Originea si evolutia limbii romane

GERUNZIU

-aratã o acţiune in plinã desfaşurare;

-se recunoaşte dupã terminaţiile:-ÂND;-IND;

-unele gerunzii se ortografiazã cu 2 "i"

ex:fiind,ştiind.

-se scrie cu cratimã când se rosteşte împreunã cu un pronume formã neaccentuatã. ex:vãzând-o,crezându-l,ascultându-i.

-NU are funcţie de predicat ci alte funcţii sintactice:

a)subiect:Se aude bãtând.

Se aude strigând.

b)atribut verbal:Copii ţipând se aud afara.

Trec soldaţi cântând.

c)complement direct:Aud fluierând.

Vãd luminând.

d)complement indirect:S-a mulţumit ascultând.

M-am sãturat repetând.

e)complement circumstantial:Dunãrea curge şuşotind.

Intrând s-a aşezat tãcut.

Mergând l-am întâlnit.

Îmbolnãvindu-se,nu a venit la scoalã.

! Un gerunziu îşi pierde valoarea verbalã în anumite circumstanţe,devenind substantiv prin articulare sau adjectivare prin acord cu substantivul.

Suferindul intinse o mânã tremurândã.

Femeia era suferindã.

PARTICIPIU
-aratã o acţiune suferitã de cineva;

-este forma adjectivalã a verbului:spus,spusã,spuşi,spuse;privit,privitã,priviţi,privite.

Am citit toatã cartea.-valoare verbalã

Oameni citiţi converseazã uşor.-valoare adjectivalã

Vorbeşte deschis cu toatã clasa.-valoare adverbialã

-un participiu are urmãtoarele valori:

a)verbalã-ajutã la formarea unnor timpuri:

-perfect compus-A citit

-viitor anterior-Voi fi citit

-conjunctiv perfect-Sã fi citit

-condiţional-optativ perfect-Aş fi citit

-infinitiv perfect-A fi citit

-diatezã pasivã-Este ascultat

b)adjectivalã-când se acorda in gen,numãr si caz cu substantivul determinat.

-are urmãtoarele functii sintactice:

atribut adjectival:Cuvintele spuse m-au impresionat.

nume predicativ:Câmpia este înverzitã.

c)adverbialã-când determinã un verb.

Vorbeşte rãguşit.

!Un participiu articulat devine substantiv.

Bãtutul covoarelor este interzis în orele de linişte.

-valoarea stilisticã a participiului este EPITETUL.

SUPIN
-aratã scopul sau destinaţia;

-este un participiu cu forma fixã+o prepoziţie;

ex:de învãţat,pentru arat,la scãldat,etc.

-are urmãtoarele funcţii sintactice:

a)subiect:E lesne de vandut dar anevoie de cumpãrat.

b)nume predicatic:Poezia este de învãţat.

c)complement direct:Avem de terminat compunerea.

d)complement indirect:M-am sãturat de aşteptat.

e)complement circumstanţial-de loc:Vara mergem la scãldat.

-de scop:În curând vor ieşi tractoarele la arat.

O noapte furtunoasa"

de I.L.Caragiale

Comedie in doua acte

Personajele:
Jupan Dumitrache Titirca Inima Rea-cherestegiu,capitan in garda civica.

Nae Ipingescu-ipistat,amic politic.

Chiriac-tejghetar,om de incredere al lui Dumitrache,sergent in garda.

Spiridon-baiat de procopseala in casa lui Dumitrache.

Rica Venturiano-arhivar la judecatoria de ocol,student in drept si publicist.

Veta-consoarta lui Jupan Dumitrache.

Zita-sora Vetei.

Actul I

SCENA I
Scena incepe cu o discutie intre Jupan Dumitrache si Ipingescu despre "bagabonti", iar Dumitrache ii marturiseste lui Ipingescu ca si dupa el se tine un "bagabont".Totul a inceput de "lasata secului", cand Jupan Dumitrache, impreuna cu Veta(sotia sa)si Zita(cumnata), au mers la gradina la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comedie, un "bagabont" s-a asezat la masa vecina si s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a urmarit pana la Stabilament.Istoria s-a repetat si dupa o saptamana, cand cei trei se duc din nou la gradina la „Iunion” sa vada comediile lui Ionescu.

Scena se incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui Chiriac(omul lui de incredere).

SCENA II
Apare Chiriac,care il anunta pe Dumitrache ca trebuie facut un mandat de arestare pt fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache vrea „sa iasa maine la izircit” cu pretextul ca este bolnav si ca nea Ghita Tircadau nu este de gasit.

Jupan Dumitrache descrie casnicia Zitei cu fostul ei sot(Ghita Tircadau) si cum i-a divortat.

SCENA III

Jupan Dumitrache il cearta pe Spiridon pentru ca a stat prea mult dupa ziar, dupa care il trimire sa ceara cucoanei sabia si cintironul.Chiriac pleaca si inchiriaza contotul si magazia.

SCENA IV

Jupanul Dumitrache se aseaza pe scaun si ii cere lui Ipingescu sa citeasca fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu incepe cu o stire despre R. Vent, un june scriitor democrat, redactia ziarului recomandand poporului opera acestuia:”Republica si reactiunea ”sau ”Venitorele si Trecutul” din care este prezentata „prefatiunea”.In timp ce Ispingescu citeste acest fragment, Dumitrache il intrerupe aprobandul sau interpretand uneori in mod gresit frazele care nu le intelegea.

Lectura ziarului a fost intrerupta de o cearta mare afara in strada.Cei doi recunosc vocea Zitei si ies afara.

SCENA V

Spiridon, ramas singur isi aprinde o tigara, in timp ce se intreaba ce are Dumitrache cu el, de nici atunci cand l-a gasit treaz nu a fost multumit si nici atunci cand acesta dormea.

Se aude zgomot.Spiridon stinge repede tigara si o baga in buzunar.

SCENA VI

Intra Zita nervoasa intrebandu-l pe Spiridon daca si-a indeplinit misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon ii da cucoanei un bilet de la „persoana in chestiune”.Era un bilet de dragoste adresat Zitei, care cuprindea si o poezie de dragoste.

SCENA VII

Zita o roaga pe Veta sa-l lase pe Spiridon sa-i aduca ceva de acasa pentru ca acesta sa poata merge sa-i spuna admiratorului Zitei s-o astepte.Zita ii povesteste Vetei cum i-a iesit Tircadau in drum si a insultat-o.Doar ca Veta nu prea era atenta la ce-i spunea Zita pe motiv ca e bolnava.

Se intoarce Spiridon care-i spune Zitei ca nu l-a gasit pe admirator nicaieri ,dar ca i-a dat biletul .Inainte de plecare Zita ii aminteste Vetei ca a doua zi trebuie sa mearga la „Iunion”, dar aceasta nu vrea sa mearga, fapt ce face ca Zita sa planga.

SCENA VIII

Veta il trimite pe Spiridon sa-i duca mondirul lui Chiriac si pe urma il trimite sa se culce.Dupa ce Spiridon pleaca, Veta merge incet la fereastra, se uita in curte si pe urma se intoarce ganditoare.

Porneste sa iasa cand intra Chiriac, care ramane o clipa la usa.Veta ramane nemiscata.

SCENA IX

Chiriac ii multumeste Vetei pentru ca i-a cusut mondirul, ii spune ca a inchis poarta si o intreaba daca mai are ceva de-i comandat.O intreaba daca merge maine seara la „Iunion” ca sa se curteze cu admiratorul ei.Veta refuza sa se mai jure ca nu are nimic cu admiratorul pentru ca oricum nu va fi crezuta.Veta incearca sa plece, dar Chiriac ii taie calea si o intreaba daca nu mai vrea sa fie intre ei ce a fost inainte.Refuzul Vetei duce la o tentetiva de omor din partea lui Chiriac, care refuza sa traiasca fara dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la pusca dar in urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renuntat, aruncand departe spanga si luand pe Veta in brate.

Sunt intrerupti de Jupan Dumitrache, care striga de afara la Chirita sa se culce si sa fie atent.

ACTUL II

SCENA I

Veta il trimite pe Chiriac la culcare pentru ca amandoi sunt obositi, iar maine Chiriac trebuie sa se trezeasca la ora patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul Lefterie.

Dupa ce o saruta, Chiriac pleaca, iar doamna deschide albumul si da de portretul lui Chiriac. Fredoneaza tot mai incet prima strofa din “Portretul” de G. Sion si se pregateste de culcare cand intra Rica Venturiano.

SCENA II

Rica Venturiano incepe sa-i faca declaratii de dragoste, in timp ce cucoana striga dupa ajutoare, crezand ca e vreun hot. Acesta nu intelege comportamentul doamnei, pentru ca el a primit un bilet in care aceasta i-a cerut sa se intalneasca la numarul noua pe strada Catilina si ca s-au cunoscut la “Iunion”. Veta isi da seama ca este confundata cu sora ei, Zita, deschide lampa, iar Rica incepe sa-si ceara scuze. Veta ii cere sa plece repede ca sa nu fie prins de sotul ei. Cand sa iasa, se aude vocea lui Dumitrache in curte. Rica sare pe geam, sfatuit de doamna Veta.

SCENA III

Jupan Dumitrache, nervos, o intreba pe Veta cine a fost in casa, dupa care o trimite la culcare in timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon.

SCENA IV

Dumitrache se razbuna pe Spiridon, certandu-l ca l-a gasit dormind, dupa care il trimite dupa Chiriac, care dormea in camera lui.

SCENA V

Dumitrache ii spune si lui Chiriac ca a vazut “bagabontul” in casa si ca nu a avut pe unde iesi.Ipingescu vede fereastra care da pe schele si presupune ca pe acolo a iesit. Dumitrache gaseste bastonul lui Rica. Toti trei o iau pe schele dupa bagabont.

SCENA VI

Veta incearca sa-i opreasca sa sara pe geam, dar nu reuseste.

SCENA VII

Intra Zita care intreaba ce s-a intamplat. Veta ii spune ca amorezatul ei a venit la ea si o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache si Chiriac.

Aud zgomote in gradina si ies amandoua in fuga pentru a vedea ce se intampla.

SCENA VIII

Rica a iesit pe geam, s-a ascuns intr-un butoi cu “timent”, dupa care ajunge inapoi in casa. Spiridon ii sugereaza sa iasa pe usa din dreapta, dar el nu vrea. Rica ii ofera lui Spiridon trei sferturi de rubla daca il scapa. Spiridon isi face un plan pentru a-l scapa.

SCENA IX

Rica incearca sa iasa pe usa din dreapta, dar il intampina Dumitrache cu sabia scoasa. Apar Chiriac si Ipingescu, care-l inconjoara.

Apare Veta care le explica realtia dintre Rica si Zita iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie in ”Vocea Patriotului Nationale”.

Jupan Dumitrache ii cere scuze lui Rica, care a descoperit ca de vina pentru acest incident e numarul sase de la poarta Vetei, pus invers.

Intr-un final, Dumitrache ii casatoreste pe cei doi.

O scrisoare pierdută



de I.L.Caragiale

-modalităţi de realizare a comicului-

A treia din seria comediilor caragialene (după “ O noapte furtunoasă”, “ Conul Leonida faţă cu reacţiunea” şi înainte de  “ D’ale carnavalului” ), “ O scrisoare pierdută”,capodopera comediografiei româneşti,a fost reprezentată pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 1884.Despre aceasta Barbu Delavrancea nota într-un reportaj : “Nu am văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat,care să joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii.”

Structurată în 4 acte,având câte 9,14,7 şi respectiv 14 scene,opera prezintă ca temă farsa electorală,alături de satirizarea reformei constituţionale pe care liberalii încercau să o impună.Pornindu-se de la pierderea scrisorii de amor,se produce treptat o aglomerare de conflicte în care vor fi antrenate,rând pe rând, toate personajele: conflict politic(Tipătescu şi Trahanache- Caţavencu), familial (Trahanache-Zoe şi Tipătescu), conflict de candidatură (Farfuridi-Caţavencu), erotic (Tipătescu-Zoe). Chiar dacă autorul a situat acţiunea în capitala unui orăşel de munte, în timpul unei campanii electorale,moravurile politice fixate în cea mai bună comedie a sa dezvăluiesc diagnoza unui rău generalizat,cu specificitatea sa. Situaţiile fictive întâlnite în scriere s-au dovedit a fi viabile oriunde si oricând, întărind ideea trecerii peste timp a operelor de valoare.Într-adevăr, această comedie se evidenţiază prin sinteza superioară pe care ea o realizează între satirizarea moravurilor unei epoci istoriceşte determinată şi surprinderea unor caractere umane cu semnificaţii de generalitate.Această tendinţă clasică face ca piesa lui Caragiale să nu se fi perimat odată cu transformările istorice ale societăţii ci să rămână etern valabilă.

Pe lângă arta tipologiilor,Caragiale a dezvoltat foarte bine comicul în toate variantele sale cu ajutorul personajelor şi al acţiunilor întreprinse de acestea.Comicul este o categorie estetică,care în cazul lui Creangă este unul tolerant, jucăuş(autoironie,autopersiflare),pe când la Caragiale este satiric,observându-se viziunea sa critică,o percepţie deformată( “simt enorm şi văz monstruos”)şi tendinţa de a caricaturiza. Efectul comicului asupra cititorului şi spectatorului este benefic,deoarece prin râs se eliberează de tensiune,realizându-se astfel şi efectul de catharsis(Aristotel).Autorul împleteşte diverse tipuri de comic într-o structură perfectă în care fiecare dintre acestea se sprijină pe celelalte şi dobândeşte profunzime prin ele,pornind de la cel de nume,acesta funcţionând ca întâia mască a personajului în comedie,cel de limbaj-evidenţiat prin ticuri verbale,greşeli de exprimare,pronunţie greşită,contradicţie între termeni,asociaţii incompatibile, nonsens, construcţii tautologice şi prolixa-comicul de situaţie,de intenţie şi ajungând la cel de caractere.Conflictul de bază al comediei,şi anume cel dintre Tipătescu şi Caţavencu, antrenează forţe importante, culminând cu bătaia de la întrunire, dar deznodământul, împăcarea generală, contrastează în mod hazliu cu încrâncenarea cu care păreau a lupta adversarii. Acest efect corespunde uneia dintre sursele importante ale comicului,şi anume contrastul dintre un efort însemnat şi un rezultat disproporţionat.Această idee era enunţată din antichitate,de Horaţiu,prin versul : “Munţi când s-or screme-n dureri,se va naşte ridicul un şoarec” ,iar Kant o enunţa sub forma :“ Râsul este un efect care provine din transformarea bruscă a unei aşteptări încordate în nimic” .

Comicul lui Caragiale dezvoltat în această operă este unul absurd,şi de aici, tragic,cu ştergerea oricărei opoziţii dintre individualitate şi lume.Conştiinţele nu trăiesc nici un fel de dilemă,ele nu au măsura greşelii,a ridicolului.Nu există un sistem de valori prin raportare la care să se producă treptat corijarea greşelii.O asemenea lume,în care e deriziune şi iresponsabilitate,este percepută tragic de un om lucid.Tragismul se naşte tocmai din comedia care se repetă la nesfârşit, obsedant, la toate nivelurile vieţii,acoperind monoton totul.Comicul de vine o categorie compactă şi unitară,iar această deformare a umanităţii atinge prin proporţii tragicul.Din acest joc estetic,dincolo de clasicism şi realism,se nasc cele mai moderne trăsături ale artei lui Caragiale.Dramaturgului elveţian Max Frish evidenţiază diferenţa dintre comedia modernă şi cea tradiţională,observând că în ambele există momente hazlii,situaţii ridicole,legate printr-o intrigă ce desemnează grave disproporţii şi anomalii.Pe când în comicul tradiţional conflictul se rezolvă rapid,în comedia modernă nu există sfârşit fericit sau eliberator.La Caragiale,chiar şi în cele mai spumoase comedii,nu există lumină,speranţă sau refugiu.Răul nu îmbracă forme atroce,însă oamenii s-au obişnuit cu acest rău şi nu îl mai percep.

Comicul de intenţie este relevat de atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi de personaje,convins că” nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul” . Dramaturgul este un scriitor obiectiv în intenţia de a crea impresia de viaţă autentică,dar se cantonează într-o subiectivitate suigeneris,manifestată prin clemenţă ( faţă de cetăţeanul turmentat, Ghiţă Pristanda),ironie(în raport cuTache Farfuridi,Popescu,Zaharia Trahanache), sarcasm(pentru Nae Catavencu,Ştefan Tipătescu,Zoe Trahanache),grotesc(frizând absurdul, în legătură cu Agamamnon Dandanache).

Comicul caracterelor rezultă din confruntarea unor tipologii în situaţii limită, percepute tragic de unele personaje,dar false,în viziunea receptorului. Prin procesul de tipologizare,Caragiale dă personajelor o trăsătură dominantă prin care ele se înscriu într-o anumită categorie.Tipurile întâlnite sunt cele comune comediilor clasice :încornoratul(Trahanache),fanfaronul şi demagogul latrans(Caţavencu), junele prim(Tipătescu),femeia cochetă şi adulteră(Zoe),prostul fudul(Farfuridi), sluga a doi stăpâni(Pristanda),bufonul sau bătrânul decrepit(Dandanache),masa dezorientată de alegeri(Cetăţeanul Turmentat).Caragiale stăpâneşte arta unui admirabil caricaturist.El spunea că “personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe.Asta omoară imaginea vie.Un tip,un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină întreagă de descriere”.În “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,Călinescu opina că în opera dramaturgului “studiul atitudinilor sociale veşnice s-a concentrat în câteva formule fără greş,constituind un comic aproape pur”.

Comicul de moravuri dezvăluie imoralitatea familiară,corupţia politicienilor,

demagogia,şantajul,adulterul,aranjamentele de culise.Însă acest comic ia valenţe tragice,întrucât este înfăţişată o societate degradată,vicioasă,unde există un contrast evident între aparenţă şi esenţă.Astfel că Tipătescu şi Trahache se consideră stâlpi ai partidului,de o moralitate excepţională,în timp ce sunt ambiţioşi,lipsiţi de sentimente, manipulaţi de o femeie frivolă.Zoe vrea să fie o doamnă din înalta societate,fiind totodată amanta celui mai bun prieten al soţului său.Caţavencu vrea să impresioneze muţimea alegătorilor când în discursul său plânge şi apelează la patriotism,urmărind de fapt interesele personale.Evoluţia personajului Pristanda duce la concluzia că cei care ar trebui să vegheze legea sunt primii care o încalcă, accentuând natura grotească a umorului caragialian.

Comicul de situaţie este generat de o serie de ipostaze,principala fiind încurcătura (motivul imbroglio)la care a dus pierderii scrisorii de dragoste.Un argument ar fi conflictul principal care determină o suită de alte conflicte.Se adaugă revelaţiile succesive(scrisoarea ajunge de două ori în mâinele lui Caţavencu), echivocul(Dandanache îl crede pe Tipătescu soţul lui Zoe,nu pe Trahanache), grupurile însolite(tringhiul conjugal,Farfuridi-Brânzovenescu,Ionescu-Popescu, Pristanda-Tipătescu), interferenţa personajelor (trecând prin conflicte acute, la sfârşitul piesei toţi se împacă),motivul păcălitorului(cei ce par să deţină controlul,îl pierd,apoi îl redobândesc-au loc spectaculoase răsturnări de situaţie), „qui pro quo” (publicul aşteaptă procalamarea candidatului,fiind luaţi prin surprindere de citirea numelui lui Agamemnon Dandanache).

Comicul de limbaj ,substanţial în compoziţia piesei,relevă o capacitate deosebită a scriitorului în a reţine cele mai fine nuanţe ale limbii vorbite,ca un bun cunoscător de limbă română ce a fost. Acesta constă în caracterul evocator al numelor personajelor,în greşelile de exprimare,în ticurile verbale şi în consstrucţia ilogică a discursului politic.Tradiţia numelor de personaje sugerând o trăsătură de caracter o ia Caragiale de la înaintaşii săi,îndeosebi de la Alecsandri,care în comediile sau în cântecele sale comice îl numea pe un militar fanfaron Şătrarul Săbiuţă,pe un demagog Tribunescu,pe un reacţionar Sandu Napoilă,pe nişte escroci Bondici şi Pungescu.Tehnica lui Caragiale este perfecţionată ;numele nu mai semnifică,ci evocă,sugerează :Trahanache provine de la trahana,cuvânt de origine turcească însemnând cocă moale,aluzie la aparenta moliciune a personajului ; Farfuridi şi Brânzovenescu prezintă sugestii culinare şi trimit la nişte personaje rudimentare;Caţavencu sugerează vorbăria goală şi agasantă a demagogului latrans;Dandanache,încurcăturile pe care le produce,iar de la prenumele Agamemnon se alege cu poreclele Agamiţă şi Gagamiţă ;Zoe este un nume puternic, dar cu rezonanţă comică datorită hiatului ;Tipătescu de notă un personaj tipic,dar numele Ştefan are o rezonanţă istorică,puternică ;Ionescu şi Popescu sunt nume cu specific românesc,” de extracţie populară,feciorul popei şi feciorul lui Ion” ,ele reprezentând o gloată amorfă,uniformizarea fiinţei,o tipologie a clasei în ascensiune,fără individuaţie. Numai Cetăţeanul Turmentat nu are un nume propriu ci o denumire generică ,subliniind caracterul lui reprezentativ pentru o întreagă categorie.

Comicul de limbaj este foarte bine reprezentat,pe toate nivelurile:fonetic şi lexical,rezultat din lipsa instrucţiei sau din snobismul unor personaje,greşelile concretizându-se în:

• 
  jargon,pronunţia incorectă a unor neologisme:” famelie” , “ adrisant” ,  “bampir” ,”eţetera” ,”nifilist” , “plebicist” , “catindrală” , “preferanţă”  ;
  
• 
  etimologie populară: “capitalişti”pentru locuitori ai capitalei ;
  
• 
  pleonasm :  “cum am zice,care va să zică”;
  
• 
  lipsa de proprietate a termenilor: “liber-schimbist”,folosit de Caţavencu în discursul său pentru a sugera flexibilitatea în concepţii.
  

La nivel sintactic,se observă cu uşurinţă încălcarea regulilor logice şi limbajul dezarticulat,rezultat din:

• 
  contradicţia în termeni: “după lupte seculare ,care au durat aproape treizeci de ani”, “la douăsprezece trecute fix” ;
  

• 
  asociaţii incompatibile : “Caţavencu:Industria română e admirabilă,e sublimă,putem zice,dar lipseşte cu desăvârşire”, “Farfuridi :urăsc trădarea,dar iubesc pe trădatori...” ;
  
• 
  nonsensul : “Farfuridi:Din două una,daţi-mi voie:ori să se revizuiască,primesc! Dar să nu se schimbe nimica ;ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale...”;
  
• 
  exprimarea prolixă: “Într-o chestiune politică…şi care,de la care atârnă viitorul,prezentul şi trecutul ţării…să fie ori prea-prea,ori foarte-foarte”;
  
• 
  truisme(adevăruri logice): “Un popor care nu merge înainte,stă pe loc”, “...o soţiatate fără prinţipuri va să zică că nu le are”;
  
• 
  tautologii: “moşia,moşie;foncţia,foncţie;coana Joiţica,coana Joiţica”;
  
• 
  repetarea obsedantă a unor specificaţii de limbaj,ce implică mai mult forma comunicării şi nu ideea exprimată(elemante paraverbale-intonaţia,modulaţia vorbirii,viteza şi pauzele în vorbire,râsul,tuşitul,sughiţul- şi cele nonverbale- poatura,mimica,privirea,gestica,mişcările corpului),într-o varietate asociativă, de la rapiditatea enunţului sau încetineala acestuia la incoerenţa gramaticală, ce denumeşte automatismul lui Pristanda(care asociază diferitele valori semantice şi morfologice ale cuvântului “curat” cu orice alte cuvinte : “caraghioz”, “moflujii”, “condei”,“mişel”,“instrument”,“violare de domiciliu”, “murdar”, “să-l lucrăm”)sau inerţia intelectuală(Trahanache repetă enunţul “Aveţi puţintică răbdare !”,devenind tic verbal pentru că intenţia vorbitorului este să amâne răspunsurile) ;
  
• 
  exprimări echivoce: “Vreau ce mi se cuvine în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi dintre fruntaşii politici” ;
  
• 
  clişee lingvistice: „parol”, „fix”, „daţi-mi voie!” ;
  
• 
  interferenţa stilurilor :oficial-administrativ şi cel colocvial(stil beletristic).
  

Comicul caragialian îşi extrage esenţele din umorul satirei,evidenţind un contrastul între aparenţă şi esenţă.Conflictul din “O scrisoare pierdută”este doar aparent provocat de principii ;în fond,se înfruntă nişte interese personale.Principala situaţie comică este încurcătură care dă titlul piesei şi constituie motorul acţiunii :pierderea şi găsirea repetată a scrisorii.Prin repetabilitatea situaţiei, Caragiale conferă întâmplării o semnificaţie mai largă,ce trimite spre comicul de moravuri,astfel şantajul ca armă politică dovedindu-se nu un accident,ci o practică destul de frecventă.

Creator al unei opere perene prin tipurile şi situaţiile imaginate,clasic prin echilibrul formei,rigoarea compoziţiei şi viziunea moralizatoare,realist prin detaliu şi prin intenţia critică,I.L.Caragiale unul dintre cei mai moderni dramaturgi români dincolo de curente şi de mode literare.

Poezia pasoptista

1.In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni pamanteni, s-au creat premizele unei europenizari economice si spirituale a patruns in scoli limba franceza si astfel intelectualii scoliti au inteles necesitatea modernizarii societatii romanesti si au imbinat, intr-un mod irepetabil, utopia cu pragmatismul, desfasurandu-si fortele si energiile in toate domeniile de activitate, inclusiv in cel cultural si literar. Rezultatele lor au fost uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor au infintat societati cultural literare (cu subtile obiective politice), presa in limba nationala , invatamantul si o miscare teatrala in limba celor multi, conform idealurilor iluministe.

2.Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia unor relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau premizele necesare pt ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de dezvoltare social-economica , pt modernizarea vietii social politice si culturale.Pt intelegerea rolului pe care il avea ideologia pasoptista in orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi populare la lupta ampla de transformare social-economica, de reorganizare burghezo democratica a societatii romanesti si de eliberare nationala, este foarte semnificativ intelesul cuprinzator pe care M. Kogalniceanu (acel arhitect al modernizarii societatii romanesti) il dadea cuvantului "politica" : "politica ... a ajuns sa fie astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile tendinte ale literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei, care asociaza, oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica circulatie ce atata toata gandirea si toata ideea. Din ea izvorasc toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit in opinia publica si imping activitatea multimii pe cai noua " . Miscarea revolutionara din prima jumatate a sec al-XIX-lea a dat o puternica lovitura regimului feudal, renascand in constiinta maselor spiritul luptei pt dreptatea sociala si libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent. Ele au determinat, in acelasi timp, o viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu program de lupta politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala _revolutia de la 1848_ este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista.

In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale romanesti. Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.Iau fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor si al altor periodice,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un public cititor, se organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se infiinteaza o viata artistica specific romaneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare miscarea de culturalizare a maselor.

I ntelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea valorilor universale,o folosesc curent,in scris si in oral,publicand articole, studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele romanilor.

In perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. In aceasta perioada de plin avant al culturii , literatura romnana cunoaste o dezvoltare apreciabila prin contributia , in Moldova, a scriitorilor: G. Asachi, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, V.Alecsandri, A. Russo; in Muntenia: Ghe. Lazar, I. H. Radulescu, V. Carlova, G. Alecsandrescu, N. Balcescu, I. Bolliac, D. Bolintineanu; in Transilvania: T. Cipariu, G. Baritiu, A. Muresanu.

Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pt pastrarea identitatii nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat,in limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvant.

3.In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in cadrul curentului national popular de la "Dacia Literara". M.Kogalniceanu, in articolul program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scririlor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana"

4.Existenta unui clasicism romanesc a facut posibila simbioza intre luminism si romantism, clasicism si preromantism, fapt explicabil prin presiunea modelelor de tot felul, dar, si prin situatia speciala in care se afla literatura noastra dornica de sincronizare cu ordinea rapida a unor etape, dar, in egala masura, obligata sa-si afirme identitatea nationala. Aparut in conditii sociale si culturale foarte specifice, romantismul romanesc va avea, natural, o fizionomie proprie. Preluand conceptele lui Fridrich Sengle, V.Nemoianu, distinge un romantism (high romantism) care avea ca trasaturi radicalism, ideologie coerenta, vizionarism, simt cosmic, integrarea contrariilor, misticism si intensitate paisonala si urme foarte slabe in realitatea literala a acestei perioade si un al doilea romantism (Beidermeier) care avea ca trasaturi inclinatia spre moralitate (de aici predilectia pt poezia didactica), valorile domestice, intimismul, idilismul, pasiunile temperate, confort spiritual, sociabilitatea,militantismul, conservatorismul, ironia si resemnarea, fiind mult mai evoluat la scriitorii nostri reprezentativi din jurul anului 1840.

5.Diversificarea speciei e insotita, in poezie, de varietatea mijloacelor prozodice folosite,varietate vizibila inca la I.Vacarescu si Asachi indeosebi, acesta din urma un mare tehnician, creator al unui vers de o perfectiune clasica. Preocuparea de a iesi din tiparele traditionale de versificatori ridimentari de a scrie intr-o versificatie complexa, in pas cu poezia europeana a vremii, este aproape generala, mergandu-se pana la cultivarea unor specii de virtuozitate.

Opera este nu numai prima realizare a speciei in literatura romana ci si cea mai importanta, o scriere densa, echilibrata si armonioasa, indiscutabil una di marile creatii poetice ale epocii si ale miscarii literare romanesti in general. Fenomene arata amplificarea si diversificarea ariei de creatie poetica, precum si preocuparea evidenta de adancire si rafinare a actului creator. Exista inca, fara indoiala la poetii acestei epoci, stangacii de limba , naivitati de exprimare a gandirii poetice, tinand de traditia si experienta precare atunci a poeziei autohtone. Creatia dramatica romaneasca se va afirma larg in epoca urmatoare, cu deosebire prin Alecsandri, ea maturizandu-se deplin spre sfarsitul sec, prin Caragiale .

6.Alecsandri nu ia lucrurile, lumeste ca o simpla satisfactie sociala, el se crede salvatorul natiei. Alegea teme poporane, tratandu-le in metrii scurti respectivi. Dovada de tact deoarece nici spiritul lui nici cel al contemporanilor nu erau cu mult deprinse de sensibilitatea folclorica, si singura cale dreapta era cea a innoirii acestei simtiri. Expresiile din povesti pe care si le extrage mai tarziu, sunt toate metafore sau "concetti" . Poezia ramane totusi rea.In Baba Cloanta, fantasticul macabru tropotitor al lui Bolintineanu capata o culoare focoasa si umor.In planul I sta Baba langa o tufa uscata, pe cer strajuieste luna , in fund se vede focul horei din sat. Onomatopeea este aici hilara, drolatica.Stapanita de doruri erotice Baba face o incantatie de o ardoare groteasca cu scopul de a-si vedea iubitul.Ochii mari far de noroc , hora in jurul focului sunt note plastice , inexistente in folclor. Satan chemat de Baba, soseste intr-un desen foarte precis , iar Baba devenita calul dracului porneste spre balta,prilej pt alta litografie. Cocosul ca in toate baladele cu strigoi , canta la miez de noapte si dracul impreuna cu Baba se prabusesc in balta moment foarte bun pt o ilustratie.In genere toata poezia poate fi ilustrata si e hotarat ca putini poeti au avut mai multe mijloace de a cumpune tablouri .Ghinionul lui Alecsandri a fost cand M.Eminescu a supt toate fluidele inefabile, toate elementele metafizice, lasand numai materialul biografic care este redus. Este evident ca lui Alecsandri ii lipseste vocabularul liric , inlocuit cu spectaculosul, cu zgomotosul si mai ales cu dulcegarii . La capacitatea scenica se adauga truculenta , semn laudabil al instinctului artistic.Doua decenii Alecsandri a continuat asfel fara a iesi din tipar si fara a da de banuit ca ar avea notiune artistica mai complicata . Erotica lui mai profunda in intentii,ramane senzuala si zaharata.Conventiile lui poetice sunt de o pletitudine totala,agranate de o mare risipa de vorbe,din neputinta de a incorda bine versul.Vinul liric este amestecat cu o enorma cantiate de apa,incat foarte rar cate un vers mai pastreza flagenta adevaratei fantezii.De obicei fragmentele salvate sunt din poieziile in care se canta goana salbatica ori intimperiile,adica tot ce strica kieful la care tine atat poetul.Se intalnesc in poezia umblatului Alexandri fragmente de orientale,icoane exotice,totul insa sters de ploaia cuvintelor inutile.

Dupa 40 de ani,cand incepu sa simta mai cu tarie voluptatea trandaviei, poetul a inceput sa dea in pasteluri o poezie noua in care tehnica picturala predomina.S-a observat si s-a osandit idilismul exagerat al vietii satesti,eludarea cumplita a conflictului de clasa atat de acut atunci. Teroarea de fenomenul boreal ia prilejuit lui Alexandri cateva strofe ce sunt mici capodopere.In "Miezul iernii" joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului,prefacand totul in diamante.In "Iarna" imaginatia e o vreme ingrozita de putinta unei ninsori totale,de sfarsit de lume.Lacuil romanticilor,provocator de melancolii,este inlocuit aici de cerul plin de nori si cu suieratul vantului ce umple de o surda spaima toate fapturile(Sfarsit de toamna).Poetul nu trece cu vederea aspectele voioase ale iernii,creanga care rupta te stopeste cu fulgi de zapada,sania cu clopotei dar exultare poetului,obsedat de soare,incepe cu primavara,acum calduar patrunde in inima si vietatile ies din amorteala.Luate in total ,pastelurile reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale,un hariotinism.Pt intaia oara se cata la noi intimitatea,recluziunea poetului,meditatia la masa de scris,fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii,somnolarea in fata sobei.De fapt,pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spatiului rural.

Publicate intre 1868-1869 in "Convorbiri literare" si apoi in volum in 1875,pastelurile reprezinta partea cea mai organica a poeziei lui Alecsandri. Dinamism si claritate,geometrie clasica a voiziunii,simplitatea si armonia proportiilor,desenul esentializat valideaza ideea unui clasicism asumat,daca nu am tine cont de faptul ca desenul e,uneori,tulburat de ispita melancoliei,insotita de unele motive romantice.

Nefericirea e ca Alecsandri,pe langa o verozitate nesuferita si un senzualism nelalocul lui,care face terestre incercarile de viziuni,se impiedica intr-un sistem de conventii puerile.Generalitatea cuvintelor lui e cunoscuta.

Atitudinea poetului fata de natura nu este contemplartiava,ci practic hedonica.El nu masoara cu ochiul ci cu criteriul practic.Din poezia populara ia personificatia.I se pare ca peisajul nu are pret artistic in sine, de aceea cauta sa-l poetizeze,interiorizandu-l,ridicandu-l la expresia unei valori psihice.Alecsandri a avut ambitia ,in unele piese , de a zugravi starea sociala a vremurilor sale.Indeosebi penetratiunea elementului alogen l-a preocupat si foarte des a introdus ca antipatice pe grec si pe evreu.I n comedie comicul se rezuma aproape numai la stropsirea limbajului si Alexandri cam abuzeaza.

7. Ca poet Alecsandrescu a sintetizat ,intr-o creatie de mica intindere, principalele aspiratii, pasiuni si locuri comune al epocii. El a cristalizat in cateva atitudini spirituale si simboluri de mare circulatie o mentalitata fluida , constienta de vocatia ei ideala dar nedescurcata intre optiunile posibile. In scrisul sau conflueza multimea diversa a izvoarelor din care se alcatueste poezia pasoptista :radicalismul senzualitatea si tendinta pedagocica a luminilor;fadoare sentimentala a petrarchismului ;melancoliile si sensibleria preromantismul . Mai putin amplu decat altii lipsit de suflu, el aduce in schimb o formula literara persuasiva si bogata in nuante intrata in definitia lirismului romanesc preeminescian, ca un punct de reper indelebil, adevarat pol al traditiei.Multi l-au considerat drept un produs de metisaj , un amestec de romantism si clasicism.De fapt el e un romantic printre clasici si reciproc cu alte cuvinte e un scriitor de tranzitie , iluzionand asupra situatiei proprii . Simpatizant al ideilor inaintate ale pasoptismului se tine totusi departe de lupta politica.Personajul pe care il evoca versurile lui, asa zisul erou liric ,e un dublu al omului viu .Priveste lucid lumea fara a-si face iluzii si a confunda sclipirea decorului cu realitatea murdara.Opera lui trasfigureaza in planul liric tribulatiile unui personaj dubitativ , melancolic,reflexiv ,ironic, ne multumit de ordinea lumii .Este incontestabil ca acest romantic solitar dar antiexistentialist era un poet cetatean,angajat fara ezitare in lupta pt inafaptuirea idealului national.

8.Intre reprezentantii literaturii pasoptiste C.Bolliac ocupa o pozitie extrema :el este romanticul in jiletca rosie nu numai prin tendinta umanitara si atingerile din tinerete cu socialismul utopic,dar si prin violenta declamatiei,dezordinea sensibilitatii,dorinta permanenta de a produce efecte.De la primii pasi in viata literara ,el a resimtit tentatia publicitatii.Sub raport fiziologic nu pare decat a avea notiuni diosperate,de un calibru restrans.Este un intuitiv si un grabit,care nu poposeste adanc asupra versurilor si nu dovedester nicaieri posesia unei veritabile tehnici a muncii intelectuale.Asemenea altora e un aotodidact insetat de meri escapade intelectuale care parodiaza lesne cu argumente de eruditie si mai mult adulmeca ideile decat sa le descopere prin studiu sistematic.Bolliac nu e un adept oarecare al esteticii pasoptiste,ci e unul din principalii ei protagonisti.E o reala in aceasta remarcabila intelegere a fenomenului poetic ,materializata intr-un fel de iluminari succesive.Chiar daca n-a atins mari atitudini lirice, Bolliac e vadit sa simta poezia si ii percepe esenta.Romantic impenitent,si-a croit drumul incercand mereu sa se sincronizeze cu o actualitate mobila,careia accelerarea ritmului istoric i-a impus dese schimbari.Romantic dar crescut din radacini iluministe,n-a izbutit sa opteze literar intre rigoare si ambiguitate,intre didacticism si liberul zbor al fanteziei,intre vibratia adanca a inimii si bogatia senzuala a lumii.Nu i-a lipsit nici elanul meditatiei ,nici fiorul luminilor de bezna ce ne inconjoara,nici cutezanta marilor escapade lirice.

9.N. Manolescu il considear un mare poet,poate singurul high romantic de pana la Eminmescu regasind in poezia acestuia aproape toate trasaturile specifice primului romantism:coerenta vizionara,simt cosmic,intensitate pasionala si radicalism ideologic.A introdus si a sustinut motivul ruinelor ,a cultivat poezia extatica si vizionara, a demonstrat o apetenta deosebita pt poezia didactica si civica, chiar daca rezultatele estetice au fost modeste.Daca e adevarat ca nu a inventat limbajul poeziei de idei in schimb a contribuit din plin la creere unui limbaj liric , fapt de necontestat in ciuda traditiei care a transmis imaginea unei persinalitati scindate , opera literera , teoretica si speculativa ne proiecteaza un profil surprinzator de unitar.Daca ne referim la piesele sale de rezistenta e de observat ca vocatia sa a fost mai degraba una epica si mult mai putin una lirica.

10.In cei aproape 25 ani de activitate literara, ca un advarat profesionist, Bolintineanu a publicat 18 volume ,ilustrandu-se in toate genurile si speciile literare.Baladele istorice atat de transparente si usor de memorat a obtinut o glorie nemeritata .Multimea cliseelor, caracterul strident,lipsa de culoare istorica si caracterul simplist al scenariului indeparteaza aceste texte de zona estetica .Dincolo de performantele estetice uimitoare este capacitatea anticipativa a demersului poetic, sinteza realizata intre dimensiunea mistica si cea istorica intr-un limbaj cu o mare putere de simbolizare.Romantismul sau e mult mai evoluat decat al colegilor sai de generatie ,temperamentul, sensibilitatea, calitatile sale native l-au condus la fourirea unei opere inegale dar de maxima semnificatie prin faptul ca a pregatit, a anticipat poezia care avea sa urmeze.

11.Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele artistice existente si ar impune descperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. In aceasta incercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind vorba de repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.
Prâslea cel voinic şi merele de aur

cules de Petre Ispirescu
Cules şi publicat de Petre Ispirescu în volumul „Legendele sau basmele românilor”, „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, prin întâmplări şi profilul personajelor, este un basm fantastic. Tema este cea specifică, raportul bine-rău, iar deznodământul aduce triumf binelui.

Basmul este specie a epicii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere, cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice. La acţiune participă personaje imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezintă binele şi răul, iar în final acesta este învins.

Basmul are structură schematizată, în general respectată. Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale.

Subiectul se poate rezuma cu uşurinţă.

A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fii. În grădina împărăţiei sale se afla un pom care făcea mere de aur, din care împăratul nu reuşise să guste, deoarece erau furate înainte de a se coace. An de an, în perioada coacerii, mulţi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai împăratului, au păzit pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese în zadar. Numai Prâslea reuşeşte să-l rănească şi să ducă mere tatălui său.

El porneşte, împreună cu cei doi fraţi mai mari, în urmărirea hoţului şi, la un moment dat, drumul duce către tărâmul celălalt. Voinicul coboară pe celălalt tărâm şi ajunge la palatele zmeilor care furaseră trei fete de împărat. El se luptă cu zmeii, îi omoară, eliberează fetele şi, după ce transformă palatele în trei mere, se întoarce la locul pe unde coborâse. Fraţii săi trag afară numai pe cele trei fete iar pe Prâslea îl părăsesc cu gând să-l piardă. Rămas pe tărâmul celălalt, voinicul salvează puii unei păsări de zgripsor, care, drept recunoştinţă, îl scoate la suprafaţa pământului.

Revenit în împărăţia tatălui său, după multe încercări, este recunsocut, fraţii săi sunt pedepsiţi, iar el se însoară cu fata cea mică şi-i urmează tatălui său la domnie.

Personajul principal al basmului este Prâslea.El participă la întreaga acţiune şi este imaginea binelui, întruchipând idealul etic de cinste, dreptate şi adevăr. Numele său sugerază particularităţile eroului:cel mic, dar cel mai viteaz. Deşi este ironizat la începutul basmului de către tatăl său, reuşeşte să-l convingă pe acesta să-l lase să păzească mărul de aur. Inteligent, îşi face un plan pentru a prinde hoţul şi reuşeşte să îl rănească pe acesta. Basmul are un final fericit, încheindu-se cu nunta eroului.

Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă impresionantă, omoară zmeii şi balaurul în luptă dreaptă.Prâslea este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi fabuloase. Alături de Prâslea, se constituie forţe ale binelui: împăratul, cele trei fete, corbul, pasărea zgripsor şi puii ei, meşterul argintar.Personajele care reprezintă forţele răului sunt adversarii lui Prâslea:fraţii invidioşi, (care îi doresc pieirea pentru a se lăuda cu izbânda) şi zmeii, personajele fantastice, care trăiesc într-o lume ce funcţionează după legi proprii, altele decât cele din lumea reală. Reprezentaţii răului sunt pedepsiţi întotdeauna în basm.

Personajele reale – împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat şi meşteşugarul argintar – ca şi cele fantastice – Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul – indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevărului şi instituirea dreptăţii.

Elementul fantastic include şi obiectele miraculoase (mărul de aur, furca de aur, cloşca cu puii de aur, dar şi seul şi apa). Ele ajută eroul să depăşească situaţiile dificile, iar cifra simbolică trei are putere magică.

Respectând caracteristicile speciei, basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” începe cu formula introductiuvă: „A fost odată ca niciodată” care sugerează un timp imaginar. Prin ea, ascultătorii – cititorii – sunt introduşi într-o lume în care totul este posibil. Spaţiul de desfăşurare al acţiunii este şi el ireal (la curtea unui împărat, pe tărâmul celălalt). Formula finală „Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă ... şi încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa” are rolul de a scoate pe ascultători din lumea fantastică, iar nota ironică din formula de încheiere neagă veridicitatea celor povestite.Locul de unde pleacă eroul este curtea împăratului şi tot aici se va întoarce victorios acesta, iar drumul pe care îl parcurge singur constituie un prilej pentru a-şi dovedi calităţile - drum iniţiac.Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru noţiunea de bine şi rău, reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor se desluşesc prin acţiune, care se petrece pe pământ, dar şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul care desparte cele două lumi.

Ca orice basm popular, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” are numeroase elemente de oralitate, care menţin trează atenţia ascultătorului. Vorbirea directă se îmbină cu vorbirea indirectă, folosirea verbelor la perfectul simplu („îi mulţumi”, „fu primit” etc.) dau impresia că acţiunea s-a petrecut de curând, inversiunile şi repetiţiile ( „şi merse, merse”) specifice stilului oral, precum şi cuvintele şi expresiile populare („niţică”, „piroteală”, „soroc” etc.) sunt modalităţi specifice basmului.

Stilul caracterizat prin oralitate, împletirea armonioasă a celor trei moduri de expunere – naraţiunea, descirerea şi dialogul – dau farmec basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a poporului român.

REVEDERE

de MIHAI EMINESCU

-- Codrule, codrutule, -- Codrule cu rauri line

Ce mai faci, dragutule, Vreme trece, vreme vine,

Ca de cand nu ne-am vazut Tu din tanar precum esti

Multa vreme au trecut Tot mereu intineresti.

Si de cand ma-m departat,

Multa lume am imblat. –Ce mi-i vremea, cand de veacuri

Stelele-mi scanteiepe lacuri,

-- Ia, eu fac ce fac de mult, Ca de-i vremea rea sau buna,

Iarna viscolu-l ascult, Vantu-mi bate,frunza-mi suna;

Crengile-mi rupandu-le, Si de-i vremea buna, rea,

Apele-astupand-le, Mie-mi curge Dunarea.

Troienind cararile Numai omu-i schimbator,

Si gonind cantarile; Pe pamant ratacitor,

Si mai fac ce fac demult, Iar noi locului ne tinem,

Vara doina mi-o ascult Cum am fost asa ramanem:

Pe cararea spre izvor Marea si cu raurile,

Ca le-am dat-o tuturor, Lumea cu pustiurile,

Implandu-si cofeile, Luna si cu soarele,

Mi-o canta femeile. Codrul cu izvoarele.

Mihai Eminescu s-a nascut in anul 1850 si a murit in anul 1889.

A fost si este, cel mai mare poet si scriitor roman,,ultimul mare poet national. Eminescu este un romantic, un poet liric prin excelenta. Creatia sa reflecta nemarginita sete de cunoastere, aspiratia catre absolut.

Cele mai multe lucrari ale sale au fost inspirate din natura; natura fiind pentru Eminescu un loc atat de refugiu cat si de relexare. Aceasta tema, a naturii, o regasim si in poezia ``Revedere`` unde poetul pune accentul pe comuniunea omului cu natura.

Poezia are ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe, si rima imperecheata. Putem observa in poezie un dialog imaginar cu un personaj de natura personificat.

Se disting doua planuri: unul al omului si unul al codrului. In planul uman, omul ii pune codrului o serie de intrebari, intrebari existentiale care l-au framantat toata viata;astfel poetul dorind sa reliefeze curiozitatea omului.

Planul personificat al codrului este alcatuit din raspunsurile acestuia la intrebarile nelinistite ale fiintei. Se poate constata o evolutie a sentimentelor poetului de la bucuria initiala a regasirii intimitatii cu natura, pana la amaraciunea finala a constatarii ca Universul se mentine etern, in timp ce omul este pieritor.

Trecerea timpului este, pentru om un fapt ireversibil,care lasa urmari nedorite, in schimb pentru codru nu poate fi decat un lucru bun; la acesta neobservandu-se trecerea anilor.

Adresarea in diminutive constituie o modalitate artistica a folclorului national.Chiar si epitetul afectiv ``dragutule``,care marcheaza reciprocitatea si gingasia afectiunii dintre poet si codru. Eminescu recunoaste cu regret ca relatia lui sufleteasca cu natura a fost intrerupta si ca greutatile vietii l-au indepartat temporar de universul natural.

Trecerea timpului pentru fiinta umana ajunge de nerecuperat. Codrul vorbeste asemanaror unui batran intelept, a carui experienta multimilenara confera limbajului sau un ton sfatos si pilduitor.

Anotimpurile se repeta,existenta naturii ramane aceeasi:``Ia eu fac ce fac de mult…`` In timpul iernii padurea asculta resemnata vuietul ``viscolului``, care ii distruge podoabele vegetale,``rupand`` crengile copacilor, inghetand apele, acoperind cu troiene cararile si ``gonind`` pasarile cantatoare. Viscolul se repeta in fiecare an, iar codrul, familirizat cu efectele acestuia, nu se mai teme de el.

In timpul verii, padurea reinvie si imbraca haina vegetalade o mare diversitate cromatica.Drumurile prin codru si, mai ales cele care duc spre izvoare sunt insufletite de cantecele femeilor. Codru este bucuros sa inregistreze prezenta umana cotidiana in mijlocul sau; este mandru ca fiecare ``carare spre izvor`` apartine tuturor.

In codru omul si-a gasit fie un adapost in vremuri grele, fie un loc in care poate privi natura ca e un paradis terestru, in care dragostea dintre fiinte este ocrotita.

In finalul poemului, raspunsul codrului subliniaz aperenitatea naturii si statornicia speciilor ei, in pofida curgerii eterne a timpului si a actiunii distructive a stihiilor.

Pentru natura, notiunea de ``vreme`` nu exista, iar fenomenele telurice si astrale se repeta identic. Omul reprezinta o fiinta ``ratacitoare``, cautandu-si in permanenta locul ideal in care sa existe si sa se statorniceasca. Codrul nu este singur, el se integreaza intr-o pluritate a fenomenelor.

PARTEA FINALA a poemului consta intr-o ampla enumeratie a elementelor naturii, grupate intr-o ordine fireasca, ce reuneste spatiul terestru cu cel cosmic.

Poezia ``REVEDERE`` este o elegie.


ROMANUL DE TIP BALZACIAN
R balzacian este în esenţă un roman doric care releva un anume tip de valorificare a formulei realiste. Altfel spus, balzacianismul sau balzacianism realist cunoscut şi sub numele de realism critic are 2 valenţe estetice: romantică şi dorică, fapt ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a avut drept model romanul lui Honore de Balzac. Cu alte cuvinte balzacianismul = epoca în care individul burghez, rapace şi însetat de avere vrea să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violenţă şi individualism. Apar in imaginarul romanesc intrigi tenebroase, conflicte violente, pasiuni atroce dezlanţuite în jurul zeului epocii – banul.

Într-o epocă în care în literatura romană se remarcă romanul ionic de analiză psihologică, subiectiv, feminin. G Calinescu pare a opta pt formula balzaciană. Astfel Constantinescu remarca că romancierul apelează la formula balzaciană a faptelor comune, fixând nişte cadre sociale bine precizate, o frescă din viaţa burgheziei bucureştene; Crohmălniceanu aşează romanul “Enigma Otiliei” sub semnul reconstituirii balzaciene şi clasificării caracterologice.

Aceste note definitirii sunt evidente şi în r EO care este un roman doric, realist balzacian, obiectiv.

- semnificaţia titlului

- geneza romanului

- structura operei şi compoziţia. Perspectiva narativă :

Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omni s/p, heterodiegetic, perspectivă din afară, focalizare neutră, viziune auctorială. Perspectiva naratorului este completată de cea a personajului martor – Felix – prin intermediul caruia sunt introduse în scenă celelalte personaje.

1) Tema romanului – nomenclatorul tematic este reprezentativ pt r balzacian.

2) Alt element specific este incipitul dată – fixarea atentă a conotopului şi a personajului; incipitul este simetric cu desinitul / epilogul r pt că opera debutează şi se încheie prin tehnica circularităţii epice cu imaginea lui Felix Sima care după întâlnirea cu Pascalopol şi după contemplarea fotografiei Otiliei revine pe str Antim rememorând cuvintele lui moş Costache “aici nu stă nimeni”. În plus desinitul nu coincide cu deznodământul, pt că dez = moartea lui moş Costache, determinând plecarea Otiliei şi despărţirea celor 2 tineri.

3) Un alt element specific balzacian este conflictul – istoria moştenirii lui moş Costache şi generat de acumularea de tensiuni între familiile Tulea şi Giurgiuveanu, pe fondul agravării bolii lui moş Costache.

4) Intenţia de reconstituire a unei epoci şi a unui mediu social : începutul sec20, mediul citadin bucureştean.

5) Punerea în comun a caracterelor cu mediul social în care trăiesc.

6) Folosirea spaţiului ca mijloc de caracterizare a personajelor (!descrierea unei case!)
7) Formule narative de aspect balzacian: expoziţiunea cu fixarea exactă a cronotopului(data) şi personajul martor Felix care rezolvă de la început problema instalării cititorului într-un mediu fictiv străin.

8) Tehnica circularităţii epice

9) Încercarea de a descoperii scheme tipologice universale – tipologia personajelor (!exemplu Giurgiveanu!).

Este însă evident faptul că deşi pare a fi scris în registrul canonic balzacian, la o lectură eficientă, EO este o scriere polemică la adresa balzacianismului. Această idee este susţinută de critica literară prin opiniile lui N.Manolescu “Arca lui Noe”, Nicolae Balotă “De la Ion la Ioanide” şi Ion Negoiţescu “În istoria literaturii române moderne”. Ei dezbat elemente polemice ale romanului, după cum urmează.

Subscriem evident opiniile lui N.Manolescu potrivit căreia la G.Căl “este un balzacianism fără Balzac”. Romanul descoperă polemic o formulă ce nu mai saisface orizontul de aşeptare al cititorului. Argumentele ar putea fi că “Balzac are vocaţia de a creea viaţa în timp. G.Căl oare pe aceea de a o comenta”.

Manolescu şi Negoiţescu identifică în EO un r comic. O jucărie perfectă de un epic “prea pur, prea tehnic şi fără altă motivaţie decât gravitatea şi estetică prea evidentă.

Personajele nu sunt doar tipuri realist balzaciene, ci,ca intr-o comedie a automatismelor, par a fi lipsite de moralitate, schematice, vidate de conţinut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt. Ca în comediile caragialiene nici un personaj nu evoluează, iar evoluţia se resimte numai la nivel actorial, căci dacă personajul nu se schimbă dau impresia unor “păpuşi mecanice al caror arc a fost întors până la capăt”.

Astfel spus unitatea in r EO permite raportarea la “commedia dell arte”.

Nicolae Balotă consideră că personajul r reprezintă o faună romanescă “o mulţime caricaturală înconjoară o fiinţă sau un cuplu de nevinovaţi, căci Satyriconul are nevoie de un ochi al nevinovăţiei”.

(roman latin scris de Petronius, nobil roman contemporan cu Nero).

Efectul acestei perspective e dualitatea planurilor narative pe care sunt situate personajele: pe un plan apar ca pe o scenă “santimbanci” - “La ora12ziua” : Costache, Titi, Aurica, Aglae, Stănică; pe de altă parte remarcăm inocenţii (homonovus): Felix, Otilia, care urmăresc spectacolul.

Spre deosebire de clasicii care au viziunea unităţii, Călinescu are viziunea umanităţii în ruptură (se poate observa în deznodământ destrămarea clanului Tulea prin intermeidul a ceea ce Sdamian numea opoziţia dintre forţele centripete şi centrifuge – unele repr perspectiva unificatoare iar celelalte perspectivă dezbinatoare, mai puternică în roman. Arta formării unor chipuri umane se asociază cu o intenţie marcată de deformarea prin grotesc.

Grotescul este o dimensiune estetică fundamentală in EO care nu apare in clasicism. Surse ale grotescului după Nbalotă sunt :

a) deformarea monumentalului şi grandiosului în arhitectură; casa lui moşC este un amestec de stiluri, kitchul cu imitaţii în conturarea salonului casei: faimoasele adulterări donateliene, salonul casei e definit drept “o anticameră a morţii”.

b) portretul personajului e grotesc şi vizează comicul. Stănică se vaită de inimă, il trage pe sfoară când pe Felix, când pe Costache, aduce la căpătâiul bolnavului un doctor fals.

c) limbajul este situat în registrul comic, căci subtilitatea r e de natură estetică, nu psihologică. Relevant e cazul lui Stănică, un Caţavencu şi la nivelul discursului, când dr e chemat la căpătâiul lui Costache îl declară pe acesta în afara pericolului Stănică simulă entuziasmul “dle dr sunteţi providenţa noastră. Încă odată aţi savârşit o minune ridicându-ne pe bunul nostru unchi. Va suntem în veci recunoscători”; în continuarea replicii escocrul subliniază printr-un aparte: “mama ta de pesevenchi, gândi Stănică insinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu.”

d) deformarea discursului dialogat – dialogul e deformat de bârfă “bârfa vă adună şi ea vă împrăştie”. În r bârfa este o artă de conversaţie de la simpla transmitere de veşti la clevetire şi calomnie. Aici e cazul babei absolute şi al domnişoarei bătrâne care malignizează cuvintele prin raportare la Otilia “dezmăţată, o fată fără căpătâi”. În consecinţă Balotă vorbeşte despre arta”bârfei” în romanul călinescian.

e) grotescul rezultă din ignorarea oricăror valori morale, deoarece clasicismul este un curent al virtuţilor, al elementelor moralizatoare în timp ce Călinescu evocă o lume indiferentă la orice aspect moral.

În consecinţă se poate afirma că G. Călinescu a aplicat arta balzacianismului în roman.

SUBIECTE ORAL

INSTANTELE COMUNICARII NARATIVE (AUTOR, NARATOR, PERSONAJ, CITITOR)

Autorul = persoana care concepe si care scrie o opera (literara, stiintifica etc.)

Din perspectiva operei literare, autorul si cititorul sunt entitati aflate la capetele opuse ale procesului semiotic. Primul este cel care a creat si semnat opera, al doilea este cel care o recepteaza si o interpreteaza in functiile de propriile referinte si capaitati de intelegere. Autorul concret, creatorul operei literare, adreseaza, ca expeditor, un mesaj literar cititorului concret, care functioneaza ca destinatar/receptor.Autorul concret si cititorul concret sunt personalitati istorice si biografice, ce nu apartin operei literare, insa se situeaza in lumea reala unde ele duc, independent de textul literar, o viata autonoma.

Reflexul (oglindirea) autorului intr-un text narativ este naratorul, delegat sa relateze faptele/intamplarile universului fictional. Autorul abstract este cel care a creat universul epic, iar naratorul, instanta intemediara intre autor si cititor, este cel care comunica istorisirea narata cititorului fictiv. Atat naratorul cat si personajul sunt manuite de autor in scopul dorit de acesta si in conformitate cu propria viziune asupra veridicitatii relatarii. Se poate pune semnul egalitaii intre autor, narator si personaj doar in cazul jurnalului, memoriilor sau al autobiografiei.