Originea si evolutia limbii romane

> inchide prima epoca a creatiei povestitorului si deschide o alta:este capodopera la rascruce” ,iar Ion Vlad considera ca prin aparitia acestei capodopere”Semnul de noblete si arta al povestirii romanesti s-a transformat in act fundamental de creatie”.


Povestea lui Harap-Alb

(basmul cult)
"Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, stiinta, etica, observatie, morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oamenii, ci si anumite fiinte himerice, animale…" (G. Calinescu, "Estetica basmului")

In monografia inchinata operei lui Ion Creanga, George Calinescu analizeaza povestile scriitorului humulestean si constata ca punctul de plecare al tuturor il reprezinta folclorul romanesc, "ele reactualizand teme si motive de circulatie universala, cu o vechime aproape mitica ". Astfel, "povestile sale sunt ori adevarate nuvele de tip vechi, ori naratiuni fabuloase in care se dezvolta observatii morale milenare".

Considerata o capodopera, "Povestea lui Harap-Alb" porneste in mod evident de la un model al basmului popular, dar constructia epica este, totodata, articulata ca un Bildungsroman, fiind consemnate intamplari care modeleaza un erou.

Dincolo de eterna lupta dintre Bine si Rau, observam ca tema tratata de autor este una morala, referitoare la conditia eroului, care, inainte de a fi imparat, trebuie sa cunoasca si satutul de sluga, tocmai pentru a invata sa-si inteleaga supusii si sa-si exercite responsabil puterea.

Titlul neobisnuit al basmului evidentiaza dubla personalitate a protagonistului, reprezentata printr-o identitate reala ( de tanar print) si una aparenta (de sluga a Spanului). Folosind acest antroponim, Creanga individualizeaza un tip uman, detasandu-se de basmul popular, in care eroul ramane un nume generic – Fat-Frumos.

Subiectul respecta articulatiile cunoscute ale basmului popular, chiar daca actiunea este mai complexa si implica un numar relativ mare de personaje. Expozitiunea o constituie hotararea tatalui eroului de a-si supune cei trei fii la o proba a curajului, pentru a vedea care dintre fii este vrednic sa-l urmeze la tron pe Imparatul Verde. Singurul care reuseste sa treaca aceasta proba este cel mai mic dintre frati, care proneste la drum insotit de sfatul tatului sau de a se feri de "omul span" si de "omul ros".

Drumul catre imparatia unchiului sau traverseaza un pustiu dezolant, in care eroul simte acut apasarea singuratatii, nevoia de comunicare umana si nesiguranta locurilor in care, la un moment dat se rataceste. Acest lucru decl anseaza intriga basmului, care consta in incalcarea, din naivitate a sfatului parintesc, ceea ce are ca drept urmare schimbarea identitatii si a statului eroului. El devine sluga Spanului si primeste numele de Harap-Alb. Desfasurarea actiunii cuprinde incercarile la care craisorul a fost supus. Ajuns la curtea Imparatului Verde, Harap-Alb va fi trimis de catre span sa aduca salata din Gradina Ursului, pielea cu nestemate a cerbului si pe fata Imparatului Ros. Ultima incercare este si cea mai dificila, dar este de asemena un prilej de a intalni alte cinci perasonaje care vor avea un rol important in indeplinirea misiunii lui. Ajutat de catre Sfanta Duminica, de regina Albinelor si de cea a Furnicilor, Harap-Alb, impreuna cu Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila si Pasari-Lat-Lungila reusesc sa treaca peste toate incercarile la care sunt supusi si sa o primeasca pe fata imparatuuli.

Punctul culminant este reprezentat de demascarea spanului de catre fata Imparatului Ros, care avea puteri magice. Drept razbunare, Spanul il ucide pe Harp-Alb, dar acesta va fi salvat de catre fata cu ajutorul celor trei smicele, al apei vii si al apei moarte. Spanul moare, prabusindu-se din inaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul se casatoreste cu fata imparatului si mosteneste imparatia unchiului sau, secventa care reprezinta deznodamantul basmului.

Simbolul central al basmului ramane, evident, drumul, metafora a descoperirii realitatii, a semenilor, a vietii si, nu in ultimul rand, a sinelui. "Eroul savarseste un act de initiere in vederea formarii lui pentru viata. E o initiere intr-o lume in care lucrurile pot fi si altfel decat asa cum par la prima vedere, in care primejdiile apar de unde nu te astepti si esti prins in capcane. Ochiul mintii trebuie sa fie vesnic treaz pentru a vedea si reversul aparentelor… " ("Dictionar de personaje literare", coordonator Constanta Barboi). Incalcand sfatul parintesc si experienta celor mai varstinici, eroul va fi pus el insusi in situatia de a dobandi o asemenea experienta, parcurgand traseul simbolic de la savoir ( a sti) la faire ( a face). Este o lectie de viata care il transforma pozitiv, astfel incat suita experientelor prin care trece se incheie in mod semnificativ cu moartea si invierea lui, ca simbol al incheierii unei etape si a inceperii alteia.

In realizarea figurilor monstruoase, hidoase din punct de vedere fizic, dar desavarsite sub aspect moral, Creanga porneste de la "motivul lumii pe dos", prezent si in schimbarea identitatii eroului. Ca si Rabelais, Creanga "rastoarna susul si josul, amesteca intentionat planurile ierarhice ca sa dezghioace si sa scoata la iveala miezul realitatii concrete a obiectului, sa arate adevarata lui fizoniomie material-corporala, existenta lui reala si autentica, ascunsa dincolo de toate canoanele si aprecierile ierarhice"(M. Bahtin, op.cit.).

Creanga insista mult asupra starilor sufletesti ale eroilor, urmareste efectele pe care faptele le au asupra lor, nu se multumeste doar a le consemna, scriind astfel, involuntare pagini de psihologie literara empirica. Putem face, astfel, constatarea ca arta povestirii la Creanga nu este dominata de actiune, ci de observarea particularului, a detaliului de viata. Intalnim de asemena tendinta de dramatizare a actiunii prin dialog, personajele nefiind caracterizate din exterior, ci in evolutie, sub ochii cititorului, infruntandu-se direct in secvente cu puternice accente scenice si dramatice.

La Creanga, asadar, fantasticul este umanizat si localizat. El nu infatiseaza lumi inexistente si personaje neverosimile, structuri umane total inventate si fara legatura cu realitatea imediata. Creanga dramatizeaza "realistic basmul".

Basmul " Povestea lui Harap-Alb " este o ilustrare magistrala a genialitatii lui Ion Creanga, un exemplu de opera culta, impregnata de spirit folcloric, avand, dincolo de valoarea estetica dovedita, si o valoare moralizatoare.


MOMENTUL 1848. ROMANTISMUL
În evoluţia istorică a culturii şi a literaturii române, perioada numită „Momentul 1848” cuprinde aprox. anii 1830-1960, etapă marcată puternic de evenimentele anului revoluţionar 1848.

Scriitori reprezentanţi:

Ion Heliade Rădulescu,/Vasile Cârlova,Andrei Mureşanu,Dimitrie Bolintineanu,

Grigore Alexandrescu,Costache Negruzzi,Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri,

Alecu Russo,Ion Ghica.

Totalitatea creaţiilor literare care au apărut în această etapă, alcătuiesc, împreună, literatura paşoptistă.

Trăsături:

• 
  caracterul patriotic şi militant al unor creaţiiş,
  
• 
  interferenţa mai multor curente literare (clasicism, preromantism, romantism),
  
• 
  satirizarea aspectelor negative ale lumii contemporane,
  
• 
  apariţia unui mare număr de specii literare (elegia, epopeea eroică, epistola, oda, balada, meditaţia, satira, fabula, memorialul de călătorie, nuvela), tot acum apar şi primele încercări de roman,
  
• 
  evocarea trecutului, descrierea naturii, inspiraţia din folclor.
  

Teme cultivate:

• 
  idealul unităţii şi independenţei naţionale,
  
• 
  lupta împotriva nedreptăţilor sociale şi rămăşiţelor feudale,
  
• 
  descoperirea folclorului: izvor de inspiraţie.
  

Un moment deosebit pentru dezvoltarea literaturii române l-a constituit apariţia, în ianuarie 1840, la Iaşi, a revistei „Dacia literară”.

În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu publică articolul-program intitulat „Introducţie [La «Dacia literară»]” care va deveni programul romantismului românesc.

Programul viitoarei orientări a literaturii române:

1. 
   combaterea traducerilor;
   
2. 
   crearea unei literaturi naţionale inspirată din:
   

- istoria poporului român,

- frumuseţile pământului românesc,

- obiceiurile populare;

3. 
   încurajarea scrierilor originale;
   
4. 
   încurajarea criticii obiective.
   

Toate aceste recomandări se încadrează în romantism.

ION HELIADE RĂDULESCU (PERSONALITATE ARTISTICĂ)
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) se înscrie în rândul spiritelor „totale” ale culturii româneşti, fiind o personalitate importantă a momentului paşoptist din literatura română. Este un deschizător de drumuri în variate domenii ale culturii, limbii şi literaturii române. Înfiinţează prima şcoală superioară de muzică, literatură şi declamaţie în Muntenia. Este întemeietor al presei în Ţara Românească („Gazeta românească”).

În domeniul limbii scrie „Gramatica Românească”(1828), a doua după cea a reprezentanţilor şcolii ardelene.În literatură, alături de Kogălniceanu, îndeamnă scriitorii să scrie „cum pot şi cât pot”, încurajând creaţiile originale.

Este un deschizător de drumuri în opera căruia se deschide întreaga ideologie a romantismului. O trăsătură specifică este împletirea elementelor clasice (simţul simetriei şi al perfecţiunii formale, admiraţia faţă de arta antică greco-latină) cu cele romantice (valorificarea şi cultivarea miturilor, folosirea procedeelor artistice, descoperirea folclorului, cultivarea trecutului istoric).

ION HELIADE RĂDULESCU: SBURĂTORUL
„Sburătorul” (1844, „Curierul românesc”) este prima baladă cultă, care valorifică mitul folcloric al zburătorului, mitul erotic.

Mitul zburătorului explică, în viziune populară apariţia primilor fiori ai dragostei în sufletul fetelor de la ţară. Zburătorul este un flăcău tânăr şi frumos care vine noaptea în iatacul fetei, tulburându-i liniştea sufletească şi deşteptând dorul dragostei.

„Sburătorul” este o baladă romantică care urmează structura clasică a oricărei balade: decor, eveniment, personaj. Scriitorul nu respectă această ordine: balada începe cu prima parte a evenimentului care descrie confesiunea Floricăi făcute mamei sale despre stările fizice şi sufleteşti ciudate pe care nu şi le poate explica. Decorul (cadrul natural) în care are loc confesiunea Floricăi şi a doua parte a evenimentului: descrierea fenomenului zburătorului văzut şi comentat de două sătence.

1. Prima parte a evenimentului: confesiunea Floricăi. Discursul epic insistă asupra suferinţelor fizice ale Floricăi realizate pe principiul romantic al antitezei.

Stări sufleteşti contradictorii: „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!”,„Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;În braţe n-am nimica şi parcă am ceva:”.

Neştiind să-şi explice aceste stări, se face trimitere la înţeleptciunea strămoşească, la bunica:„Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!Or aide l-alde baba Comana ori Sorica,Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.”

Se anticipează ideea că aceste tulburări ar fi provocate de un zburător, precum şi credinţa populară în vrăji şi în descântece. Deasemenea, Florica îşi descrie şi suferinţa sufletească: „Un dor nespus m-apucă şi plâng, măicuţă, plâng.”, „Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,(...) Ce chin nesuferit!”.

Tânguirea erotică (motiv cultivat în lirica iubirii de mai târziu) necesită şi mijloace adecvate de exprimare; aşa se explică mulţimea exclamaţiilor, a interogaţiilor retorice şi a verbelor la indicativ prezent. În acest context, repetiţia „şi plâng, măicuţă, plâng” condensează această tânguire.

Această mărturisire a Floricăi are loc într-un decor tipic romantic: un peisaj nocturn care constituie locul de inserţie a elementului fantastic. Decorul pregăteşte cadrul potrivit pentru apariţia zburătorului.

2. Decorul, plasat între cele două părţi ale evenimentului este amplasat pe două aspecte fundamentale ale satului, în momentul amurgului.

DINAMIC

STATIC

- verbele de mişcare („mereu sosise”, „întins păşea”, „trăgea în bătătură”) dinamizează peisajul. - imaginile vizuale („soarele sfinţise”), auditive („ţipând, parcă chema”, „vitele muginde”, „gemete de mumă”) şi motorii caracterizează un univers rustic aparent obişnuit; impresia covârşitoare provine însă din densitatea materiei telurice, din forţa pe care o degajă elementarul.

- pe măsură ce se lasă noaptea satul se linişteşte, tensiune dramatică creşte, se instalează o stare de mister care cuprinde întreaga fire: „Încep a luc-i stele rând una câte una”, „Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte”, „Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei”, „Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, Şi apele dorm duse, şi morile au stat.” - epitetul „noapte naltă, naltă” prelungeşte noaptea în spaţiul cosmic. - întreaga naturăse cufundă în noapte, imagine sugerată de metafora „veşmântul său cel negru, de stele semăna”. - motivul visului este domeniul prin care romanticul pătrunde în tainele universului: „Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.” -tăcerea cuprinde întregul sat într-o gradaţie artistică realizată prin personificări.

3. A doua parte a evenimentului: discuţia dintre două sătence despre apariţia zburătorului. Intenţia zburătorului a fost aceea de-a relua viziunea asupra acestui fenomen din punct de vedere al omului simplu, de la ţară. Astfel, zburătorul este văzut ca o fiinţă supranaturală, „zmeu” sau „balaur de lumină cu coada-nflăcărată” care se metamorfozează într-un tânăr frumos care apare în visul fetei, trezindu-i primii fiori ai dragostei.„Pândeşte, bată-l crucea! Şi-n somn calea mi-ţi vine/ Ca brad un flăcăiandru şi tras ca prin inel,/Bălai cu părul d-aur! Dar slabele lui vine/N-au nici un pic de sânge...”

Alcătuită la modul folcloric, cu ajutorul exclamaţiilor, al interogaţiilor şi al expresiilor populare, schiţa de portret a zburătorului cuprinde şi o notă de grotesc („ş-un nas – ca vai de el!”)

Cele două „surate” îşi exprimă compasiunea faţă de Florica, avansând ideea că iubirea este o boală fără leac, care nu se poate vindeca. În final se face trimitere din nou la înţeleptciunea bunicii:

„Şi s-a pălit copila! – ce bine a zis bunica:/Să fugă fata mare de focul de iubit./ Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură/Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,/ Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,/Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”

Versurile baladei sunt ample, cu măsura de 14 silabe, iar rima este încrucişată.

Existenţa satului arhaic este pusă în valoare în două aspecte fundamentale:

realitatea existenţială a satului, sugerată prin: prezenţa celor două sătence, prezenţa turmelor de vite, „câmpianul” şi „argeana”.

aspecte mitice, puse în valoare prin credinţe, superstiţii, obiceiuri: credinţa în zburător, credinţa în vrăji, descântece, înţeleptciunea bătrânească la care se apelează mereu, destinul omului scris în zodii şi stele, iubirea: boală fără leac.

În concluzie, balada „Sburătorul” este prima creaţie cultă din literatura română care valorifică cu o măiestrie artistică deosebită, mitul folcloric al zburătorului.

In vreme de razboi

I.L Caragiale

1. Date despre autor
Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român. Critica literară a remarcat excepţionala înzestrare a lui Caragiale pentru comic în comedii, şi pentru analitic (analiză sufletească, psihologică) în nuvele şi în drama „Năpasta”. Deci se vorbeşte de bivalenţa spiritului caragian. În acest sens criticul literar Maria Vadă Căpeşan consideră că dimensiunea operei lui Caragiale se întinde de la mască la hău (simbol al râsului - profunsime, adâncime sufletească, zonă ascunsă a conştienţei).

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale de lângă Ploieşti, astazi numita Ion Luca Caragiale. Părinţii: Luca, avocat la Ploiesti, şi Ecaterina Caragiale(Karaboa, numele de fata). Caragiale s-a născut într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al actoriei, astfel tatăl său a fost actor, apoi administrator de moşie. Unchii lui Costache şi Iorgu au fost şi ei actori, autori dramatici, şi conducători de trupe teatrale.

Mama sa il dă la şcoală unde l-a avut ca învăţător pe Basil Drăgoşescu. I.L.Caragiale absolveşte prima clasă de gimnaziu în particular, iar celelalte trei clase la gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti.În anul 1868 el este înscris la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale.

În 1870 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.De la 20 iunie şi până la 24 octombrie, Caragiale a fost copist la Tribunalul Prahova.Intre anii 1871-1872 a fost al II-lea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.

In anul 1885 se naşte fiul său , Mateiu Caragiale. In 1888 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1889 se căsătoreşte cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului Gaetano Burrelly.

În 1893 se naşte fiul său Luca.După un an, I.L.Caragiele are şi o fiică, Ecaterina Caragiale. În 1904 călătoreşte în Italia, Franţa şi Germania.În anul 1905 Caragiale se stabileşte la Berlin.

În zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare în urma unui atac de cord în locuinţa sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în ţară şi îngropat la Bisarica „Sfântul Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitiril Bellu, alături de Mihai Eminescu şi Coşbuc.Debutul are loc în revista „Ghimpele” (1863), sub pseudonimul „Car şi Palicar”.Semnează cu numele său, pentru prima oară în „Revista Contemporană”, poemul „Versuri”. El a fost corector al ziarului „Unirea democratică”.În 1887, împreună cu Mihai Eminescu începe colaborarea la „Timpul”, chemat sa lucreze aici de catre Titu Maiorescu.Pentru scurt timp el este revizor şcolar în Argeş-Vâlcea.

În 1884 se joacă în permieră opera bufă „Hatmanul Baltag” scrisă împreună cu Iacob Negruzzi. În 1896 apare volumul „Schiţe uşoare”.Tot atunci conduce revista „Epoca Literară” avându-l ca secretar pe Şt.O.Iosif. În 1901 I.l.Caragiale împlineşte 25 de ani de activitate literară şi publică volumul „Momente”.În anul 1910, la Editura „Adevărul” se tipăreşte volumul „Schiţe nouă” .Ocupă o serie de funcţii mărunte. Este copist, corector, mai tărziu gazetar. Colaborează la mai multe ziare şi reviste („Creatoru”l,”Claponu”l,”Alegătorul liber”,”Unirea democratică”). Eminescu îl întroduce la Junimea, unde îşi citeşte prima comedie „O noapte furtunoasă”.Perioada marilor creatii dramatice: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885), Năpasta (1890)Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele şi povestiri (1908)

Urmează un moment greu în viaţa lui Caragiale: procesul Caion. Acuzat pe nedrept plagiat (copiat), apărat la proces de Barbu-Stefănescu de la Vrancea. Caragiale şi-a înaintat operele academiei spre a fi premiate, dar ei au fost respinse. Nemulţumit din 1905 se stabileşte la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a însemnat însă o rupere totală de cei de acasă, asfel în anul 1907 în timpul răscoalelor ţărăneşti Caragiale a scris un pampflet 1907. Din primăvară până în toamnă. Scriitorul se stinge din viaţă în Berlin la 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi îngropat în Bucureşti la cimitirul Belu.

“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.”

(G. Ibrăileanu)

2. Informatii generale despre opera

2.1. Date despre opera(anul, locul aparitiei)

Nuvela „In vreme de razboi” a aparut in anul 1898, ca si „O faclie de Pasti” si „Pacat”, facnad parte din perioada marilor creatii dramatice, anul 1898 fiind chiar unul din cei mai rodnici ani ai sai.

2.2. Explicatia titlului

Titlul are o valoare metaforica deoarece autorul nu va face referire in opera sa de intamplari de pe campul de lupta, ci „razboiul” se poarta in sufletul lui Stravache, lucru sesizat si de Serban Cioculescu: „Tema acestei excelente nuvele, desi autorul o sublintitulase <> este obsesia”,adica setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete”. Lupta este una interioara, batalia dintre constiinta si dorinta de a avea mai mult, se transforma in cazul lui Stravache intr-o obsesie greu de suportat. „In vreme” sugereaza faptul ca partea cea mai importanta a actiunii are loc in perioada acestui „razboi” interior.

Deci, hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoti, trăieste la început, iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.

2.3. Tipul operei

Desi autorul a subintitulat-o “schita”, opera “In vreme de razboi” este o nuvela. Desi, in mod concret, nu apare decat un personaj principal, carciumarul Stavrache, isi fac simtita prezenta si alte personaje, fantomatice, sustinute de granita incerta dintre real si ireal, cum sunt popa Iancu si complicii sai. Scrierea a fost intitulata “schita” probabil intr-o “incercare” de redactare a altei scrieri, de dimensiuni mai mari, un posibil roman.

2.4. Aprecieri critice

Nuvela “in vreme de razboi” urmareste derularea unui caz psihologic in contextul unui mediu social in care setea de inavutire vestejeste spiritele. Ea este superioara altor creatii caragialesti de acelasi gen, intrucat motiveaza un demers tragic si realizeaza nu numai atmosfera, ci si tipologie, “fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”(George Calinescu).

“De acea, C(aragiale) trebuie considerat nu numai un geniu clasic si realist, care a creat in literatura noastra limbajul dramatic, asa cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar si un genial diaelectrician, capabil sa exprime cu egala stralucire in toate momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor sau in povestirile de mai dimensiuni…”(Florin Manolescu, 2000)

“Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi drept model pentru toate timpurile si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite,(…) nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul din cei mai mari artisti literari ai tuturor timpurilor.”(Mihai Dragomirescu) Silvian Iosifescu comenta:”Viziunea in care se realizeaza intreaga opera este clasicizata prin numarul redus de personaje, prin concentrarea in timp, prin miscarea dramatica spre culminatie si deznodamant. Dar diversitatea in tipologia sociala corecteaza laturile clasicizate ale operei, in sensul ca ni se prezinta o lume de caractere care sunt localizate.”

“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.” (George Brăileanu) Serban Cioculescu analiza in anul 1977: “Tema acestei nuvele este obsesia.(…) Stravache este insa bantuit de obsesii: il viziteaza, in imaginatia sa bolnava, ba un ocnas in haine vargate, care-I cere fratelui sau o baraca cu apa, ca sa incerce apoi sa-l sugrume, ba un capitan in fruntea unei companii, cu arma in mana, care se distreaza sa-l sperie. De fapt, fratele nu murise, ci isi crease o stare civila de defunct, cazut pe front, ca sa scape de orice urmarire penibila.”Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”, dupa cum afirma Tudor Vianu, fiind considerat de acesta un adevarat „poet al naturii”, el adaugand: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.