Originea si evolutia limbii romane

“Padurea spanzuratilor”

=comentariu=
Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a primului razboi mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam.

Inceputul romanului relateaza o atmosfera cenusie de toamna mohorata in timpul primului razboi mondial, in care imaginea spanzuratorii stapaneste intreg spatiul vizual si spiritual. Apostol Bologa, protagonistul romanului, ca membru al Curtii Martiale, a facut parte din completul de judecata care a condamnat la moarte prin spanzuratoare pe sublocotenentul ceh Svobota, pentru ca incercase sa treaca frontul la inamic. Convins ca si-a facut datoria fata de stat, Apostol Bologa supravegheaza cu severitate executia, care I se pare un act de dreapta justitie. Momentul crucial care va avea puternice influente in constiinta eroului si care va declansa conflictul psihologic al personajului este privirea obsedanta a ochilor lui Svobota. Este acum o prima manifestare a crizei de constiinta, care, treptat, va domina mintea si sufletul lui Apostol.

Rebreanu face o retrospectiva a vietii lui Bologa, motivand devenirea personajului din copilarie si pana la inrolarea sa in armata. Apostol isi petrece primii ani de viata in targusorul Parva, pe valea Somesului, prilej cu care autorul prezinta cateva date despre familie, care argumenteaza evolutia eroului. Urmand clasele primare la Parva, apoi la liceul din Nasaud, eroul refuza sa urmeze “cariera preoteasca” (cum dorea mama sa) si se hotaraste sa studieze filozofia. Iesit din inchisoare, Iosif Bologa se implica in educatia fiului sau, considerand ca acesta trebuie crescut in respectarea preceptelor morale solide, propunandu-si sa faca din el “un om si un caracter”, veghind “cu o severitate din ce in ce mai strasnica” evolutia mentala si etica a lui Apostol. Echilibrul lui se clatina puternic atunci cand este anuntat ca tatal sau a murit de inima. Atunci simti o teama ingrozitoare. Ca student la Facultatea de Filozofie din Budapesta, invata in cateva luni ungureste si nemteste, bucurandu-se de stima profesorilor pentru inteligenta, sarguinta si curajul opiniilor personale. Venit acasa in vacanta, o cunoaste pe Marta, fiica avocatului Domsa, se logodeste cu ea, apoi se inroleaza voluntar in armata, pentru a-I arata acesteia ca este viteaz si curajos.

Ca ofiter in armata austro-ungara, Bologa are constiinta datoriei fata de stat si se comporta exemplar, obtinand decoratii pe frontul din Galitia si Italia, fiind apoi numit membru in completul de judecata al Tribunalului Militar. Criza de constiinta a personajului este generata de cuvintele tatalui sau: “Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!”. Avand puternic inradacinat acest principiu de constiinta, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spanzuratorii si de privirea condamnatului Svobota care exprima dispret fata de moarte si care era “infrumusetata de o dragoste uriasa”.

De acum, intreaga sa fiinta este dominata de aspiratia spre libertate si constiinta apartenentei etnice. De aceea, cand afla ca regimentul sau trece in Ardeal, incearca sa obtina aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta impotriva neamului romanesc.

Discutia ca Klapka dezvaluie pentru prima oara dorinta lui Bologa de a dezerta, daca generalul Karg nu ii va accepta cererea de a fi mutat pe alt front decat cel romanesc. De aceea el se straduieste sa se distinga prin fapte de vitejie si eroism.ca sa poata avea argumente militare care sa-I sustina cererea in fata superiorilor. Dupa atacul in care Apostol Bologa distruge reflectorul rusesc, speranta ca I se va accepta rugamintea creste, dar generalul Karg il refuza categoric. Analizandu-si criza de constiinta, Bologa ii marturiseste generalului starea sa morala conflictuala. In noaptea aceea Bologa incearca sa dezerteze “la muscali”, dar este ranit in lupta, este spitalizat, dupa care se intoarce la Parva in covalescenta. Rupe logodna cu Marta, care flirtase in acest timp cu alti ofiteri, Bologa marturisind insa cinstit ca nu o mai iubeste pe Marta.

Revenit pe front, Bologa lucreaza un timp in biroul coloanei de munitii, fiind gazduit de groparul Vidor, de a carui fiica, Ilona, se indragosteste si cu care se si logodeste.

Ca membru al Curtii Martiale este pus in situatia de a condamna la moarte 12 romani acuzati de pactizare cu inamicul si, pentru a preintampina o noua greseala, ia pentru a doua oara hotararea de a dezerta, desi era urmarit cu tenacitate de locotenentul Varga, care-I banuia intentia.

Apostol Bologa dezerteaza chiar prin locul pazit de cel mai vigilent dusman al sau, locotenentul ungur Varga, care il prinde si il preda Tribunalului Militar, consemnand in raport si faptul ca dezertorul avusese asupra sa “harta cu pozitiile” frontului. Bologa refuza cu incapatanare sa fie aparat de capitanul Klapka si este condamnat la moarte prin spanzurare. Odata hotarata sentinta, Apostol Bologa isi simte sufletul impacat cu el si cu lumea din afara, inima ii este inundata de “iubirea care imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe Dumnezeu”. Moare ca un erou, intruchipand puterea de sacrificiu pentru cauza nobila a neamului sau, pentru libertate si iubire de adevar, “cu ochii insetati de lumina rasaritului”, cu privirile indreptate “spre stralucirea cereasca”.

Stilul lui Liviu Rebreanu confirma si in acest roman obiectivarea realista a temei, concizia si precizia termenilor literari, anticalofilia.

Elemente moderne şi tradiţionale în romanul Ion

Romanul romanesc intră în faza modernă prin trei romancieri ai perioadei interbelice: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. Romanul înlocuieşte ca dominantă epică, povestirea şi nuvela cultivate în primele decenii ale secolului al XX-lea, când literatura română avea povestitori, dar nu romancieri.

Incontestabli monumental, romanul Ion, apărut în 1920, este rezultatul unui îndelungat proces de elaborare. Ion este o creaţie epică care sondează ochiul avizat al scriitorului, un roman-frescă aparţinând precumpănitor curentului realist, cu evidente semne ale clasicismului şi naturalismului.

Tema operei o constituie lupta ţăranului român pentru pământ. Mesajul romanului are o mare încărcătură de valori etice, dominantă diind ideea că dorinţa de pămînt duce inevitabil la dezintegrarea morală a individului, in condiţiile depăşirii limitelor normalului.

Puternic individualizat, Ion al Glanetaşului din Armadia trăieşte cu o viaţă proprie de o intensitate fără precedent în romanul românesc, dar se vădeşte, prin sentimentul său de aprigă iubire posesivă a pământului, valabil universal. El începe a se diferenţia, îmbogăţindu-şi valenţele sufleteşti prin fatalitatea amorului care îl duce somnambulic spre moarte, sub loviturile de sapă ale rivalului său, George al lui Vasile Baciu.

Lumea nouă a creaţiei lui Liviu Rebreanu se cristalizează sub puterea pasiunii. Hora care deschide romanul Ion ne introduce,de la început, într-un climat torid, de o comprimată electricitate. Tăcerea stranie, zăpuşeala sufocantă, aparenta letargie se rezolvă in izbucnirea frenetică a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului şi nu are astâmpăr de patima care clocoteşte în jur, asmuţită mereu de cei trei lăutari, tocmiţi să-şi “rupă arcuşurile”, să mai spună o dată cântecul ce “saltă aprig, ţnfocat”. Hristosul de tinichea ruginită zace departe de gândurile celor prinşi în vârtejul patimii dogorâtoare. Tropotul jucătorilor bate cu putere ritmurile Someşanei şi nu vrea cu nici un chip să se potolească. Ţiganul s-a oprit să-şi mai tragă sufletul, dar flăcăii se reped la el, ameninţător. Câţiva paşi mai departe, fetele nepoftite la joc, râzând silit; printre ele se rătăceşte şi câte o nevastă tânără. Copiii se lasă la pământ să contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Ion o strânge pe Ana, cerându-i aprins “să vie”, ştie ea... O zăreşte pe Florica şi ca să şi-o alunge din minte, din simţuri, fiindcă aşa trebuie, trage din sticla cu rachiu. Anei îi şopteşte cuvinte pasionale, însă puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevarate, căci se vede bine de pe acum că el nu o vrea pe Ana, vrea pământurile lui Vasile Baciu, pe când ea tremură de emoţia iubirii. O strânge în braţe, dar salutul neaşteptat, batjocoritor al lui Ilie Onu: “Noroc, noroc, Ioane”, vine ca o dezvăluire rece. Duminică, de la amvon, popa Belciug îl ameninţă pe Ion cu mânia lui Dumnezeu: “Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici fe foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că el nu se lasă călcat în picioare pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz”. Îndârjitde dispreţul celor înstăriţi , după bătaia cu George, după înfruntarea cu Vasile Baciu, după predica lui Belciug din biserică aceea care-l făcuse de râsul satului flăcăul înţelege ce are de făcut, are un singur lucru de făcut, numai o cale.

“Mai spre seară , când rachiul îi amorţi de tot simţirea”, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de soţie, numai ca să arate el popii că, dacă-i la o adică, nu-i pasă lui de nimeni în lume”. Alt drum care să-l scoată din ruşine şi umilinţă nu are înaintea sa. A doua zi îşi zice că are dreptate preotul, nu e cuminte ce vrea să facă, el pe Florica o iubeşte, dar, după aceea, îşi ia seama şi hotărârea de a trece peste orice şi a lua, de nevastă pe Ana lui Vasile Baciu îl obsedeaza cu putere tot mai mare, căci, fără pământ, nu va putea vreodată , oricât ar fi de harnic, să iasă la un liman, în rând cu oamenii. “Îşi zicea, din ce in ce mai des, că robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă şi el ceva. Va să zică, va trebui să fie veşnic slugă pe la alţii, să muncească spre a îmbogăţi pe alţii?...Mâine-poimâine îl vor copleşi poate copiii. Cu ce-i va hrăni şi mai cu seamă, ce le va lăsa după moarte?... Şi.l vor blestema copiii precum blestemă şi el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său pentru că a irosit pământul ce l-a avut, şi pe mă-sa pentru că nu i s-a împotrivit.Va trăi fără dragoste şi cum altfel poate fi viaţa lui decât întunecată, rece şi neomenească? Dar şi ce fel de dragoste va fi aceea petrecută în umilinţă, terorizată zi cu zi de griji, de ruşine şi nedreptate?” El are nevoie de pămînt ca să trăiască, dar pământul îl împiedică să trăiască omeneşte cu patimă şi bucurie. Este dilema în care va trebui să se zbată. Ion, ca personaj, e tragic pentru că e constrâns să se mişte sub povara alegerii. Aici proza lui Rebreanu are cel mai mare filon de modernitate. În demonstraţia acestui drum închis, Rebreanu a exprimat toată frămîntarea ţăranului prins reţeaua unor raporturi dominante, necesare. Izbucnirea pasională, care deschide romanul, cu toate că se manifestă în forme limitate, este frenetic omenească, chiar dacă elementar-omenească, dar în calea ei se ridică o putere nouă, rece, sălbatică. Din înfruntarea aceasta, fără soluţie, Ion nu va ieşi viu. Indiscutabil că în hotărârea îndărătnică de a-şi schimba soarta, de a sfida lipsa de noroc, este şi un act de revoltă, dar unul prin care, fatal, se automutilează.

Dacă Ion ar fi cedat patimii sale umane, înainte de a intra în stăpânirea pământului, existenţa sa în planul ficţiunii realiste şi-ar fi pierdut însuşirea capitală a organicităţii. Obiecţia unor critici, după care Ion este un personaj inconsecvent realizat, ar fi fost îndreptăţită dacă el, conceput ca erou reprezentativ, ar fi urmat de la început glasul inimii. Din modul cum urmăreşte realizarea hotărârii lui Ion de a avea pământ, înşelegem cât de adâncă era în scriitor intuiţia unităţii fluide a organicităţii personajului şi cât de puţin îndreptăţită ideea unor critici că rebreanu ar folosi în exclusivitate formele elementare ale observaţiei, ignorând posibilităţile analizei fine, ale psihologiei diferenţiale. Un scriitor al viziunii “fruste” n-ar fi avut la îndemână observaţia de un rafinament strict întemeiat pe adevăr, că hotărârea lui Ion de a avea pământ, de a lua pe Ana, de a-şi urma fără şovăire ţinta şi planul său, se însoţea de un soi de absenţă, cu o înstrăinare de la scopul propus şi ceva în realitate, reprezintă manifestarea paradoxală a cercetării sale asupra scopului. Hotărât să meargă fără ezitare pe drumul ales, Ion începe a trăi dincolo de realităţi, ca şi cum s-ar desprinde de raporturile practice ale vieţii. Forma particulară a obsesiei, scriitorul ni întârzie s-o fixeze, printr-o trăsătură de expresivitate prea puţin obişnuită, ăn scena întâlnirii eroului cu Titu Herdelea. Alegere semnificativă tocmai pentru că Titu Herdelea, spre deosebire de Ion, este desprins de realităţi, cu toate că face pe omul serios, bine înrădăcinat în solul prozaic. Judecăţile “de existenţă”, ca şi obiecţiile aduse romanului vin din două direcţii divergente; întâlnindu-se, se combat şi se anulează. S-a spus că eroul nu este tipic, că reprezintă o deformare a realităţii, o excepţie. S-a spus dimpotrivă că Ion “suferă” de prea mare tipicitate, că el şi ceilaţi eroi din roman, fiind exponenţi prea tipici, şi deci abstractizaţi, ai unei “pasiuni “, încetează a trăi ca individualităţi. Primul caz este frecvent în arta clasicilor, al doilea, la scriitorii naturalişti, torturaţi de particular. Rebreanu evită aceste excese, fiind în literatura română cel mai mare creator de viaţă, dar de viaţă caracteristică, un adept al realismului sintetic, care sistematizează datele vieţii, fără a cădea în abstracţii şi le menţine pe marginile adevărului fără a renunţa la sistematizarea lor. Dimensiunea simbolică, larg reprezentativă a eroilor săi, Rebreanu o afirmă prin intermediul mijloacelor “curente” a realismului. El nu face siomboluri, ci oameni vii, ale căror dimensiuni sunt obţinute prin proiecţie, sunt implicate în taina mare a vieţii şi nu scoase ostentativ la suprafaţă. Totul este de o perfectă verosimilitate, la nivelul vieţii- şi totuşi mult deasupra ei, cu o capacitate de transfigurare ce nu uzează de nici un element luat dinafara vieţii obşteşti. Noutatea modernă a romanului este reprezentată de instituirea unei relaţii afective cu problematica impusă, căci raportul proprietar-proprietate nu mai este unidirecţional. Aspiraţia romancierului de a zugrăvi “pasiuni totale” se traduce în punerea acţiunii sub semnul fatalităţii celor două glasuri: al pământului şi al iubirii, din înfruntarea cărora rezultă tragicul sfârşit al eroului. Romanul este structurat simetric, în două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii, corespunzând celor două pasiuni ale personajului Ion. Titlurile indică ponderea pe care o au în evoluţia personajelor însă împletirea lor este permanentă.

Una dintre trăsăturile romanului este construcţia epică circulară. Romanul debutează cu descrierea drumului care duce în Pripas- spaţiul acţiunii şi sfârşeşte cu descrierea aceluiaşi drum, dar din perspectivă inversă. La sfârşit, cititorul iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală pe acelaşi drum- are loc întoarcerea în aceeaşi interioritate efemeră şi imprevizibilă. Opera devine, astfel, o memorie a destinatarului, iar drumul ne face responsabili pentru eventualul refuz de a vedea în text altceva decât veşnicile noastre obsesii, aşa încât nici nu s-ar mai putea concepe să explicam opera prin viaţă, din moment ce totul e operă şi în acelaşi timp totul e viaţă. Ochiul naratorului obiectiv se depărtează de locul faptelor relatate închiyându-l într-un corp sferoid: o copie a realităţii transfigurate artistic. Drumul deschide posibilitatea unei călătorii fictive livreşti, într-un univers al romanului unde începutul se confundă cu sfârşitul. După părerea lui Liviu Rbreanu, “Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu amintirile dim viaţa proprie”.

Realismul luio Rebreanu include o lume a satului mitic, ce se dezvăluie prin semne şi simboluri: crucea strâmbă cu Hristosul de tinichea ruginită se transformă într-o emblemă a tragicului, anticipând o umanitate care a uitat să respecte legile morale, unde sacrul este ignorat.

Construit ca gen literar o dată cu Ion al lui Rebreanu, romanul românesc are totuşi în timp o îndeajuns de întinsă tradiţie. Romanul lui Rebreanu fortifică instituţiile sociale ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, restabilind legătura cu tradiţia iniţiată de Nicolae Filimon. Elementele de continuitate sunt izbitoare. Ca şi Filimon, Rebreanu aşează în centrul romanului său un tip de erou voluntar, produs specific al raporturilor economice noi, un erou dornic să se înavuţească, să parvină şi care subordonează, până la un punct, totul ţintei sociale. Ca şi eroul filimpnian, Ion consideră femeia în prima fază, o valoare pur economică. Spre deosebire de precursor, Rebreanu conferă până la urmă eroului său dimensiuni monumentale. Un nimb omenesc, o ţinută tragică care-l înalţă peste plstitudinea mizeră a competiţiei pentru avere.

În literatura vechiului regat din primele două decenii ale noului secol, înclinate adesea să exalte eroul abulic, “inadaptabilul” lipsit de energia necesară vieţii, dezgustat de latura “prozaică”, Rebreanu aduce un suflu innoitor, un nou tip de erou, gustul marcat al vieţii proyaice, cultul muncii, al acţiunii. Romancierul de la 1920 dăduse expresia supremă a particularităţilor “literaturii de peste munţi”, deosebită în atâtea privinţe de cea a vechiului regat, îndepârtând însă limita provincială, prea marea ispită a adevărului “local”, generator de exclusivism şi marcat de o viziune prea îngustă, uşor filistină.Notele distinctive ale literaturii ardelene se integrează şi operei lui rebreanu, contribuie la cristalizarea ambianţei, îndepărtează ispita abuliei, aduce pe scriitor la nivelul vieţii, îl face să se intereseze cu deosebire de latura “practică” a existenţei, de raporturile economice. Dar Rebreanu nu se limitează la atât; luciditatea, clarviziunea sa realistă îl fac să dezvăluie conţinutul concret al vieţii în condiţiile satului asaltat de relaţiile capitaliste, îl fac să înţeleagă întreg caracterul iluzoriu al “soluţiilor” preconizate de unii scriitori ai tradiţiei transcarpatine, să intuiască conflictul generator de tragism între calităţile idividuale ale ţăranului şi limitele logice ale vieţii în capitalism, conflictul valorilor umane “tradiţionale” cu tendinţe individualiste acaparatoare. Rezultatele acestei înţelegeri, care porneşte de la notele literaturii transcarpatine, dar se ridică, cu mare energie generalizatoare, deasupra lor într-o viziune tragică a vieţii satului, Rebreanu le fixează cu definitiv relief în Ion.

Luceafărul

de Mihai Eminescu

(Comentariu)

Una din creaţiile îndelung elaborate de poet este "Luceafărul", apărut pentru prima dată în 1883 în "Almanahul societăţii academice social-literare România jună din Viena". Acestui poem, Eminescu i-a închinat - cu întreruperi - peste opt ani de muncă, plecând de la o temă de inspiraţie folclorică, poetul a ajuns la un poem cu caracter simbolic, în care elementele de bază servesc la exprimarea unei concepţii despre iubire, viaţă şi lume rezumată în strofa finală a poemului.

La Eminescu aşa cum spunea şi Slavici în "Amintirile" sale, există neaderenţă organică între viaţa practică, atât de intens închinată acţiunii şi unele postulate ale gândirii schopenhauriene, adoptate teoretic. Decepţia l-a făcut pe marele poet să primească, ca o mângâiere, ca un calmant al suferinţei, concluzia necesităţii însingurării şi a renunţării, cu atât mai tragică cu cât era mai nepotrivită cu datele fundamentale ale fiinţei sale. De aceea "Luceafărul" reputat ca o dramă a renunţării la dragoste, e în acelaşi timp o dramă a cunoaşterii. Poemul, concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii.

Fondul de idei al "Luceafărului" se bazează pe autogonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită în care trăieşte, sau urmărind întocmai firul poemului, aspiraţia geniului de a fi alături de oameni şi neputinţa lui de a realiza aceasta, din cauza superficialitaţii şi mărginirii lor.

Noi vedem în simbolul luceafărului însăşi drama existenţei poetului, care şi-a desăvârşit creaţia opunându-se tendinţelor distrugătoare ale reacţiunii din epoca sa.

Scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, în cadrul unei orânduiri ostile oricărui creator apropiat de popor, poemul are o puternică bază de adevăr.

După chiar mărturia lui Eminescu, "Luceafărul" a fost inspirat de unul din basmele publicate de folcloristul R. Kunish într-un volum de schiţe şi povestiri printre care se aflau şi două basme culese din Muntenia. Unul dintre ele a fost prelucrart de poet în versuri, sub titlul "Fata din grădina de aur". Este vorba aici de un împărat care avea o fată atât de frumoasă încât, pentru a o pune la adăpost de privirea muncitorilor, i-a construit "în vale stearpă" unde stânci de pază înconjurau măreaţa adâncime, un palat din pietre scumpe, cu nenumărate săli şi grădini şi a pus-o sub paza unui fioros balaur.De frumuseţea fără seamăn a fetei aude un fiu de împărat, Florin, care ajutat de Sfintele Miercuri, Vineri şi Duminică, reuşeşte să ajungă până la palatul frumoasei şi să răpună balaurul. În acest timp un zmeu care o văzuse întâmplător se îndrăgosteşte de dânsa şi:

"Născut din soare, din văzduh, din neuă,/De-amarul ei se prefăcu în stâncă."

Lăsându-se să cadă din înălţimea cerului în palat, zmeul i-a chipul unui tânăr de o rară frumuseţe, îi mărturiseşte fetei iubirea şi o roagă să meargă cu el în ţinuturile nemuririi, domniţa refuză:

"Frumos eşti, dar a ta nemurire/Fiinţei trecătoare e pieire."

Zeul pleacă reîntocându-se a doua zi prefăcut în ploaie şi luând din nou chipul unui tânăr fermecător îşi repetă chemarea. Frumoasa îi răspunse că va fi iubita lui doar dacă renunţă la nemurire. Basmul continuă cu înâlnirea dintre Florin şi fata care, îndrăgostită de dată de dânsul, se lasă răpită din palat. Zmeul urcat la cer pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-l facă muritor, ascultă îndemnul acestuia şi priveşte pe pământ, unde vede pe cei doi fugari şi:

"Fiţi fericiţi-cu glasu-i stins a spus-/Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-o dată."

În versiunea definitivă a "Luceafărului" au rămas elemente din iubirea zmeului pentru tânăra fiică de împărat, dar modificate, după cum schimbată este întreaga structură a poemului mergând până la tehnica versului.

Compoziţia "Luceafărului" este relizată pe două planuri: iubirea astrului nemuritor pentru frumoasa Cătălina şi dragostea dintre aceasta şi pajul Cătălin. Poemul începe cu introducerea tradiţională a basmelor:

"A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată /Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată."

În continuare se povesteşte iubirea care se-nfiripă între fata de împărat şi Luceafăr. Privind noaptea în oglindă tremurul strălucirii lui, pe buzele fetei răsare chemarea:

"O dulce-al nopţii mele domn/De ce nu vi tu? Vină!"/"Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o reză…"

Luceafărul se desprinde din înălţime şi aruncându-se în mare, devine un tânăr de o frumuseţe stranie "cu păr de aur moale", "cu faţa albă ca de ceară" şi ochi scânteietori.

La rugămintea de al urma, fata de împărat care simte distanţa uriaşă care-i desparte, refuză răspunzându-i:

" - O, eşti frumos cum numa-n vis/Un înger se arată/Dar pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată;/Straniu la vorbă şi la port/Luceşti fără de viaţă/Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă."

După câteva zile, în somn, pe buzele fetei răsare din nou fără voie, chemarea către Luceafăr. Acesta apare în faţa ei repetându-i rugămintea de a-l urma. Însă fata îi măruriseşte că nu-l pote îndrăgi decât dacă devine muritor ca şi ea.

Tulburat peste măsură, dar voind să-şi dovedească dragostea, Luceafărul primeşte şi părăsind bolta cerească, pleacă spre Demiurg pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire.

În partea a doua a poemului, în timp ce Luceafărul călătoreşte în înălţimile bolţii cereşti, pe pământ se desfăşoară idila dintre fata de împărat, Cătălina, şi un paj al curţii, Cătălin. Acesta se apropie cu îndrăzneală de fată, şi o îmbie cu iubirea lui, care nu are nimic din profunzimea şi măreţia iubirii Lceafărului.

Cătălina care poartă încă în inimă dorul nestins după luceafăr, caută să-l îndepărteze. Dar pajul stăruitor şi din ce în ce mai îndrăzneţ, îi câştigă repede încrederea înfăţişându-i farmecul dragostei pământene fata de împărat este cucerită de cuvintele pajului. Dar îşi aminteşte de dragostea ei pentru Luceafăr. Cătălin însă pe un ton şăgalnic, îi înfrânge fără prea mare greutate acest dor, descriindu-i mirajul fugii în depărtare:

"Hai şi-om fugi în lume,/Doar ni s-or pierde urmele/Şi nu ne-or şti de nume,/ Căci amânoi vom fi cuminţi/Vom fi voioşi şi teferi,/Vei pierde dorul de părinţi/Şi visul de luceferi."



Partea următoare a poemului ne transpune în lumea sferelor cereşti.Luceafărul îi cere Demiurgului să-l facă muritor asemeni oamenilor:

"Reia-mi al nemuririi nimb/Şi focul din privire/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire!"

Spre a-l convinge de zădărnicia acestei rugi, demiurgul, după ce zugrăveşte prăpastia care-l desparte de muritori şi anume micimea şi vremelnicia acestora, îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pământ:

"Şi pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te , te-ndreaptă/Spre acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă."

Aici Luceafărul zăreşte în asfinţit, sub un tei, pe Cătălin alături de Cătălina. În locul ciudatei şi stălucitoarei măreţii a nemuririi fata a ales farmecul simplu al unui muritor. Văzănd pe cer lumina Luceafărului, nu se poate opri de a-i împărtăşi fericirea, rugându-l:

" - Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!"

Din înaltul cerului Luceafărul nu mai cade ca alte dăţi, ci îi trimite şi răspunsul care este şi concluzia întregului poem:

" - Ce-ţi pasă ţie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece."

Poetul a construit figura lui Hyperion ca pe un simbol al superiorităţii depline. Ideea de la care Eminescu porneşte este că geniul plutind în sfere oricât de înalte, nu poate exista singur, izolat şi că aspiră către înâlnirea şi unirea cu lumea comună, pieritoare.

Drama Luceafărului izvorăşte din această aspiraţie, din încercarea zadarnică pe care o face de a realiza această apropiere, imposibilă din caza prăpastiei existente între idealul său şi mărginirea lumii înconjurătoare.

Mistuit de o arzătoare iubire pentru o "preafrumoasă fată" de împărat, Luceafărul încearcă, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, să depăşească pragul ce-I desparte prin întrupările sale succesive. Şi mânat de cerea uşuratecă a fetei, dar mai ales de setea lui neistovită de dragoste, el se hotărăşte la jertfa finală, la decăderea din starea de nemuritor - de fiinţă a primei creaţii - pe care o cere ca o supremă graţie Demiurgului.

Luceafărul, după ce năzuieşte în zadar către iubirea unei pământene, care-i preferă un muritor cu soartă îngemănată, e readus la realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui de către Demiurg, care-i face o lecţie de cunoaştere. Hyperion, în sfera lui, ştie acum, dar cu câtă durere a renunţării, deosebirea dintre el şi cei doi pământeni îndrăgostiţi.

Conştiinţa apartenenţei la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e de data asta slaba compensaţie a renunţării la patima fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii în dragoste.

Acest poem, greu de simbolistică mitologică, filozofică, tinzând la explicarea sortii nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, este înfăţişat în clasice cadenţe în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului.

În desfăşurarea pasiunii sale pentru fata de împărat există o creştere continuă din care rezultă şi trăsăturile morale caracteristice unei fiinţe superioare. Astfel, exprimarea iubirii nu are pentru Hyperion un caracter obişnuit, ci capătă o anume solemnitate, care cuprinde şi sentimentul sacrificiului făcut, de a se rupe din înaltul cerului şi a veni pe pământ.

" - Din sfera mea veni cu greu/Ca să-ţi urmez chemarea/Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea./Ca în cămara ta să vin/Să te privesc de-aproape/Am coborât cu-al meu senin/ Şi m-am născut din ape."

Formula aceasta introductivă se repetă şi la a doua apariţie:

"Din sfera mea venii cu greu/Ca să te-ascult şi acum/Şi soarele e tatăl meu/Iar noaptea-mi este muma…"

Urmând să redea întreaga măreţie morală a unei fiinţe superioare, poetul face să culmineze pasiunea Luceafărului cu hotărârea lui de a renunţa la nemurire, pentru a se putea dărui iubirii. Luceafărul acceptă ideea sacrificiului de sine fără ezitare:

" - Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare /Da' voi să şti asemenea Cât te iubesc de tare;/Da mă voi naşte din păcat/Primind o altă lege/Cu vecinicia sunt legat/Şi voi să mă dezlege."

În acest gest al Luceafărului poetul a concretizat concepţia sa despre iubire văzută ca un ideal înalt, care poate fi atins şi ralizat prin devotament, credinţă şi sacrificiu.

La fel ca şi Luceafărul, Cătălina este un caracter complex. Aşa cum Luceafărul aspiră către dragostea cu o nemuritoare, Cătălina şi dânsa, aspiră către nemurire, către superioritate. Drama sufletească a fetei de împărat se întâmplă din cauza ciocnirii între această aspiraţie şi firea ei pământeană, mărginită care o împiedică să se ridice la înălţimea unei asemenea iubiri.

Dualitatea personajului este sugerată de poet cu măiestrie. În prima parte a poemului, în care aflăm iubirea ei pentru Luceafăr, fata de împărat nu are nume.Ea este pur şi simplu "o prefrumoasă fată."

"Şi mândră-n toate cele /Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele."

Visătoare, se zbate între dragostea pentru Luceafăr şi teama de nemurirea lui, de înfăţişarea lui ciudată.

Fata de împărat capătă nume, devine Cătălina, în partea a doua a pemului, subliniindu-se în acest fel distanţa care o separă de Luceafăr şi identitatea ei cu pajul Cătălin.

Dar această identitate nu se face dintr-o dată. Poetul înfăţişează zbaterea ei între Cătălin şi Luceafăr. Pajul o încântă cu glumele lui, îi risipeşte o clipă tristeţea şi Cătălina îi spune îneselită:

"Încă de mic te cunoşteam pe tine/Şi guraliv şi de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…"

Se mai întoarce însă cu notalgie la lume visurilor ei:

"Dar un luceafăr răsărit / Din liniştea uitării,/Dă orizon nemărginit/Singurătăţii mării,/ Şi tainic genele le plec/Căci mi le împle plânsul/Când ale apei valiri trec/Călătorind spre dânsul."

Acest zbucium nu ţine mult. Spre deosebire de Luceafăr, Cătălina nu se gândeşte o singură clipă să-şi sacrifice fiinţa pământeană de dragul celui iubit. Iubirea pentru Luceafăr nu constituie pentru dânsa un ideal. În contrast cu suferinţa lui Hyperion, dragostea Cătălinei pare searbădă, lipsită de vigoare, de măreţie. Prin Cătălina, poetul a simbolizat mărginirea lumii burghrze, superficialitatea şi egoismul ei, neputinţa de a se ridica la înălţimea unui ideal.

Pajul este singurul personaj care, neaspirând la nimic înalt, şiret şi stăruitor îşi urmăreşte ţelurile. Trăsăturile lui morale decurg limpede din istoria vieţii şi îndeletnicirile sale. El este:

"Viclean copil de casă/Ce împle cupele de vin/Mesenilor la masă;/Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii/Băiat din flori şi de pripas/Dar îndrăzneţ, cu ochii."

Văzând pe Cătălina "se furişează pânditor" şi reflecţiile sale îi trădează caracterul uşuratic:

"Dar ce frumoasă se făcu/Şi mândră arz-o focul/Ei Cătălin acu-i acu/Ca să-ţi încerci norocul."

Scena care urmează îl arată priceput în conducerea aventurilor galante, până la urmă reuşeşte să înfrângă aspiraţa Cătălinei către Luceafăr şi o convige să fugă cu el.

Toată această ţesătură de întâmplări ţinând de lumea basmului constituie o alegorie cu înţeles simbolic. În personajele poemului, în faptele înfăţişate şi concluzia lor, poetul a redat o idee prin mijlocul indirect al simbolizării.

"Luceafărul", basmul filozofic, străbate în opera eminesciană, mereu sporit, într-un mod variat şi cu alte valenţe, filonul de aur al inspiraţiei folclorice. Literatura populară a fost pentru Eminescu nu numai singura sursă de bucurie nealterată, ci şi documentul istoric, actul de stare civilă al poporului său, care-l obliga, aşa cum obligă pe orice crator de geniu apartenenţa la un popor, să-i exprime desăvârşit nu numai aspiraţiile, concepţia despre lume şi fericire, suferinţele şi bucuriile, dar şi limba, expresia nemijlocită a spiritului său.

Privite din acest unghi, gândirea şi opera eminesciamă apar ca o încercare, conştientă şi neîntreruptă, de sinteză între personalitatea individuală a poetului şi personalitatea colectivă a poporului său. De aceea lucrarea lui nepreţuită, de proporţii uriaşe, în slujba fixării limbii poetice româneşti, a fost tălmăcirea cea mai fidelă a geniului poporului său. Această tălmăcire e continuată fără încetare în procesul istoric de devenire şi creştere a literaturii naţionale, şi Eminescu, mai mult decât orice alt creator, s-a simţit pe sine ca o verigă din lanţul tradiţiei, legat întradevăr de înaintaşii cei mai mari, ca Eliade, Bolintineanu, Alexandrescu şi mai ales Alecsandri, dar neuitând şi înţelegând ce au însemnat în acest proces şi Sihleanu, şi Prale şi mulţi alţii.

Abia astăzi, când maselor popurare li se restituie valorile materiale şi spirituale, când patrimoniul marii noastre culturi se întoarce la adevăraţii lui cratori, adevărul profetic al legăturii dintre popor şi exponenţii săi de geniu, exprimat de Eminescu în cuvintele:

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din mare de amar."