Modalizarea

MODALIZAREA

1. PRELIMINARII

Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă raportarea locutorului la un conţinut propoziţional, atitudinea sa cognitivă, volitivă sau evaluativă faţă de stările de lucruri, reale sau potenţiale, descrise prin limbaj. Principalele tipuri de modalitate (sau atitudine propoziţională) sunt: epistemică (cognitivă) – Se pare că s-au construit diguri. – , deontică (prescriptivă şi volitivă) – Trebuie / vrem să se construiască diguri. – şi apreciativă (evaluativă) – E bine că s au construit diguri. Când sunt prezentate relaţii obiective privitoare la conţinutul referenţial – abilitatea agentului, existenţa condiţiilor externe favorabile, impunerea unei situaţii din cauze exterioare – , nu mai este vorba de o modalitate propriu-zisă, ci de pseudomodalitatea „dinamică”: Ei pot / trebuie să construiască diguri, pentru că au primit materialele.

Unele teorii de inspiraţie logică cuprind şi o modalitate alethică (referitoare la adevărul obiectiv al propoziţiei), greu de verificat în limbajul natural; de obicei, în aceleaşi teorii este omisă modalitatea apreciativă.

Ar putea fi considerată ca un tip de modalitate şi categoria aproximării şi a vagului (Întrucâtva comisia a greşit., Au cam greşit.), pentru că şi aceasta presupune o apreciere subiectivă din partea locutorului. Expresiile aproximării aparţin însă în primul rând caracterizării cantitative, fiind mai potrivită tratarea lor în legătură cu categoria cuantificării (vezi I, Pronumele de cuantificare; II, Grupul nominal, 1.3.3, Circumstanţialul cantitativ).

Modalizarea reprezintă marcarea în mesaj a modalităţii. Ea depinde de actul de limbaj realizat prin fiecare tip de enunţ (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). Actele reprezentative (realizate prototipic prin enunţuri asertive), cele directive (pentru care sunt prototipice enunţurile imperative sau interogative), actele promisive (realizate prin tipuri diferite de enunţuri) şi cele expresive (enunţuri exclamative) presupun în genere tipuri diferite de modalizare. Atitudinea cognitivă – gradul de cunoaştere a realului, de asumare de către vorbitor a conţinutului informativ al enunţului – se manifestă tipic în aserţiuni (Afară plouă, probabil.; Ion cu siguranţă doarme.) şi îşi marchează insuficienţa în interogaţii (Oare Maria o fi dormind?). Atitudinea volitivă (deziderativă) şi cea prescriptivă (deontică) indică intenţia şi gradul de impunere a unor fapte virtuale / potenţiale, manifestându-se în enunţurile optative şi imperative (Acum aş dormi puţin.; Te rog, pleacă!) şi în echivalentele lor doar aparent asertive (Vreau să dorm. Trebuie să pleci.). Atitudinea volitivă este asumat subiectivă şi orientată spre emiţător, cea impozitivă este prezentată ca obiectivă şi orientată spre destinatar. Atitudinea evaluativă – aprecierea pozitivă sau negativă a unor stări de lucruri reale sau virtuale / potenţiale – se manifestă în enunţuri asertive sau exclamative (E bine că a venit.; Ce bine că a venit!; E bine să vină acasă.).

Reguli speciale ale uzului – care ţin strict de nivelul pragmatic al analizei – stabilesc convertirea unor enunţuri modalizate în acte de limbaj indirecte (de exemplu, întrebarea despre permisiune poate realiza o ofertă politicoasă – Pot să vă ofer un ceai? –, permisiunea poate funcţiona ca ordin – Poţi să pleci! – ş.a.m.d.).

Modalitatea este o categorie fundamental subiectivă, care se realizează însă în două variante: (a) cu subiectivitate asumată (de exemplu, prin folosirea persoanei I singular: sunt sigur, mi se pare, îmi place); (b) cu aparentă obiectivizare, atribuind atitudinea unor condiţii exterioare locutorului (în construcţii impersonale: e sigur, se pare, e frumos). În acest sens se vorbeşte de modalitate subiectivă (a) şi obiectivă (b): între cele două este o diferenţă de expresie, care indică strategii diferite ale locutorului. Tipurile specifice de modalitate au totuşi, în ansamblu, grade diferite de subiectivitate: modalitatea epistemică, cea deontică volitivă şi cea apreciativă sunt mult mai clar subiective decât modalitatea deontică prescriptivă.

2. MODALIZATORI

Modalizatorii sunt mijloacele de realizare a modalizării (de marcare a atitudinii modale în enunţ); ei pot fi de mai multe tipuri:

(a) gramaticali:

– modurile verbale (vezi I, Verbul. Modurile personale);

(b) lexico-gramaticali (expresii modale specializate):

– adverbe şi locuţiuni adverbiale; semiadverbe (vezi I, Adverbul);

– verbe modale (operatori modali);

(c) lexicali:

– verbe cu sens modal (epistemice, volitive, deontice, apreciative);

– perifraze stabile sau libere;

(d) prozodici:

– intonaţia (vezi Organizarea prozodică a enunţului).

Termenul modalizatori se aplică, în sens larg, tuturor acestor mijloace; în sens restrâns, este folosit mai ales pentru expresiile parţial gramaticalizate (de la punctul b).

Modalizatorii interacţionează în enunţ: de exemplu, certitudinea exprimată de modul indicativ al verbului poate fi anulată de adverbul epistemic de probabilitate (Doarme. > Probabil doarme.); permisiunea indicată prototipic de verbul modal este transformată de modul condiţional într-o sugestie sau o ipoteză (Poate plăti în rate. > Ar putea plăti în rate.) ş.a.m.d.

Se vor discuta în continuare în special particularităţile sintactice ale modalizatorilor lexico-gramaticali (b) şi lexicali (c), având în vedere că mijloacele morfologice şi cele prozodice sunt tratate în capitolele corespunzătoare.

2.1. Adverbele (şi locuţiunile adverbiale) modale

Expresiile modale adverbiale sunt predicate semantice, funcţionând ca modificatori ai unei alte predicaţii, deci ai unei întregi propoziţii cu predicat enunţiativ (Poate au primit deja banii.) sau ai unui element izolabil ca predicaţie semantică: grup adjectival (Au primit deja banii, poate insuficienţi.; Discuţia, fireşte prea lungă, i-a obosit.), grup adverbial (Vine pe la noi, probabil mâine seară.), grup prepoziţional (Au făcut un împrumut mare, desigur pentru casă.) (vezi Predicatul, 2.1.3.3).

Expresia modală poate apărea în construcţii sintactice diferite: (a) ca element gramatical regent al propoziţiei modalizate (Desigur că vine.), (b) ca element incident, parantetic (Vine, desigur.; Aşteaptă, probabil, o soluţie.) sau (c) ca element integrat (Desigur vine.; Aşteaptă probabil o soluţie.). În prima situaţie (a) adverbele au funcţia de predicat al enunţării; în celelalte cazuri (b, c), ele realizează un circumstanţial special – circumstanţialul de modalitate (vezi Circumstanţialul de mod), modificator fie al propoziţiei, fie al unei funcţii sintactice exprimate prin grup adjectival, adverbial sau prepoziţional. Modalizatorul poate fi folosit şi singur, cu valoare de pro-frază, în dialog şi în secvenţe textuale care mimează dialogul (A venit? Desigur.). Valoarea de pro-frază se datorează unei elipse a predicaţiei modalizate, recuperabile din context.

Predicatul adverbial modal este plasat obligatoriu înaintea propoziţiei modalizate cu funcţie de subordonată subiectivă: Fireşte că a venit. Incidenţa circumstanţialului de modalitate care vizează propoziţia în ansamblu se realizează în toate cele trei poziţii posibile – iniţială, mediană sau finală: A venit, fireşte, fără bagaje. / Fireşte, a venit fără bagaje. / A venit fără bagaje, fireşte.

Modalizatorul circumstanţial integrat sintactic (neizolat prin pauză şi intonaţie) poate viza atât propoziţia în ansamblu, realizându-se în poziţie iniţială, mediană (în proximitatea verbului predicat) sau (mai rar) finală (Probabil pleacă mâine.; Pleacă probabil mâine.; Pleacă mâine probabil.), cât şi un element component al ei, cu condiţia de a apărea înaintea respectivului component: Pleacă la Ploieşti probabil mâine. Domeniul modalizării este adesea ambiguu: modalizatorul integrat poate fi interpretat ca vizând fie întreaga propoziţie, fie doar componentul pe care îl precedă.

Nu toate adverbele şi locuţiunile modalizatoare admit orice tip de construcţii şi poziţii (regent / independent, parantetic / integrat etc.).

2.2. Verbele modale

Verbele modale au unele trăsături specifice, care pot conduce la considerarea lor drept operatori gramaticalizaţi (semiauxiliare), dar sunt destul de apropiate şi de statutul de verbe lexicale pline. Secvenţa [verb operator modal + verb suport] constituie o unitate semantico-sintactică (predicat complex). Sunt posibile şi structuri cu mai mulţi operatori modali ierarhizaţi sintactic (Trebuie să poată să vină.), sau cu operatori modali urmaţi de alte tipuri de operatori (aspectuali, copulativi sau pasivi) şi de verbul suport semantic, până la secvenţa de extensie maximă (vezi Predicatul, 2.2).

2.2.1. Verbele cu rol de operator modal au grade diferite de gramaticalizare. Cele mai individualizate verbe modale sunt a putea şi a trebui, caracterizate prin:

(a) lipsa unei autonomii semantice şi gramaticale: verbul a putea în toate sensurile sale şi a trebui în sensurile modale nu pot apărea fără un verb suport; excepţiile (de exemplu: Noi putem.) sunt aparente, reprezentând situaţii de elipsă recuperabilă contextual. Verbul modal formează o unitate semantică şi

temporal-aspectuală cu verbul suport (vezi Predicatul, 2.2.2);

(b) fenomene de control: verbul a putea, în construcţie personală, controlează subiectul verbului suport (ca subiect neexprimat, obligatoriu identic cu subiectul verbului operator (Maria_i poate Ø_i să citească.). Verbul a trebui este impersonal, dar atunci când capătă, popular, morfeme de persoană, are cu necesitate acelaşi subiect cu al verbului suport: Ei_i trebuiau Ø_i să meargă.). Construcţia nu poate fi dislocată prin două subiecte personale diferite, ca în cazul verbului a vrea (Eu_i vreau ca ea_j să plece.);

(c) particularităţi de construcţie ale verbului a putea: acesta este singurul care admite curent construcţia verbului suport la infinitiv fără a: Poate veni (concurentă cu construcţia cu conjunctivul – Poate să vină.). Construcţia cu infinitivul impune în limba actuală plasarea cliticelor pronominale, a negaţiei şi a unor semiadverbe înaintea întregului grup: nu mi-l poate împrumuta (= „nu poate să mi-l împrumute”), mai pot vorbi („pot să mai vorbesc”);

(d) particularităţi de construcţie ale verbului a trebui: acesta admite structuri în care este urmat de un participiu, rezultate din elipsa operatorului pasiv (cartea trebuie citită), sau, prin analogie, structuri cu supinul verbelor intranzitive (trebuie mers acasă);

(e) fenomene de repoziţionare: verbul a trebui admite curent avansarea subiectului verbului subordonat, plasarea acestuia la stânga sa – El trebuie să doarmă. – şi chiar, popular, acordul prin atracţie, care are drept consecinţă apariţia afixelor de persoana I şi a II-a şi / sau de plural. Verbul a putea impersonal este sau nu reflexiv (Poate să plouă. / Mâine poate ploua. / Se poate să plouă.); construcţia reflexiv-impersonală admite verbul suport doar la conjunctiv, nu la infinitiv (Se poate să vină şi ei. / *Se poate a veni şi ei.), cu excepţia situaţiei când verbul suport e tot reflexiv-impersonal, iar cele două valori se suprapun (Se poate să se întâmple. = Se poate întâmpla.). Construcţia reflexivă care are subiect diferit de al verbului subordonat (Se poate să doarmă Ion.) permite ridicarea subiectului (Ion se poate să doarmă.);

Cliticul reflexiv care însoţeşte verbul a putea este: (1) marcă impersonală a operatorului modal (Se poate să ningă.); (2) formant obligatoriu, marcă pasivă sau impersonală ori argument al verbului suport, repoziţionat înaintea verbului modal (Copilul se poate uita la film.; Talonul se poate tăia acum.; Cu puţin efort, el s-ar putea regăsi pe sine.); (3) rezultatul unei suprapuneri, când atât verbul subordonat cât şi a putea au marca impersonală (pasiv-impersonală) se: Se poate privi pe geam. (= Se poate să se privească pe geam.); Se poate citi romanul. (= Se poate să se citească romanul.);

(f) absenţa pasivului la tranzitivul slab a putea şi absenţa imperativului la a putea şi a trebui – trăsături care se întâlnesc totuşi şi la alte tipuri de verbe, fiind determinate de factori semantici (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe);

(g) faptul că, în anumite contexte, verbul subordonat poate fi elidat, păstrându se numai modalele, care permit recuperarea anaforică a semnificaţiei: Face întotdeauna ce poate / ce trebuie. (= „ce poate / trebuie [să facă]”), Lucrează cum poate / cum trebuie. (= „cum poate / trebuie [să lucreze]”).

Verbele modale sunt polisemantice, având sensuri care corespund unor valori modale de tip diferit şi chiar unele sensuri nemodale. Interpretarea modală – dezambiguizarea valorilor – se realizează în context şi depinde şi de semnificaţia verbului suport. În ceea ce priveşte verbele modale, este o diferenţă semantică şi sintactică importantă între modalizarea epistemică (cea care are construcţii specifice), pe de o parte, şi, pe de altă parte, modalizarea deontică (Ion trebuie să plătească impozite.; Maria poate cere o amânare.), împreună cu ceea ce cade în afara modalizării sau este considerat o modalitate „dinamică”: descrierea abilităţilor, a circumstanţelor interioare sau exterioare care în mod obiectiv permit, impun sau împiedică realizarea unor acţiuni sau stări (Trebuie ca gheaţa să se topească, pentru a vedea ceva prin geam.; Sportivul poate să ridice 100 de kg.).

E tipică polisemia verbului a putea (cu corespondente polisemice similare în multe alte limbi):

(a) Ion poate imita orice sunet; e foarte talentat. = abilitate atribuită agentului, descriere a circumstanţelor, sens nonmodal („pseudomodalitate dinamică”);

(b) Ion poate imita pe cine vrea; n-o să-l pedepsim. = permisiune (modalitate deontică);

(c) Ion poate fi beat la ora asta. = supoziţie, posibilitate (modalitate epistemică).

Din punct de vedere sintactic, primele două exemple sunt asemănătoare, pentru că subiectul Ion este în ambele un argument al verbului a putea (cu sensurile „a fi în stare”; „a avea dreptul”); în (c), Ion e subiectul infinitivului, deplasat în faţa unui verb a putea cu valoare impersonală (cu sensul „a fi posibil”: [Se] poate ca Ion să fie beat.).

2.2.2. Verbele a avea şi a fi au utilizări modale în anumite construcţii cu supinul sau conjunctivul (Mereu are de citit.; Asta e de scris pe copertă.; Dacă e să lucreze, lucrează.), în care al doilea verb este obligatoriu şi formează o unitate sintactico-semantică cu operatorul modal; cliticele sunt uneori antepuse acestei structuri complexe (îl are de scris). Construcţiile sunt insuficient amalgamate; verbele a avea şi a fi sunt totuşi operatori modali într-un predicat complex.

2.3. Verbele lexicale cu sens modal

Verbele cu sens modal sunt foarte numeroase şi aparţin diferitelor tipuri de modalizare: sunt verbe epistemice (a şti, a crede, a considera etc.), volitive (a vrea, a dori), deontice (a obliga, a permite ş.a.), apreciative (a plăcea, a bucura ş.a.). Nu toate folosirile lor intră în sfera modalităţii; verbele funcţionează ca modalizatori atunci când exprimă o atitudine a locutorului (fiind ancorate deictic, cu forma de prezent, la persoana I singular: Cred că afară plouă.), sau o opinie ori atitudine curentă invocată de locutor (în construcţii impersonale: Se crede că au fost unele greşeli grave.), dar nu şi atunci când descriu sau relatează o atitudine a altui locutor sau a aceluiaşi locutor în alt moment temporal (Ion crede că afară plouă.; Ieri dimineaţă credeam că afară plouă.).

Construcţiile cu verbe care au sens modal pot apărea ca propoziţii regente sau independente (incidente, parantetice): Se ştie că toţi au greşit, dar nu e nimic de făcut. / Toţi au greşit, se ştie, dar nu e nimic de făcut.

2.4. Perifrazele stabile sau libere

Perifrazele cu rol de operator modal sunt de multe tipuri: construite cu adverbe / adjective (e bine, e sigur, e obligatoriu), cu adjective şi participii (sunt sigur, sunt obligat), cu substantive (am permisiunea, am certitudinea). În măsura în care formează propoziţii, şi acestea pot fi faţă de propoziţia modalizată regente (Sunt sigur că ieri Maria nu a fost la facultate.) – sau incidente (Maria nu a fost ieri, sunt sigur, la facultate.).

2.5. Construcţii imbricate

O trăsătură comună a celor mai multe expresii modale este solidaritatea cu elementul modalizat şi capacitatea lor de a produce construcţii imbricate (vezi Imbricarea), cu un component sintactic din subordonată (subiect, complement direct sau indirect, circumstanţial etc.) plasat în regentă. Se comportă astfel:

(a) verbele modale: Casa trebuie să fie nouă.; Casa se poate să o fi cumpărat ei.;
(b) adverbele predicative: Ţie probabil că ţi-au scris.; (c) predicatele nominale impersonale: La mare e bine să mergi.; (d) verbele cu sens modal, în construcţii impersonale sau personale: Casa se crede că e nouă.; Casa cred că e nouă. Toate aceste structuri se realizează şi în relative, prin plasarea relativului înaintea modalizatorului: Aceasta e casa pe care e bine că au cumpărat-o. (vezi Construcţii cu propoziţii relative).
3. MODALITATEA EPISTEMICĂ

Modalitatea epistemică (sau cognitivă) se realizează în două forme principale, interdependente: evaluarea sau judecata cognitivă (modalitatea epistemică

propriu-zisă) şi indicarea surselor cunoaşterii (evidenţialitatea).

Modalitatea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică) reprezintă actul de evaluare a adevărului unei propoziţii, de indicare a gradului de certitudine pe care îl are locutorul în legătură cu realitatea stării de lucruri descrise în propoziţie. Pe scara certitudinii, constituind un continuum, se pot fixa extremele şi câteva valori intermediare – cert – probabil – posibil – incert – improbabil – imposibil – , dar expresiile lingvistice specifice, numeroase şi multiplicate cu ajutorul mijloacelor de gradare şi aproximare – absolut cert, foarte sigur, destul de probabil, cam incert etc. – nu se grupează şi nu se ierarhizează decât în mică măsură în funcţie de aceste trepte. Utilizarea operatorilor modali reflectă subiectivitatea locutorului, depinde de strategii pragmatice şi de informaţii furnizate de context. Un operator epistemic precum mai mult ca sigur exprimă adesea un grad mai mic de certitudine decât valoarea epistemică a modului verbal (indicativul), pentru că pune în evidenţă perspectiva subiectivă care stă la baza judecăţii: Maria a plecat.[= fapt cert] / Mai mult ca sigur că Maria a plecat. [= fapt presupus ca foarte probabil].

Modalizatorii epistemici pot fi grupaţi în categorii semantice foarte generale în funcţie de caracterul lor factiv (presupun adevărul propoziţiei modalizate: Desigur că au greşit.), contrafactiv (presupun nonadevărul acesteia: E fals că au greşit.) şi nonfactiv (nu presupun nici adevărul, nici falsul: Poate că au greşit).

Evidenţialitatea constă în înscrierea în mesaj – prin mărci specifice, numite evidenţiale – a surselor pe care locutorul le-a avut la dispoziţie pentru a cunoaşte conţinutul unei propoziţii. Diferite tipuri de surse sunt: (a) procesele mentale, de inferenţă, deducţie (Maria trebuie să fi plecat; nu răspunde nimeni.); (b) preluarea informaţiei de la alţii, citarea (Se zice că Maria ar fi plecat.); (c) percepţia directă, senzorială, mai ales cea vizuală (Uite, nu-i nimeni în grădină.). Indicarea sursei pentru conţinutul unei propoziţii înseamnă implicit o apreciere a gradului de certitudine
al acesteia, de asumare din partea locutorului: percepţia directă este considerată în principiu ca fiind sursa cea mai sigură, comunicarea de către alţii – cea mai incertă.

3.1. Modalizarea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică)

Mijloacele lingvistice de realizare a modalizării epistemice sunt: modurile verbale, verbele modale, verbele cu sens modal, diferite adverbe şi locuţiuni, adjective în diverse construcţii, particule pragmatice, îmbinări lexicale libere care conţin substantive cu sens modal; anumite adjective şi adverbe cu sens modal se pot obţine sistematic prin sufixare (cu sufixul -bil).

3.1.1. Modalizarea epistemică se realizează în primul rând – în propoziţii principale (nondependente) – prin intermediul modurilor verbale (vezi I, Verbul. Modurile personale).

 Modul indicativ (în aserţiuni numite „categorice”, fără alţi modalizatori) exprimă certitudinea: la timpurile trecut şi prezent, în aserţiuni asupra unor stări de lucruri referenţial reale (Afară plouă.; Ieri a plouat.) sau generice (Scriitorii sunt orgolioşi.) – şi, prin analogie, în predicţii asupra unor stări de lucruri potenţiale, la viitor (Mâine va ploua.). Tocmai pentru că nu sunt marcate, deci nu presupun nici măcar posibilitatea îndoielii sau a contrazicerii, aserţiunile categorice exprimă un grad maxim de siguranţă şi de asumare din partea locutorului.

 Modul prezumtiv (provenit din viitorul cu valoare epistemică) indică supoziţia (este deci o marcă evidenţială, vezi infra, 3.2.1.1) şi un grad mai redus de asumare a conţinutului propoziţional, ca simplă probabilitate sau posibilitate de adevăr al unei stări de lucruri prezente sau trecute: Ana o dormi, acum.; O fi dormind.; O fi dormit.

 Modul conjunctiv poate accentua, în interogative, dubiul, incertitudinea asupra unui răspuns: Să fie acasă? Oare unde să se fi dus?; De ce să fi fost scoasă la vânzare nefericita roabă? se întreabă poetul. (Al. Paleologu, Despre lucrurile). E folosit destul de rar cu valoare epistemică (tot ca marcă evidenţială, vezi infra, 3.2.1.1; cu o intonaţie specială, adesea şi însoţit de particulele cam, tot) în principale, în formularea supoziţiilor: Să fie / Să tot fie / Să cam fie zece ani de atunci, nu mai mult.

 Modul condiţional indică neîncrederea sau neangajarea prudentă, în cazul unor informaţii preluate: Ostaticii ar fi închişi într-un subsol.; La munte s-ar fi produs ieri câteva avalanşe. Cu valoarea sa specifică, de posibilitate condiţionată (= „dacă nu sunt obiecţii”, „în lipsa unor contraexemple”), modul realizează şi o atenuare a aserţiunii, indicând o incertitudine asupra adevărului ei: Asta ar fi o explicaţie.; Cam aceasta ar fi situaţia.; Cam aşa s-ar prezenta lucrurile.

Aparente aserţiuni independente sunt de fapt condiţionale, pentru că includ nume de acţiuni: Venirea lui ar fi o nenorocire. (= „Dacă ar veni ar fi o nenorocire”).

Condiţionalul perfect indică o stare de lucruri nerealizată în absenţa unor condiţii favorabile (care pot să nu fie explicitate): Ar fi fost o idee bună.

Alte valori epistemice se realizează nu doar prin modul verbului (în propoziţie nondependentă), ci prin interferenţa dintre mod şi anumite tipare sintactice. În propoziţie subordonată faţă de un verb epistemic, de opinie sau atitudine, apar semnificaţii specifice. Cu verbe epistemice sau evidenţiale, în construcţie impersonală, condiţionalul are o valoare specială, de amplificare a distanţei epistemice, a ideii de simplă ipoteză: Se zice că are bani. / S-ar zice că are bani.; Se pare că pleacă. / S-ar părea că pleacă. (un grad suplimentar de neîncredere poate fi indicat de folosirea condiţionalului la ambele verbe: S-ar zice că ar avea bani.). Pentru combinarea condiţionalului cu verbe modale sau epistemice, vezi infra, 3.1.2.1, 3.1.2.2. Nonadevărul propoziţiilor este presupus de condiţional şi uneori de indicativ (la imperfect) în structura ipotetică (dacă..., atunci), sau în structura comparativă ireală (ca şi cum..., de parcă...).