Originea si evolutia limbii romane

Visul unei nopti de vara – comedia dragostei

A cincea comedie shakespeariana infatiseaza, raportandu-se indirect la “Romeo si Julieta”, ca amprenta a variabilitatii diametral opuse, o tema fundamentala a mult valorificatului scriitor, care nu poate fi alta decat dragostea. Fiind intitulata de asemenea comedia dragostei, spre deosebire de tragedia dragostei traita de Romeo si Julieta, aceasta creatie shakespeariana marcanta a literaturii universale tinteste descrierea unor universuri intersectate, total diferite, dar la baza carora guverneaza aceleasi legi spirituale.

Numarul lumilor sau al “grupurilor” caare isi dau intalnire fluctueaza in functie de imaginatie. Insa in principal, o analiza directa, concisa a sitatiei, poate releva trei straturi ilogice ale unui univers cat de poate de coerent: curtea de un umanism grosolan a Atenei, populatia realista, muritorii de rand aflati in vraja dragostei, si aflat dincolo de hotarele timpului spatiului sau a oricarui alt detaliu existential omenesc, taramul zanelor, lumea spiritelor intermediare.

Vagul contur dat tuturor acestor grupuri dau impresia ca nu sunt individualizate pregnant, cum s-a intamplat pana acum in Richard al 2lea, Hamlet sau Romeo si Julieta. Astefl putem trage concluzia ca actiunea desfasurata de Tezeu si Hipolita, sau de Lysander, Hermia, Demetrius si Helena, si de ce nu, chiar si de Oberon cu al sau alai ireal, au scopul de a cladi, pas cu pas, un intreg plan narativ de o complexitate irezistibila. Cu toate acetsea, individualizarea nu lipseste cu desavarsire. Helena e palida si inalta, emblema traditionala a iubirii fecioresti nemangaiate, o fata dulce, indragostita nebuneste de un baiat nestatornic. Hermia, scunda, oachesa si buna de gura, e mai vie. Caracterizarea tinerilor devine astfel nesemnificativa; in fond, figurile lor se vor substitui una alteia…

Indragostitii sunt simple marionete ale duhurilor, fiinte automate a caror soarta artificiala si amuzanta de a se indragosti pare numai un joc de papusi acelora care jongleaza cu puteri supraomenesti ce ii inrobesc pe bietii muritori.

Dragostea capata formele principiale caracteristice unui fior care strabate piesa de la un capat la altul, metamorfozandu-se aidoma unui cameleon in functie de situatie: iubirea este fizica, spirituala. oarba, sfioasa, dezastruoasa, misterioasa, credincioasa, avand ca dusmani ura, gelozia, pacatul si chiar castitatea.

Asa cum Tezeu si Hipolita au parte mai mult de o buna prietenie decat de o dragoste adevarata, Lysander si Hermia pe de o parte si Demetrius si Helena pe de o alta sunt protagonistii care, actionand conform ilustratiilor dragostei, au parte de toate nuantele acestei trairi care nu tine cont de varsta si pregatire.

In contrast cu tinerii, Oberon si Titania fac impresia unei perechi mature sau chiar inaintate in varsta. Principalul punct pe care il au in comun cu oamenii, iubirea, le-a fost candva tanara, paleste din ce in ce mai tare, iar depanarea amintirilor din care sa derive constiinta intentionata a unei gelozii tarzii pare a fi inelul cel subtire ce nu le permite sa isi diferentieze gravitatiile. Interesul relatiei Oberon-Titania este dat de ciudata pedeapsa pe care Oberon o pregateste consoartei sale, ce are ca obiectiv starnirea libidoului craiesei, punand-o in fata unor animale cunoscute ca deosebit de potente sexual in demonologia Evului Mediu. Si nu este intamplator ca prima vietate asupra careia Titania deschide ochii sa fie Bottom, care din moment ce este transformat in magar, preia simbolurile fiintei respective, care in am putea spune “Cosmarul unei nopti de vara” nu echivaleaza nici pe departe stupiditatea, ci valoarea sa sexuala.

Procedeele folosite de Shakespeare pentru a eschiva efectele dominantului sentiment al dragostei deseneaza o serie de cercuri concentrice in jurul fantasmelor din cadrul frumosului dar ironicului “vis”. Muritorii sunt inlantuiti in prim stadiu de o dragoste aparuta intr-un mod cat se poate de natural, o dragoste ce traduce capacitatea intuitiva a fiintei umane de a intra de buna voie in labirintul sentimental, pentru ca apoi sa nu mai fie decat niste personaje fade aflate pe o scena la cheremul aparentelor fiinte superioare care par a le controla universul. Insa nici pe departe dominatia exercitata de lumea spiritelor nu face din aceasta un spatiu perfectionist. Dimpotriva, eroii acestor locuri supralumesti mirifice par a fi si mai aprigi in cautarea cat mai multor infundaturi in acest labirint al dragostei.

In final, se pare ca nici lumea spiritelor nu este decat o schita a gandurilor geniale depanate de un artist cu o capacitate literara fantastica. Acest papusar al destinelor, care unduieste drumurile propriilor sale personaje, a avut pesemne, vaga impresie ca in numele unei opere poate decide si se poate simti stapan al fictiunii sale. Insa cine stie in ce alt cerc concentric se afla marele Shakespeare si conform carei ratiuni ii erau insusi lui guvernate capacitatile spirituale?!

Zalmoxis şi „imortalizarea”

Herodot declară că geţii „sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.(…) Ei se cred nemuritori (…) credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină.”

„Aceiaşi traci, altădată, când tună şi fulgeră, slobodă săgeţi în aer împotriva cerului, ameninţându-l pe acest zeu: căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor.”

Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora. „Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta (…) a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, unde stătu ascuns timp de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc (elevii) c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială nici nu cred pe deplin cele ce se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras;”

Geţii „se credeau nemuritori (…) căci credinţa lor e că nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis”. Ritualul consacrat acestuia presupunea trimiterea la fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare împrejurare”. Câţiva bărbaţi ţineau cu vârful în sus trei suliţe şi cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat în aer; căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei suliţe. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raportul dintre geţi şi zeul lor, aşa cum fuseseră ele la început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul şi trimiterea mesagerului constituiau întrucâtva o repetiţie simbolică a întemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implică ea, anume asigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului.

În versiunea mai recentului Strabon, Zalmoxis a fost un sclav al lui Pitagora, învăţând de la maestrul său „unele lucruri privind astrele” – ştiinţa prezicerii viitorului după semnele cereşti. De asemenea Strabon vorbeşte despre o călătorie în Egipt – ţara magiei prin excelenţă. Graţie ştiinţei sale astronomice şi prestigiilor sale magice şi profetice Zalmoxis reuşeşte să fie asociat la conducerea ţării de către rege. Mare preot şi profet al „zeului cel mai adorat din ţara lor” Zalmoxis s-a retras într-o peşteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege şi pe slujitorii lui, şi, mai târziu aceştia i „s-au adresat ca unui zeu”. Strabon adaugă: „când Burebista domnea peste geţi, cinstea acesta o avea Deceneu, şi într-un mod sau altul regula pitagoriciană a abţinerii de a se hrăni cu fiinţe care au viaţă se păstra încă aşa cum fusese propovăduită de Zalmoxis.”

Strabon îl descrie pe Deceneu ca pe un „magician, un bărbat care nu numai că călătorise în Egipt, dar învăţase, de asemenea, în mod temeinic unele semne prin intermediul cărora pretindea a cunoaşte voinţa divină, şi la puţină vreme după aceea a fost socotit zeu.”

1 Intensitate maxima, punct culminant la care ajunge o senzatie, un sentiment, o stare, un proces, o actiune in desfasurare; surescitare, tulburare extrema. (DEX)