Omul nostru din Panama

Louisa, trebuie să ţi spun ceva cam greu de digerat. Ce ştii tu despre mine nu e chiar cuşer în ce priveşte unele amănunte. Mai degrabă se apropie de ce aş îi vrut să fiu, dacă lucrurile ar fi mers mai bine.

Nu mi găsesc cuvintele potrivite, îşi zice el. N am mărturisit nimic în viaţa mea, doar o dată unchiului Benny. Unde să mă opresc? Şi, după aia, o să mă mai creadă vreodată? Îşi imaginează îngrozit consiliul de război, una din şedinţele Cred-în Tine Doamne ale Louisei, dar după cele mai stricte canoane, cu servitorii goniţi din casă şi cu celula familiei adunată în jurul mesei, cu mâinile împreunate şi Louisa ţeapănă şi cu gura strânsă de frică, pentru că în adâncul ei se teme de adevăr mai mult decât mă tem eu. Ultima oară a fost Mark,silit a recunoaşte că scrisese cu vopsea ”Dobitoci­lor" pe portalul şcolii. Înainte fusese Hannah, care tur­nase o cutie de vop­sea din aia care se usca instantaneu în chiu­vetă, ca să se răzbune pe una dintre servitoare.

Astăzi însă chiar Harry al nostru stă pe banca acuzaţilor, explicân­du le copiilor lui iubiţi că tăticul, pe toată durata căsătoriei lui cu mami şi pe toată perioada în care copiii au fost destul de mari ca să l înţeleagă, le a spus nişte minciuni gogo­nate despre marele erou al familiei şi acel model exemplar, inexistentul domn Braithwaite, Dumnezeu să l odihnească. Şi că, departe de a fi fiul favorit al lui Braithwaite, tatăl şi soţul lor şi a consacrat nouă sute douăsprezece zile şi nopţi studiului aprofundat al pereţilor de cărămidă ai caselor de corecţie ale Maiestăţii Sale.

Hotărirea e luată. O să vă spun mai târziu. Mult mai târziu. Într o altă viaţă, practic. O viaţă fără darul invenţiilor.

Pendel opri maşina lui cu tracţiune pe patru roţi la câţiva centimetri de cea din faţă şi aşteptă ca maşina din spate să l lovească, dar, dintr un motiv sau altul, ciocnirea nu se produse. Cum de am ajuns aici? se între­bă el. Poate că m a lovit şi sunt mort. Trebuie să fi încuiat prăvălia fără să mi dau seama. Îşi aminti apoi cum croise smochingul şi întinsese bucă­ţile gata tăiate pe masa de lucru ca să le studieze, cum făcea întotdeauna: creatorul îşi lua adio de la ele, până când reveneau asamblate, în formă semiumană.

O ploaie neagră lovea capota. Un camion era culcat de a curmezişul la cincizeci de metri în faţă, cu roţile pierdute în urmă ca nişte baligi de vacă. Prin potop nu se vedeau decât şiruri de vehicule blocate, îndreptându se spre zona luptelor sau încercând să scape de ea. Dădu drumul la radio, dar tunetul artileriei acope­rea sunetul. Ploaie pe un acoperiş fierbinte. Nu mai scap nici­odată de aici. Sunt prins în capcană. În pântecele mamei. La puşcărie. Opresc motorul, opresc aerul condiţionat. Aştept. Fierb. Asud. O nouă salvă de artilerie. Să mă ascund sub banchetă.

Transpiraţia curgea şiroaie pe el, grea ca ploaia. Apa îi clipocea sub picioare. Pendel plutea, în amonte sau în aval. Tot trecutul pe care îl îngropase la şapte picioare sub pământ reînvia cu brutalitate: versiunea nerevizuită, neaseptizată, nebraithwai tizată a vieţii lui, începând cu miracolul naşterii, aşa cum i o povestise unchiul Benny în puşcărie, şi terminând cu ziua Abso­lut de Neiertat, cu treisprezece ani în urmă, când se reinventase pentru Louisa pe o peluză americană imaculată, în Zona Canalu­lui oficial desfiinţată, cu drapelul înstelat fâlfâind în fumul de la grătarul în aer liber al tatălui ei, cu orchestra cântând Hope and Glory şi cu negrii ce priveau scena de după grilaj.

Revăzu orfelinatul pe care refuza să şi l aducă aminte şi pe unchiul Benny, superb cu o pălărie tare, ducându l de mână, departe de acel loc. Nu mai văzuse niciodată o asemenea pălărie şi se întrebă dacă nu cumva unchiul Benny era Dumnezeu. Revăzu pietrele cenuşii şi umede din pava­jul de pe Whitechapel sub picioarele lui, în timp ce împingea cărucioare încărcate cu haine în mijlocul circulaţiei şi al claxoanelor, până la depozi­tul unchiului Benny. Se revăzu doisprezece ani mai târziu, exact acelaşi copil, doar mai mare, stând împietrit în acelaşi depozit, între coloane de fum portocaliu şi rânduri de rochii de vară ca nişte martire şi văzu flăcările lingându le picioarele.

Îl revăzu pe unchiul Benny cu mâinile pâlnie la gură, strigând: "Fugi, Harry băiatule, fugi, mototolule, ce naiba i cu tine?" în acompaniamentul de clopote şi în zgomotul paşilor lui Benny, care se îndepărtau în grabă. Şi el însuşi prizonier în nisipurile mişcătoare, fără să şi poată mişca mâinile sau picioarele. Revăzu uniformele albastre croindu şi drum spre el, înşfăcându l, târându l spre furgonetă şi pe sergentul cel cumse­cade ţinând în mână bidonul de petrol gol, zâmbind ca un tată de treabă. "E cumva al dumitale, domnule Iţic, sau îl ţii întâmplător în mână?"

— Nu mi pot mişca picioarele, îi explică Pendel sergentului cumsecade. Sunt înţepenite. E ca un cârcel. Ar fi trebuit să fug, dar nu pot.

— Nu ţi face griji, fiule. Te facem noi bine, spune sergentul cel cumsecade.

Se revede în picioare, gol şi slab în faţa peretelui de cărămidă al celulei comisariatului. Noaptea lungă, interminabilă, în care uniformele albastre îl bat pe rând, aşa cum au bătut o pe Marta, dar cu mai multă hotărâre şi cu mai multe halbe de bere în burtă. Şi pe sergentul cel cumsecade, tatăl de treabă, care îi încurajează. Până când apa se închide deasupra lui şi el se îneacă. Ploaia a stat. Aşa ceva nu s a petrecut niciodată. Maşinile strălucesc, toţi sunt fericiţi că se întorc acasă. Pendel e mort de oboseală. Porneşte motorul şi avansează încet, cu amândouă braţele sprijinite de volan, atent să nu dea peste cine ştie ce res­turi periculoase. Începe să zâmbească, auzindu l pe unchiul Benny.

— A fost o explozie, Harry băiatule, şopteşte unchiul Benny printre lacrimi. O explozie a cărnii.

Fără vizitele săptămânale la închisoare, unchiul Benny nu ar fi fost niciodată atât de vorbăreţ în legătură cu originea lui Pen­del. Dar priveliştea nepotului său stând drepţi în faţa lui, în salopeta din blugi cu numele scris pe buzunar e mai mult decât poate să suporte inima bună, vinovată, a lui Benny, cu toate plăcintele cu brânză şi manualele despre cum să îţi păstrezi forma fizică pe care mătuşica Ruth i le trimite prin el, şi cu toate mulţumirile pe care le revarsă asupra lui Pendel pentru că şi a ţinut promisiunea în toate împrejurările. Ce vrea de fapt să zică: a rămas shtumm.

A fost ideea mea, domnule sergent... Am făcut o pentru că nu puteam să sufăr depozitul, domnule sergent... Eram supărat foc pe unchiul meu Benny, fiindcă mă obliga să muncesc ore întregi şi nu mă plătea, domnule sergent... Nu am nimic de spus, onorată instanţă, doar că regret faptele rele pe care le am făcut şi durerea pe care am produs o celor care mă iubeau şi m au crescut, îndeosebi unchiului meu Benny...

Benny e foarte bătrân — în ochii unui copil, bătrân ca o sal­cie. Vine de la Lvov şi la vârsta de zece ani Pendel cunoaşte Lvovul ca şi cum ar fi oraşul lui natal. Rudele lui Benny erau ţărani umili, meşteşugari, mici negustori şi cârpaci. Pentru mulţi dintre ei, trenul care i a dus în lagăr le a oferit primul şi ultimul prilej de a vedea lumea de dincolo de shtetl şi de ghetou. Dar nu şi pentru Benny. Pe vremea aceea Benny era un croitor tânăr şi isteţ, visând la zilele de glorie. Nu ştiu cum a făcut de a reuşit să fie scos din lagăr şi trimis tocmai la Berlin, ca să le croiască uni­forme ofiţerilor germani, deşi adevăratul lui vis era să ajungă tenor sub îndruma­rea lui Gigli şi să şi cumpere o vilă pe dealurile Umbriei.

— Shmatte le ăla de la Wehrmacht era a ntâia, Harry băiatule, poves­teşte Benny democratul, pentru care orice material, indife­rent de calitate, e shmatte. Costumele de la Ascot, pantalonii de călărie de cea mai bună cali­tate şi cizmele frumoase sunt grozave, dar niciodată n a fost nevoie de un petic pe uniformele Wehrmacht ului nostru, mă rog, până la Stalingrad, când totul a început să se ducă de a dura.

După Germania, Benny se instalează pe Leman Street în cartierul de est al Londrei, unde şi deschide un atelier de con­fecţii, împreună cu fami­lia, patru într o cameră, cu intenţia să ia cu asalt industria confecţiilor, ca să se poată duce la Viena şi să cânte la operă. Dar Benny este deja un anacronism. Spre sfârşitul anilor '40, majoritatea evreilor croitori ajunse­se­ră în cartiere mai şic ca Stoke Newington şi Edgware şi aveau meserii mai puţin umile. Locul lor îl luaseră indienii, chinezii, pakistanezii. Benny nu se lasă descurajat. Curând cartierul de est devine Lvov şi Evering Road strada cea mai frumoasă din Europa. Şi chiar pe Evering Road, doi ani mai târziu — conform poveştii oficiale spuse lui Pendel — vine Leon, fratele mai mare al lui Benny, împreună cu soţia Rachel şi cu copiii lor, acelaşi Leon care, din cauza exploziei mai sus amintite, lasă grea o servitoare irlandeză de optsprezece ani, care i dă bastardului numele de Harry.

Pendel în drum spre eternitate. Urmărind cu ochi istoviţi luminile roşii uşor neclare din faţa lui, care i jalonează trecutul. Aproape că râde ca în somn. Decizia e dată uitării, în timp ce fiecare silabă, fiecare intonaţie a monologului neliniştit al unchiului Benny îi revine cu religiozitate în memorie.

— De ce a lăsat o Rachel pe mama ta să i treacă pragul casei n am să înţeleg niciodată, spune Benny, clătinând din pălăria moale. Nu era nevoie să fi studiat scripturile ca să vezi că era adevărată dinamită. Inocentă sau virtuoasă, nu asta era problema. Era o shiksa foarte proastă, nubilă, gata să devină femeie. De ajuns să i dai un brânci şi cădea pe spate. Totul era prevăzut dinainte.

— Cum o chema? întreabă Pendel.

— Cherry, oftează unchiul, ca un muribund care şi mărturi­seşte ultimul secret. Diminutiv de la Cherida, bănuiesc, deşi nu i am văzut niciodată certificatul de botez. Ar fi trebuit s o cheme Teresa, sau Bernadette, sau Carmel, dar a fost să fie Cherida. Tatăl ei era zidar în comitatul Mayo. Irlandezii erau şi mai săraci decât noi, aşa că aveam servitoare irlandeze. Nouă, evreilor, nu ne place să îmbătrânim, Harry băiatule. Tatăl tău nu făcea excepţie. Asta se explică prin aceea că nu credem în rai. Petre­cem o groază de timp pe culoarele bunului Dumnezeu, dar în ce priveşte camerele principale, cu toate instalaţiile lor, mai avem de aşteptat, iar unii dintre noi cred că nu vom ajunge niciodată în ele.

Se apleacă deasupra mesei de fier şi l apucă pe Harry de mână.

— Harry, ascultă mă, fiule. Evreii îşi cer iertare de la oameni, nu de la Dumnezeu, de aia e mai greu pentru noi. Omul e mult mai escroc decât Dumnezeu. Harry, iertarea asta o aştept eu de la tine. Izbăvirea o pot avea oricum pe patul de moarte. Iertarea, Harry, numai tu poţi să mi o dai.

Pendel i ar da lui Benny orice i ar cere, cu condiţia să i explice cum a fost cu explozia cărnii.

— Tăică tău zicea că totul a pornit de la parfumul ei, reia Benny. Îşi smulgea părul din cap de remuşcare. Şedea în faţa mea cum stai tu acum, dar nu în uniformă. "Din cauza parfu­mului am atras asupră mi fulgerele templului", aşa mi a spus. Tatăl tău era foarte credincios, Harry. Şedea în genunchi în faţa vetrei şi i am simţit mirosul dulce de femeie, nu miros de săpun sau de curat, Benny, ci mirosul natural, de femeie. Mirosul femi­nităţii ei m a dat gata. Dacă Rachel n ar fi fost la petrecerea aia a ei cu Fiicele Purităţii Evreieşti la Southern Pier, tatăl tău n ar fi căzut niciodată pradă păcatului.

— Dar a făcut o, îi suflă Pendel.

— Harry, printre lacrimile amestecate ale vinovăţiei evreieşti şi catolice, printre Ave Maria, oi vei şi ce o să mă fac uri spuse de ambele părţi, tatăl tău a cules cireaşă. Nu pot să văd în asta voinţa lui Dumnezeu, dar tu ai moştenit chutzpah ul evreiesc şi limbuţia irlandeză, de ai reuşi numai să uiţi vinovăţia.

— Cum m ai scos din orfelinat? întreabă Pendel, aproape strigând de nerăbdare.

Undeva, printre amintirile neclare ale copilăriei, înainte ca Benny să l salveze, se afla imaginea unei femei cu păr negru ca Louisa, în genunchi în timp ce freacă podeaua de piatră mare cât un teren de sport, sub privirea unei statui a Bunului Păstor în robă albastră, cu mielul în braţe.

Pendel e aproape acasă. Casele cunoscute dorm de mult. Ploaia spă­lase stelele. Luna plină străluceşte în spatele ferestrei închisorii. Băgaţi mă din nou la puşcărie, îşi zice el. Puşcăria e locul ideal când nu vrei să iei o hotărâre.

— Harry, am fost fantastic. Măicuţele erau nişte franţuzoaice snoabe şi m au luat drept gentleman. M am pus la patru ace, costum cenuşiu direct din vitrină, cravată aleasă de mătuşă ta Ruth, şosete asortate, pantofii făcuţi de comandă la Lobb din St James, singurul meu lux dintotdeauna. Mă ţineam drept, cu braţele pe lângă corp, nici urmă de socialism.

Căci Benny, printre multiplele lui activităţi, era un suporter pasionat al cauzei muncitorilor şi un apărător al drepturilor omu­lui.

— Stimate măicuţe, le am spus, vă promit că micuţul Harry va avea o viaţă fericită, oricât m ar costa. Harry va fi mitzvah ul nostru. Spuneţi mi ce educatori să i iau şi se va afla în faţa lor la ora indicată, în cămaşă albă. Vă garantez că va avea o educaţie la şcoala particulară pe care mi o recomandaţi, muzică bună la gramofon şi un cămin la care visează toţi orfanii. Somon pe masă, conversaţii elevate, camera lui, saltea de puf. Pe vremea aia eram în plină ascensiune. Se terminase cu shmatte. Cluburile de golf, pantofii pe măsură şi palatul din Umbria erau la doi paşi. Ne şi vedeam milionari, cât ai zice peşte.

— Cherry unde era?

— Plecase, Harry băiatule, plecase, spune Benny cu o voce tragică. Mama ta o ştersese şi n am putea s o condamnăm. O scrisoare de la o mătuşă din comitatul Mayo ne a adus la cunoştinţă că biata şi trista Cherry era epuizată de toate prile­jurile pe care i le dădeau maicile să se spele de păcate.

— Şi tata?

Benny se lasă din nou pradă disperării.

— În pământ, fiule, spune el, ştergându şi lacrimile. Tatăl tău, fratele meu. Acolo unde ar trebui să fiu şi eu, fiindcă te am pus să faci ce ai făcut. Mort de ruşine, după mine, cum aproape că mi se întâmplă şi mie de câte ori te văd aici. De vină sunt rochiile alea de vară. Nu există ceva mai deprimant pe lumea asta decât cinci sute de rochii de vară nevândute toamna, cum ştie orice shlemiel. Cu fiecare zi ce trecea, poliţa de asigurare devenea din ce în ce mai tentantă. Eram sclavul convenţiilor, asta eram, Harry, şi — ce i mai rău — te am făcut să porţi tu răspunderea.

— Urmez cursurile, îi spune Pendel, ca să i ridice moralul, în momen­tul în care se aude clopoţelul. Voi fi cel mai bun croitor din lume. Uită te la asta.

Şi i arată o bucată de material pentru uniformele de prizo­nier, pe care o şterpelise din rezerve şi o tăiase pe măsură.

La vizita următoare, Benny — ros de vinovăţie — îi oferă lui Pendel o icoană a Fecioarei Măria, într o ramă de metal, care, spune el, îi aminteşte de copilăria din Lvov când se strecura din ghetou ca să i vadă pe goyim rugându se. Icoana o are şi azi, lângă deşteptător, pe masa din nuiele de lângă patul din Bethania, privind cu zâmbetul ei palid de irlandeză cum îşi scoate uni­forma de deţinut leoarcă de sudoare şi se strecoară în pat, ca să i fure Louisei o parte din somnul ei fără prihană.

Mâine, îşi spune el. Îi spun mâine.

— Harry, tu eşti?

Mickie Abraxas, marele revoluţionar clandestin şi erou secret al studenţilor, beat, dar lucid la ora două şi cincizeci de minute dimineaţa, jurând pe toţi sfinţii că se omoară fiindcă îl dăduse nevasta afară.

— Unde eşti? întrebă Pendel, zâmbind în întuneric, căci Mickie, în ciuda problemelor pe care le crea, rămânea un tovarăş de celulă pe viaţă.

— Nicăieri. Sunt în stradă.

— Mickie.

— Ce i?

— Unde e Ana?

Ana era chiquilla actuală a lui Mickie, o prietenă din copilărie a Martei din La Cordillera, pe care te puteai baza, cu spirit practic şi care părea că l acceptă pe Mickie aşa cum era. Marta le făcuse cunoştinţă.

— Bună, Harry, spuse Ana veselă, aşa că Pendel zise şi el "bună" tot vesel.

— Cât de mult a băut, Ana?

— Nu ştiu. Zice că s a dus la un cazino cu Rafi Domingo. A băut votcă, a pierdut ceva bani. Poate că a luat şi nişte cocaină, dar a uitat. Transpiră tot. Să chem un doctor?

Mickie era din nou pe fir, înainte ca Pendel să poată răspunde.

— Harry, te iubesc.

— Ştiu, Mickie, şi sunt mişcat. Şi eu te iubesc.

— Ai pariat pe calul ăla?

— Da, Mickie, trebuie să recunosc c am pariat pe calul ăla.

— Îmi pare rău, Harry. Auzi? Îmi pare rău.

— Nu face nimic, Mickie. Nimeni n a păţit nimic. Nu toţi caii buni câştigă.

— Te iubesc, Harry. Eşti prietenul meu cel mai bun, mă auzi?

— Bine, în cazul ăsta nu e nevoie să te distrugi, Mickie, da? spuse Pendel amabil. O ai pe Ana şi ai un prieten bun.

— Ştii ce o să facem, Harry? Plecăm în week end împreună. Tu, eu, Ana, Marta. Pescuim, ne regulăm.

— Acum du te să te culci, Mickie, spuse Pendel cu fermitate, şi mâine dimineaţă vino la probă, mănânci un sandviş şi discutăm în linişte. De acord? Perfect.

— Cine era? întrebă Louisa după ce închise.

— Mickie. Nevastă sa l a gonit iar din casă.

— De ce?

— Pentru că e combinată cu Rafi Domingo, spuse Pendel, luptându se cu logica ineluctabilă a vieţii.

— De ce nu i a tras vreo două?

— Cui? întrebă Pendel prosteşte.

— Nevesti sii, Harry. Cui altcuiva?

— E obosit, spuse Pendel. Noriega i a stors toată energia.

Hannah se caţără în patul lor, urmată de Mark şi de ursul uriaş cu care nu se mai juca de ani de zile.

Era mâine, aşa că i spuse.

Am făcut o ca să fiu crezut, îi spuse el, când Louisa adormise adânc din nou.

Ca să te sprijin când vei avea nevoie.

Ca să ţi ofer un umăr adevărat de care să te rezemi, nu doar pe mine.

Ca să fac din mine o persoană mai potrivită pentru fiica unui munci­tor de la Canal, care se bâlbâie un pic şi care sare în sus când e amenin­ţată şi uită să meargă cu paşi mici, după ce timp de douăzeci de ani mama ei i a spus că, dacă n o face, o să rămână fată bătrână, ca Emily.

Şi care crede că e prea urâtă şi prea înaltă, în timp ce toate femeile din jurul ei au înălţimea care trebuie şi sunt sexy ca Emily.

Şi care niciodată, dar absolut niciodată, nici chiar în momentele cele mai pline de nesiguranţă şi de vulnerabilitate, nici măcar ca să i facă în ciudă lui Emily, nu i ar face lui Benny serviciul de a da foc depozitului, începând cu rochiile de vară.

Pendel se aşază în fotoliu, trage o cuvertură peste el, şi lasă patul sufletelor pure.

— Lipsesc toată ziua, îi spune el Martei a doua zi de dimineaţă, când ajunge la prăvălie. Va trebui să te ocupi de clienţi.

— Ambasadorul Boliviei are oră la unsprezece.

— Amână l. Trebuie să te văd.

— Când?

— Diseară.

Până acum se duceau în picnic în familie, la umbra copacilor de mango, privind diferitele specii de vulturi planând pe aripa brizei sufocante şi călăreţii pe caii lor albi, aidoma ultimilor supravieţuitori ai armatei lui Pancho Villa. Sau împingeau barca pneumatică umflată peste orezăriile inundate, cu Louisa în şort peşte poate de fericită în apă, jucând o pe Katharine Hepburn în Regina africană pentru Pendel Bogart, cu Mark implorându i să fie prudenţi şi cu Hannah spunându i lui Mark să nu fie fricos ca o găină.

Sau luau maşina cu tracţiune pe patru roţi şi porneau pe dru­murile din praf gălbui, care se opreau brusc la marginea pădurii, unde, spre uriaşa bucurie a copiilor, Pendel scotea un urlet de disperare în stilul unchiul Benny, pretinzând că se rătăciseră. Aşa şi era până când turnurile argintii ale uzinei se ridicau la cincizeci de metri în faţa lor, printre palmieri.

Sau plecau la vremea recoltei, urcaţi câte doi pe uriaşe secerători cu şenile, cu cuţitele din faţă bătând orezul şi ridicând nori de insecte. Aerul umed şi fierbinte, strivit sub greutatea cerului apăsător. Câmpurile întinse că în palmă, pierzându se în mlaştini cu mangrovia, care, la rândul lor, dispăreau în mare.

Dar astăzi Marele şef conducea singur maşina şi tot ce vedea îl plicti­sea, tot ce vedea i se părea semn rău: sârma ghim­pată agresivă de la depo­zitele de muniţii americane, care i aminteau de tatăl Louisei, panourile moralizatoare grăind, Jsus este Stăpânul nostru", satele din cartoane ale celor fără adăpost, de la poalele fiecărei coline: încă puţin şi vin şi eu.

Şi după aceste viziuni sordide, zece minute din paradisul pierdut al copilăriei lui Pendel. Întinderi ondulate de pământ roşu din Devon, o amintire a şcolii de vară din Okehampton. Vaci engleze ce l priveau de pe plantaţiile de bananieri. Nici măcar muzica lui Haydn de pe casetofon nu l putea scăpa de melanco­lia lor. Luând o pe drumul ce ducea la orezărie, se întrebă când îi ceruse ultima dată lui Angel să umple gropile. Apariţia lui Angel în cizme de călărie, pălărie de pai şi lanţuri de aur la gât nu făcu decât să i crească mânia. Se duseră în locul unde vecinul ce lucra pentru corporaţia din Miami îşi săpase tranşea în râul lui Pendel.

— Ştii ceva, Harry prietene?

— Ce?

— Ce a făcut judectorul e imoral. Aici în Panama, când mituim pe cineva ne aşteptăm la loialitate. Şi ştii la ce ne mai aşteptam, prietene?

— Nu.

— Ne aşteptăm ca o înţelegere să fie o înţelegere. Fără supli­mente. Fără presiuni. Fără amânări. Aş zice că tipul e antisocial.

— Şi ce i de făcut? întrebă Pendel.

Angel ridică din umeri cu aerul satisfăcut al celor cărora le plăceau veştile proaste.

— Vrei să ţi dau un sfat, Harry? Sincer? Ca unui prieten?

Ajunseseră la râu. Pe malul opus, gorilele vecinului se încăpăţânară să nu ia în seamă prezenţa lui Pendel. Tranşeea devenise canal. La vale, albia râului era seacă.

— Sfatul meu, Harry, e să negociezi. Să reduci la minimum pierderile, să închei un târg. Ai vrea să tatonez eu terenul? Să încep un dialog cu tipii ăia?

— Nu.

— Atunci du te la bancherul ăla al tău. Rămăn e un tip dur. Va şti să le vorbească în numele tău.

— Cum de l cunoşti pe Ramón Rudd?

— Toată lumea îl cunoaşte pe Ramón. Ascultă, nu sunt doar administratorul tău. Îţi sunt şi prieten.

Dar Pendel nu avea prieteni, cu excepţia Martei, a lui Mickie şi poate a domnului Charlie Blüthner care locuieşte la cinci­sprezece kilometri în lungul coastei şi îl aşteaptă pentru o partidă de şah.

— Blüthner, ca marca de pian? îl întrebase Pendel pe Benny, în viaţă încă, în urmă cu secole, stând pe debarcaderul spălat de ploaie de la Til­bury şi studiind vechiul cargobot ruginit care urma să l ducă pe deţinutul eliberat spre noua etapă a existenţei sale dure.

— Exact, Harry băiete, şi mi e dator, răspunsese Benny, amestecân­du şi lacrimile cu ploaia. Charles Blüthner este regele shmatte ului din Panama şi nu ar fi unde este astăzi dacă Benny nu ar fi fost shtumm pentru el, aşa cum ai fost tu pentru mine.

— I ai ars rochiile de vară?

— Mai rău, Harry băiete. Şi n a uitat niciodată.

Pentru prima şi ultima oară în viaţă, se îmbrăţişaseră. Pen­del plângea şi el, dar nu era sigur de ce, pentru că singurul lui gând în timp ce urca în pas vioi pasarela era: sunt liber şi n am să mă mai întorc niciodată.

Şi domnul Blüthner se dovedise a fi la înălţimea promi­siunilor lui Be­n­ny. Abia debarcase Pendel în Panama, că un Mercedes bordo cu şofer îl şi ducea din camera lui jalnică din Calidonia la vila minunată a lui Blüthner, în inima unui vast domeniu perfect întreţinut, cu vedere la Pacific, cu pardoselile din mozaic, cu grajdurile cu aer condiţionat, cu picturi de Nolde şi cu diplome încadrate şi luminate, provenind de la universităţi americane cu nume răsunătoare care nu existau, diplome în care domnul Blüthner apărea ca mult iubitul profesor, doctor, admi­nistrator etc. Plus un pian adus din ghetou.

În câteva săptămâni, Pendel se simţise fiul adorat al domnu­lui Blüth­ner, ocupându şi locul firesc între copiii şi nepoţii zgo­motoşi şi neastâmpă­raţi, între mătuşile impunătoare, unchii solizi şi servitorii în uniformele lor verde pastel. La sărbătorile de fa­milie şi la Kiddush, Pendel cânta fals fără ca asta să deranjeze pe cineva. Juca prost golf pe terenul lor particular şi nu se ostenea să şi ceară scuze. Se zbenguia cu copiii pe plajă, conducea şaretele familiei cu o viteză nebunească peste dunele de nisip negru. Se juca cu câinii leneşi, le arunca fructe de mango căzute din pom şi se uita la stolurile de pelicani ce şi luau avânt deasupra mării şi credea în toate astea: în credinţa lor, în legitimi­tatea averii lor, în bougainvilia, în miile de nuanţe de verde şi în respectabilitatea lor care lumina mult mai tare decât orice foc de cărbuni ar fi putut aprinde Benny în zilele de luptă ale domnului Blüthner.