Omul nostru din Panama

După care, timp de o săptămână înfierbântată, contemplă ideea Bise­ricii Anglicane, care oferea, prin tradiţie, o promovare rapidă a gnosticilor buni de gură, amatori de femei şi de bani. Pietatea lui se evaporă atunci când cercetările îi arătară că investiţiile catastrofale reduseseră Biserica la o sărăcie creştină dintre cele mai supărătoare. Disperat, se lansă într o serie de aventuri prost pregătite, scurte şi care se soldară cu eşecuri. Mai mult ca oricând, avea nevoie de o profesie.

— Dar BBC? îl întrebă el, pentru a zecea sau a cincisprezecea oară, pe secretarul comitetului de repartizare de la univesitatea lui.

Secretarul, care avea părul grizonant şi îmbătrânise înainte de vreme, protestă:

— Nici vorbă.

Osnard sugeră Comisia Naţională a Monumentelor Istorice.

— Îţi plac clădirile vechi? întrebă secretarul, de parcă s ar fi temut că Osnard voia să le arunce în aer.

— Le ador. Sunt pasiunea mea.

— Nu mă îndoiesc.

Cu vârfurile tremurătoare ale degetelor, secretarul ridică colţul unui dosar şi se uită în el.

— Cred că ăştia ar putea să te primească. Un trecut tulbure. Un anume farmec. Bilingv, dacă i interesează spaniola. Aş zice că n ai ce pierde dacă încerci.

— Comisia Monumentelor?

— Nu, nu. Spionii. Uite, ia formularul ăsta, du te cu el într un colţ întunecos şi completează l cu cerneală invizibilă.

Osnard îşi găsise fericirea, adevărata Biserică a Angliei, ser­viciul putred cu un buget frumuşel, un muzeu consacrat conservării speranţelor celor mai secrete ale naţiunii, o adunătură de sceptici, utopici, zeloşi şi iluminaţi. Plus banii care să le dea viaţă.

Asta nu însemna că recrutarea lui se făcuse de la sine. Era vorba despre un serviciu nou, degresat, eliberat de tarele trecu­tului, fără discriminări de clasă, conform marii tradiţii conser­vatoare, cu bărbaţi şi femei triaţi democratic din toate categoriile de mic burghezi albi, absolvenţi de şcoli particulare. Osnard tre­bui să se supună triajului.

— Cum crezi că te a afectat povestea aia tristă cu fratele tău Lindsay, care şi a luat viaţa? îl întrebă un spiocrat cu ochii goi şi cu o grimasă dezgustată întipărită pe chip, aşezat de cealaltă parte a mesei.

Osnard îl detestase întotdeauna pe Lindsay. Îşi luă o figură demnă.

— A fost teribil de dureros, spuse el.

— În ce fel?

Altă grimasă.

— Îţi pui întrebări despre valoarea lucrurilor. La ce ţii. De ce am fost aduşi pe pământ.

— Şi în cazul dumitale, dacă ai avea de ales, răspunsul ar fi acest serviciu?

— Fără îndoială.

— Nu crezi că — globe trotter cum eşti — cu rude aici, acolo şi peste tot — cu dublă naţionalitate — nu eşti destul de tipic englez pentru acest gen de serviciu? Prea mult un cetăţean al lumii, nu al nostru?

Patriotismul era un subiect spinos. Cum îl va trata Osnard? Va reacţiona într o manieră defensivă? Va fi grosolan? Sau, cel mai rău, emoţional? Temerile nu aveau sens. Tot ce le cerea era un refugiu pentru amoralitatea lui.

— Anglia e ţara unde mi ţin periuţa de dinţi, răspunse el şi ceilalţi izbucniră într un ris uşurat.

Începea să înţeleagă jocul. Nu conta ce spunea, ci felul în care o spunea. Băiatul astă poate gândi iute? Se lasă uşor demon­tat? Se pricepe la fineţuri, e speriat, ştie să convingă? Poate inventa o minciună şi spune adevărul? Poate să inventeze o min­ciună şi s o debiteze?

— Am parcurs lista altor activităţi semnificative din ultimii cinci ani, tinere domn Osnard, spuse un scoţian bărbos, încreţindu şi ochii pentru mai multă perspicacitate. E, hm, o listă cam lungă — zgomot de dinţi supţi — pentru o viaţă relativ scurtă.

Râsete generale, la care Osnard se alătură cu jumătate de gură.

— În ce mă priveşte, eu judec o legătură amoroasă după cum se termină, răspunse el cu o modestie înduioşătoare. Majoritatea legăturilor pe care le am avut par a se fi terminat destul de bine.

— Şi celelalte?

— Mă rog, tuturor ni s a întâmplat să ne trezim în alt pat decât trebuie, pentru numele lui Dumnezeu!

Şi cum era clar ca lumina zilei că aşa ceva nu li se întâmpla celor şase din jurul mesei şi celui cu barbă, care punea întrebările, răspunsul lui declanşa un alt hohot de râs circumspect.

— Ştiai că, de fapt, faci parte din familie? spuse şeful de per­sonal, acordându i o strângere tremurată de mână, în semn de felicitare.

— Păi, acum bănuiesc că fac, răspunse Osnard.

— Nu, nu, de mult timp. O mătuşă, un văr. Chiar nu ştiai?

Spre uriaşa satisfacţie a şefului de personal, Osnard nu ştia. Şi când află despre cine era vorba, simţi cum urcă în el un uriaş hohot de râs, pe care reuşi în ultimul moment să l transforme într un fermecător zâmbet uimit.

— Numele meu e Luxmore, spuse scoţianul bărbos, cu o strângere de mână ciudat de asemănătoare cu cea a şefului de per­sonal. Mă ocup de Peninsula Iberică, de America de Sud şi de vreo alte două zone. S ar putea să mai auzi vorbindu se de mine în legătură cu o mică istorie din Malvine. Te caut cum termini antrenamentul de bază, tinere domn Osnard.

— Abia aştept, domnule, spuse Osnard cu entuziasm.

Şi era adevărat. Observase că spionii de după Războiul Rece trăiau cele mai bune şi cele mai rele timpuri. Serviciul avea bani din belşug, putea să i arunce şi în foc, dar unde naiba era focul? Repartizat în aşa numitul Han Spaniol, care ar fi putut servi ca birou de redacţie pentru cartea de telefon din Madrid, umăr la umăr cu nişte începătoare de vârstă mijlocie ce fumau ţigară de la ţigară şi purtau bandouri pe frunte, tânărul angajat de probă mâzgăli o estimare caustică a valorii patronilor săi pe piaţa guvernamentală:

Prioritate Irlanda: venituri regulate, perspective excelente pe termen lung, dar profituri anemice când sunt împărţite între agenţii rivale.

Militanţi islamişti: Vâlvătăi ocazionale, cu rentabilitate mediocră. Ca înlocuitor al pericolului roşu, zero absolut. Arme contra droguri: Fiasco total. Serviciul nu ştie dacă joacă rolul de paznic sau de braconier.
Cât despre spionajul industrial, produsul vedetă al timpurilor mo­derne, Osnard considera că, după ce descifraseră câteva coduri taiwaneze şi atrăseseră de partea lor câteva dactilografe coreene, industriei britanice nu i mai rămânea altceva de făcut decât să şi plângă de milă. Sau cel puţin aşa crezuse, până când Scottie Luxmore îl chemase lângă el.

— Panama, tinere Osnard, zise Luxmore surescitat, bătând în lung şi n lat covorul, pocnindu şi degetele, agitându şi braţele, acolo e locul unui tânăr ofiţer talentat ca tine. Ar fi şi locul nostru, al tuturor, dacă proştii ăia de la Trezorerie ar vedea mai departe de vârful nasului. Am avut aceeaşi problemă şi cu Malvinele, nu mă tem să ţi spun. Urechi surde până în ultima clipă.

Biroul lui Luxmore era mare şi aproape de paradis. În spatele geamurilor blindate şi colorate, Palatul Westminster se înălţa mândru de cealaltă parte a Tamisei. Luxmore era scund. Barba lui ascuţită şi pasul alert nu l făceau mai impozant. Era un om bătrân într o lume de oameni tineri şi trebuia să alerge ca să rămână în cursă. Cel puţin aşa gândea Osnard. Luxmore îşi sugea iute dinţii scoţieni din faţă, ca şi cum ar fi avut în permanenţă o bomboană în gură.

— Dar facem progrese. Ministerul Comerţului şi Banca Angliei bat la toate porţile. Ministerul de Externe, deşi nu e încli­nat spre isterie, şi a exprimat un interes prudent. Îmi amintesc că la fel şi au exprimat emoţia când am avut plăcerea de a i informa despre intenţiile generalului Galtieri în privinţa Malvinelor.

Osnard avu un moment de descurajare.

— Dar, domnule, obiectă el pe tonul foarte studiat al neofi­tului abia tragându şi răsuflarea, pe care îl şi adoptase.

— Da, Andrew?

— Poate că întrebarea mea e stupidă, dar care pot fi interesele britanice în Panama?

Luxmore fu încântat de inocenţa băiatului. Să formeze tineri pentru serviciul pe teren fusese mereu una dintre marile lui bucurii.

— Nici unul, Andrew. Nu există nici un interes britanic de vreun fel în Panama ca naţiune, răspunse el cu un surâs în colţul gurii. Câţiva mari­nari în radă, câteva sute de milioane în investiţii britanice, câţiva, din ce în ce mai puţini, cetăţeni britanici bătrâni integraţi, o pereche de comitete consultative muribunde şi cu asta ţi am spus toate interesele noastre în Republica Panama.

— Atunci de ce...

Luxmore îi impuse tăcere cu o fluturare a mâinii. Se adresă propriei reflecţii în geamul blindat.

— Formulează ţi un pic altfel întrebarea, tinere domn Osnard, şi te asigur că vei primi un răspuns cu totul diferit. O, da.

— Cum, domnule?

— Care sunt interesele noastre geopolitice în Panama? Asta e întrebarea pe care trebuie să ţi o pui.

Se lansase.

— Care este interesul nostru vital? Unde este cel mai ameninţat sângele vital al marii noastre naţiuni comerciale? Unde, atunci când ne fixăm binoclul asupra bunăstării viitoare a acestor insule, vedem adunându se norii cei mai negri de furtună, tinere domn Osnard?

Se ambalase.

— Unde, pe întregul glob, vedem următorul Hong Kong în aşteptare, următorul dezastru iminent?

De cealaltă parte a fluviului, se părea, unde era fixată privirea lui de vizionar. Barbarii sunt la porţi, tinere domn Osnard. Animale de pradă din toate colţurile globului se aruncă asupra micuţei Panama. Marele orologiu al timpului măsoară acolo minutele care au mai rămas până la Armaged­don. Minis­terul Finanţelor se pregăteşte? Nu. Îşi astupă din nou urechile cu palmele. Cine va câştiga lozul cel mare al noului mileniu? Ara­bii? Japonezii îşi ascut oare katanas urile? Sigur că da. Vor fi oare chinezii, Tigrii, un consorţiu latino american susţinut cu miliarde de narcodolari? Europa fără noi? Din nou nemţii, sau şmecherii de francezi? în orice caz, Andrew, nu vor fi britanicii. Asta e sigur. Nu, nu. Nu emisfera noastră. Nu canalul nostru. Noi nu avem interese în Panama. Panama e la dracu n praznic, domnule Osnard. Panama e trei lulele, trei surcele, mai bine hai la masă!

— Sunt nebuni, murmură Osnard.

— Nu, nu sunt. Au dreptate. Nu e în jurisdicţia noastră. E în curtea din spate.

Osnard nu pricepe dintr o dată, pe urmă se luminează. Curtea din spate! De câte ori nu auzise vorbindu se de ea în perioada de pregătire? Curtea din spate? El Dorado ul fiecărui spiocrat britanic! Puterea şi influenţa în curtea din spate a Statelor Unite! Reînvierea legăturilor privilegiate! întoarcerea, atât de mult dorită, la Epoca de Aur, când fiii Oxfordului şi ai Yale ului, aşezaţi unul lângă altul în haine de tweed, în aceleaşi încăperi lambrisate, îşi uneau fanteziile imperialiste! Luxmore uitase din nou de prezenţa lui Osnard şi vorbea pentru sine:

— Americanii au făcut o din nou. O, da. O demonstraţie uluitoare a imaturităţii lor politice. A retragerii lor lipsite de vlagă în faţa răspunderilor internaţionale. A efectelor perverse ale unui liberalism greşit înţeles în afacerile externe. Am avut aceeaşi problemă în cazul episodului din Malvine, asta rămâne între noi. O, da.

Un rictus urât îi apăru pe chip când îşi încrucişa mâinile la spate şi se ridică pe vârfurile picioarelor.

— Americanii nu numai că au semnat un tratat ilegal cu panamezii — cadou din partea firmei, mulţumesc frumos, domnule Jimmy Carter! — dar îşi propun să l şi respecte. În consecinţă, se vor trezi şi, ce e mai rău, nu numai ei, ci şi aliaţii lor, cu un mare vid. Sarcina noastră va fi să l umplem. Să i convingem pe ei să l umple. Să le arătăm ce greşeli au comis. Să ne regăsim locul în capul mesei. Este cea mai veche poveste de pe lume, Andrew. Noi suntem ultimii romani. Noi ştim cum, dar ei au puterea.

Aruncă o privire plină de înţelesuri spre Osnard, o privire care scruta în acelaşi timp şi colţurile încăperii, ca nu cumva vreun barbar să se fi strecurat înăuntru, neobservat.

— Misiunea noastră — misiunea dumitale — va fi să furnizezi faptele, tinere domn Osnard, argumentele, dovezile necesare pentru a i readuce pe aliaţii noştri americani în simţiri. Mă urmăreşti?

— Nu prea, domnule.

— Asta pentru că nu ai încă o privire de ansamblu. Dar o vei căpăta. Crede mă, o vei căpăta.

— Da, domnule.

— Anumite componente sunt indispensabile unei priviri de ansamblu, Andrew. Informaţiile corecte din teren nu sunt decât una dintre ele. Specialistul în informaţii înnăscut este cel care ştie ce caută înainte de a găsi. Ţine minte lucrul ăsta, tinere domn Osnard.

— Voi ţine minte, domnule.

— Are intuiţie. Selectează. Gustă. Spune "da" sau "nu", dar nu e omnivor. Dimpotrivă, preferă să facă pe mofturosul. Mă înţelegi?

— Mă tem că nu, domnule.

— Bine. Fiindcă atunci când va veni vremea, totul — nu, nu totul, dar un colţ — îţi va fi revelat şi ţie.

— Abia aştept.

— Ai răbdare. Şi răbdarea este o virtute a agentului înnăscut. Trebuie să ai răbdarea Pieilor Roşii. Şi cel de al şaselea simţ pe care îl au ei. Va trebui să înveţi să vezi dincolo de orizont.

Ca să i arate cum, Luxmore îşi îndreptă din nou privirea spre fortă­reaţa masivă a Whitehall ului şi se încruntă. Se dovedi însă că încruntarea lui viza America:

— Eu numesc asta o şovăială primejdioasă, domnule Osnard. Singura supraputere a lumii e frânată de principii puritane, Dum­nezeu să ne ierte. Nu ai auzit de Suez? Sunt unii acolo care se întorc, probabil, în mormânt! Nu există criminal mai mare în politică, tinere domn Osnard, decât cel care nu vrea să folosească puterea legitimă. America trebuie să scoată sabia sau să piară şi să ne tragă şi pe noi după ea. Rămânem simpli spectatori atunci când preţioasa noastră moştenire occidentală le este servită pe tavă unor sălbatici? Fluidul vital al comerţului nostru, puterea noastră comer­cială, ni se scurge printre degete, în timp ce econo­mia japoneză ne atacă în picaj şi Tigrii din Asia de Sud Est ne smulg membrele unul câte unul? Ăştia suntem noi? Ăsta e spi­ritul generaţiei de astăzi, tinere domn Osnard? Poate că da. Poate că ne pierdem timpul. Te rog să mă lămureşti. Nu glumesc, Andrew.

— Nu este spiritul meu, spuse Osnard cu convingere.

— Bravo. Nici al meu, nici al meu.

Luxmore făcu o pauză şi îl măsură pe Osnard din priviri, întrebân­du se cât de mult era înţelept să i spună.

— Andrew.

— Domnule?

— Mulţumesc lui Dumnezeu, nu suntem singuri.

— Cu atât mai bine, domnule.

— Cu atât mai bine, zici. Cât de mult ştii?

— Numai ce mi spuneţi dumneavoastră. Şi ce am simţit şi eu de mult.

— Nu v au spus nimic despre toate astea în timpul instruirii? Nimic despre ce? se întrebă Osnard.

— Nimic, domnule.

— N au pomenit niciodată despre un organism ultrasecret cunoscut sub numele de Planificare şi Aplicare?

— Nu, domnule.

— Prezidat de un oarecare Geoff Cavendish, un bărbat remar­cabil prin mintea sa pătrunzătoare, specialist în arta influenţării şi a convingerii paşnice?

— Nu, domnule.

— Un om care i cunoaşte pe americani ca nimeni altul?

— Nu, domnule.

— Nu v au spus despre un nou realism care suflă pe culoarele lumii secrete? Despre lărgirea bazei politice secrete? Despre fap­tul că bărbaţi şi femei de valoare din toate colţurile lumii se aliniază sub acest drapel secret?

— Nu.

— Ca să asigure că acei care au făcut ca această naţiune să fie mare vor putea participa la salvarea ei, fie că sunt miniştri ai Coroanei, magnaţi ai industriei, baroni ai presei, bancheri, arma­tori sau oameni de lume?

— Nu.

— Că, împreună, vom face planuri şi după aceea vom pune planurile în aplicare? Că, de acum înainte, graţie recrutării atente a unor minţi calificate din afară, scrupulele vor fi lăsate deoparte în acele cazuri în care acţiunea noastră poate opri putrefacţia? Nimic?

— Nimic.

— În cazul ăsta trebuie să mi ţin gura, tinere domn Osnard. La fel şi dumneata. De acum înainte, pentru acest serviciu nu va mai fi destul să cunoşti lungimea şi grosimea funiei de care vom atârna. Cu ajutorul lui Dumnezeu, şi noi vom scoate sabia cu care s o tăiem. Uită ce ţi am spus.

— Bine, domnule.

Odată terminată predica, Luxmore reveni cu o rigoare reînnoită la subiectul pe care îl părăsise pentru un timp.

— Crezi că bravul nostru Foreign Office sau nobilii liberali din Congresul Statelor Unite se frământă, măcar pentru o clipă, pentru că panamezii nu sunt în stare să administreze un stand cu cafea, darămite cea mai mare cale comercială din lume? Că sunt corupţi şi depravaţi, venali până la imobilism?

Se întoarse cu o sută optzeci de grade, ca pentru a respinge o obiecţie din fundul sălii.

— Cui se vor vinde, Andrew? Cine i va cumpăra? Cu ce scop? Şi cu ce urmări pentru interesele noastre vitale? Catastro­fale, şi nu folosesc cu uşurinţă acest cuvânt, Andrew.

— De ce nu le am spune criminale? sugeră, serviabil, Osnard.

Luxmore clătină din cap. Încă nu se născuse omul care să corecteze nepedepsit adjectivele lui Scottie Luxmore. Dar men­torul şi consilierul cu de la sine putere al lui Osnard mai avea o ultimă carte în mânecă şi Osnard trebui să aştepte s o scoată, pentru că aproape nimic din ce făcea Luxmore nu exista dacă nu era văzut de alţii. Ridicând receptorul unui telefon verde care l lega de alţi nemuritori din Olimpul guvernamental, chipul lui luă o expresie veselă şi, în acelaşi timp, plină de înţelesuri.

— Tug! strigă el încântat, şi pentru o clipă Osnard nu pricepu că era vorba de o poreclă. Spune mi, Tug, am dreptate când cred că planificatorii şi aplicatorii au o mică reuniune joia viitoare, în casa unei anumite persoane? Am. Perfect. Se mai întâmplă ca spionii mei să se înşele, ha, ha. Tug, îmi faci onoarea să mănânci cu mine în ziua aia, ca să te pregăteşti pentru calvar, ce zici? Şi dacă prietenul Geoff poate veni şi el, să consider că nu ai nimic împotrivă? Nu, e rândul meu, Tug, insist. Ascultă, mă întreb unde ar fi mai bine să mergem? Ceva mai departe de cărările bătute, mă gândeam. Hai să eliminăm cârciumile cunoscute. Mă gândesc la un mic restaurant italienesc, aproape de chei. Ai un creion la îndemână, Tug?

În timp ce aştepta, pivotă pe călcâie, se înălţă pe vârfurile degetelor de la picioare şi îşi ridică genunchii, oprindu se din mers ca să nu se împiedice de firul de telefon de pe jos.

— Panama? strigă şeful de personal jovial. Ca prim post? Dumneata? Pierdut acolo, singur, la vârsta dumitale? Cu toate panamezele alea superbe ca să te ispitească? Droguri, păcat, spi­oni, escroci? Cred că Scottie s a scrântit!

Şi după ce se amuză, şeful Personalului făcu ceea ce Osnard ştia tot timpul că va face. Îl trimise la post în Panama. Lipsa de experienţă a lui Osnard nu reprezenta un obstacol. Instructorii lui îi atestau precocitatea în artele secretelor. Era bilingv şi, în termeni operaţionali, virgin.

— Va trebui să ţi găseşti un informator principal, se lamentă şeful de personal, ca şi cum s ar fi gândit mai bine. Se pare că nu avem pe nimeni pe listele noastre acolo. Presupun că le am lăsat terenul americanilor. O să vedem noi ce o să păţim. Îi raportezi direct lui Luxmore, înţelegi? Lasă i pe analişti în pace, dacă nu ţi se spune altfel.

Găseşte ne un bancher, tinere domn Osnard — sugere a dinţilor scoţieni din faţă în spatele bărbii — care să cunoască lumea! Bancherii din zilele noastre se consideră deasupra ei, nu ca pe vremurile noastre. Îmi amintesc că aveam vreo doi la Buenos Aires, în timpul incidentului din Malvine.
Ajutat de un calculator central, a cărui existenţă fusese solemn refuzată şi de Parlament şi de guvern, Osnard caută fişierele tuturor bancherilor britanici din Panama, dar nu găseşte decât câţiva şi nici unul care, după un examen mai aprofundat, ar fi fost susceptibil de a cunoaşte lumea.

Atunci găseşte pe unul dintre magnaţii ăia la modă, tinere domn Osnard — privire semnificativă a ochilor scoţieni — pe cineva care să şi fi băgat coada peste tot!

Osnard consultă datele tuturor oamenilor de afaceri din Panama, dar deşi unii erau tineri şi ambiţioşi, nici unul nu şi vârâse coada peste tot.

Găseşte, în cazul ăsta, vreun condeier, tinere domn Osnard. Ei pot pune întrebări fără să atragă atenţia, se pot duce peste tot, îşi pot asuma riscuri! Trebuie să existe unul potrivit. Desco peră l. Adu mi l, te rog, imediat.

Osnard adună informaţii despre toţi ziariştii britanici cunoscuţi pentru şederile lor în Panama şi care vorbeau spaniola. Un bărbat corpolent, cu papion, pare dispus să accepte o pro­punere. Îl cheamă Hector Pride şi scrie pentru un ziar de care n a auzit nimeni, The Latino, care apare lunar în Costa Rica. Tatăl lui e un exportator de vinuri din Toledo.

Exact tipul de care avem nevoie, tinere domn Osnard! exclamă Luxmore, plimbându se febril de la un capăt la altul al covorului. Angajează l. Cumpără l. Nu te uita la bani. Dacă zgârciţii de la Finanţe îşi închid cuferele, marile bănci de pe Threadneedle Street le deschid pe ale lor. Aşa m au asigurat de sus. Domnule Osnard, poţi spune că trăim într o ţară ciudată, care îşi obligă industriaşii să faianţeze serviciile secrete, dar asta e legea dură a lumii noastre interesate de costuri...

Sub un nume de împrumut, Osnard trece drept anchetator de la Foreign Office şi l invită pe Hecor Pride la masă la Simpson, unde cheltuieşte dublul sumei alocate de Luxmore pentru această ocazie. Pride, ca mulţi dintre colegii lui, vorbeşte, mănâncă şi bea mult, dar nu se osteneşte să asculte. Osnard aşteaptă până la desert, apoi până la brânza Gorgonzola ca să pună întrebarea, dar răbdarea lui Pride ia sfârşit şi, spre uimirea lui Osnard, îşi întrerupe monologul despre efectele culturii Inca asupra gândirii contemporane din Peru şi izbucneşte într un hohot de râs.

— De ce nu te dai la mine? spune el cu o voce tunătoare, care i face să tresară pe clienţii de la mesele vecine. Ce nu ţi place? Ai urcat fetiţa în nenorocitul ăla de taxi, nu i aşa? Atunci ce mai aştepţi ca să i bagi mâna sub fustă?

Pride, află el, e angajat de un serviciu rival al contra informaţiilor britanice, care e şi proprietarul ziarului său.

— Mai este şi acel Pendel, despre care v am vorbit, îi aminteşte Osnard lui Luxmore, profitând de dezamăgirea acestuia. Cel a cărui nevastă lucrează la Comisia Canalului. Mă tot gândesc că ei ar fi ideali.

Se gândise la asta zile şi nopţi, la asta şi la nimic altceva. Şansa nu favorizează decât minţile pregătite. Studiase cazierul lui Pendel, fotografiile lui din faţă şi din profil, declaraţiile sale, deşi multe erau vizibil inventate de către cei ce l ascultau, citise rapoartele psihiatrilor şi ale asistenţilor sociali, rapoartele despre comportamentul lui în închisoare, scormonise tot ce putuse despre Louisa şi lumea mică şi închisă a celor din Zonă. Ca un ghicitor, se deschisese intimităţilor psihice şi vibraţiilor lui Pen­del, îl studiase la fel de intens cum studiază un mediu harta jun­glei de nepătruns în care se crede că a dispărut un avion: sosesc, vin să te caut, ştiu cine eşti, aşteaptă mă, şansa nu favorizează decât minţile pregătite.

Luxmore cugetă. Cu numai o săptămână în urmă considerase că acelaşi Pendel nu era demn de înalta misiune pe care o avea în minte:

Ca principalul meu informator, Andrew? Ca al tău? Într un butoi cu pulbere? Un croitor? O să râdă de noi toţi cei de la ultimul etaj!

Iar când Osnard insistă din nou, de data asta după prânz, moment în care Luxmore era, în general, mai bine dispus:

Eu nu am prejudecăţi, tinere domn Osnard, şi ţi respect jude­cata. Dar tipii ăştia din East End termină întotdeauna prin a te înjunghia pe la spate. Au chestia asta în sânge. Dumnezeule mare, n am ajuns încă să fim siliţi să recrutăm puşcăriaşi!

Dar asta era cu o săptămână în urmă şi numărătoarea inversă începuse pentru panamezi.

— Ştii, cred că am tras numărul câştigător, spune Luxmore, sugându şi dinţii şi frunzărind pentru a doua oară dosarul enorm al lui Pendel. A fost prudent din partea noastră că am încercat terenul mai întâi în altă parte, zău aşa. Ultimul etaj ne va fi, cu siguranţă, recunoscător — declaraţiile incredibile ale tânărului Pendel făcute poliţiei trec prin faţa ochilor lui, mărturisiri com­plete, care nu incriminează pe nimeni — dacă te uiţi mai adânc, omul este un recrut excelent, exact tipul de care avem nevoie pentru o naţiune mică şi criminală — îşi suge dinţii — am avut un tip de aceeaşi teapă care lucra în docurile din Buenos Aires în timpul afacerii din Malvine.