cu un pas înapoi de la birou, lăsă umerii în jos ca să pară cât mai inofensiv, cu ochii în pământ, la doi metri în faţa lui, afişând un zâmbet absent.

— Caut factură aia, dragă, spuse el pe un ton jalnic.

— Ce factură?

— Ştii tu, cea de la Institutul Einstein. Pentru lecţiile de muzică ale lui Mark. Cea pe care zic că ne au trimis o şi n am plătit o.

— Harry, am plătit o săptămâna trecută.

— Exact aşa le am spus şi eu. Louisa a plătit o săptămâna trecută. Nu uită niciodată, le am spus. Dar n au vrut să mă asculte.

— Harry, avem extrase bancare, avem cotoarele de la cecuri, avem chitanţe, avem o bancă la care putem suna şi avem bani gheaţă în casă. Nu înţeleg de ce cotrobăi prin servieta mea, în biroul meu, pentru o factură pe care am plătit o deja.

— Bine, dacă am plătit o, nu mă mai agit, nu i aşa?

Mulţumesc pentru informaţie.

Făcând pe ofensatul, sau ce rol o fi crezut că joacă, trecu pe lângă ea şi se îndreptă spre biroul lui. Când traversă curtea inte­rioară, îl văzu cum strecoară ceva în buzunarul de la pantaloni şi şi dădu seama că era bri­cheta aceea oribilă, pe care o purta mereu la el în ultimele zile — cadou de la un client, spusese, agitând o sub nasul ei, aprinzând o şi stingând o, mândru ca un copil cu o jucărie nouă.

Atunci o cuprinse panica. Privirea i se înceţoşa, urechile începură să i ţiuie, genunchii s o lase. Un miros de ars, sudoarea copiilor curgând pe propriul ei corp, întreaga scenă. Văzu El Chorillo în flăcări şi chipul lui Harry când revenise în casă de pe balcon, cu o lumină roşie strălucindu i încă în ochi. Îl văzu apropiindu se de debaraua cu mături unde se refugi­ase, îmbrăţişând o. Îmbrăţişându l şi pe Mark, căruia ea nu i mai dădea drumul. Mormăind apoi ceva ce nu înţelesese niciodată şi nici nu încerca­se să analizeze cu sânge rece, preferând să pună totul pe seama unui delir verbal între martorii traumatizaţi ai unei catastrofe:

— Dacă aş fi declanşat ceva de talia asta, m ar fi băgat la puşcărie pe viaţă, spusese el.

După care îşi plecase capul, cu ochii fixaţi la podea, ca un om care se ruga în picioare, aceeaşi poziţie ca acum, dar şi mai rău.

— Nu mai puteam să mă mişc, îi explicase el. Picioarele îmi erau pa­ra­lizate ca de un cârcel. Ar fi trebuit să fug acolo jos, dar nu eram în stare.

Pe urmă se arătase îngrijorat de ce i s ar fi putut întâmpla Martei.