Camelia stan

SCL, 58 (2007), 2, p. 451-458.
NOTĂ GRAMATICALĂ: „CONJUNCŢIA” CA (…) SĂ

CAMELIA STAN

O problemă controversată a gramaticii româneşti este statutul lexico-gramatical al grupării ca (...) să.

Aceasta a fost considerată ca fiind conjuncţie subordonatoare compusă, locuţiune conjuncţională sau îmbinare lipsită de unitate, formată din conjuncţia subordonatoare simplă ca şi marca să a conjunctivului – formă verbală pe care ca o selectează obligatoriu (v. infra 1.).

Elementele ca şi să pot fi direct alăturate (Respectă ca să fii respectat!) sau distanţate, conjunctivul fiind precedat de constituenţi ai propoziţiei subordonate din care face parte (Ar vrea ca toţi să îl respecte) – v. 1.1., 1.2. Opinia larg acceptată este că, în cele două situaţii sintactice, apare aceeaşi conjuncţie, şi anume ca (...) să. Într-o interpretare diferită, ca să şi ca... să sunt conjuncţii distincte (v. infra 2.).

Spaţiul nu permite discutarea aici, în detaliu, a bibliografiei problemei. Mă voi limita, în continuare, la câteva aspecte mai importante ale controversei, referindu-mă numai la contribuţiile fundamentale şi susţinând, în final, două dintre interpretările mai vechi, din perspectiva teoriei gramaticale moderne (v. infra 3., 4.).

1. Unitatea formală şi distribuţia sintactică a grupării ca (...) să
1.1. În general, în gramaticile vechi şi premoderne¹, statutul grupării ca (...) să nu este precizat explicit.

În prima gramatică românească, alcătuită, la jumătatea secolului al XVIII-lea, de Dimitrie Eustatievici², ca să este inclusă între conjuncţiile (sau „împreunătoarele”) care cer conjunctivul, alături de să, precum să. Putem deduce, astfel, din enumerare, că autorul considera conjuncţia ca să ca fiind distinctă de să. Autorul nu a formulat reguli sintactice, privind tipul de propoziţii subordonate faţă de regent prin conjuncţia ca să. Exemplul citat cuprinde propoziţii necircumstanţiale:

Mare lucru este trufia, că nici nu poate ca să lăcuiască pre pământ cu oamenii [completivă directă], nici să zboare cu îngerii la ceri, deci i să cade ca să rămâie în văpaia focului celui nestins [subiectivă].

Ca... să, cu elementele disociate, nu este menţionat în explicaţiile autorului, dar apare într-un exemplu, neclar sub aspectul organizării sintactice:

Om înţelept şi de minte odihnită ca pre alţii neştiind pre sine să cunoască.

Cu unele detalii suplimentare, este tratată conjuncţia ca să în prima gramatică modernă a limbii române, elaborată, la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Heliade Rădulescu³. Autorul a menţionat conjuncţiile ca, să, ca să, arătând, cu referire la aceasta din urmă, că elementul ca trebuie să fie urmat totdeauna de să (şi de modul conjunctiv), direct alăturat sau despărţit prin alte cuvinte. Descrierea nu este suficient de explicită şi nu sugerează neechivoc inerpretarea unitară a grupării conjuncţionale.

Ca să apare ca o conjuncţie de sine stătătoare, distinctă de componentele sale, în gramatici mai târzii, de la sfârşitul perioadei moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea), cum este cea a lui Alexandru Philippide⁴.
1.2. Cele mai multe lucrări contemporane⁵ sunt explicite în ce priveşte statutul de cuvânt compus nesudat al conjuncţiei/conjuncţiilor subordonatoare ca (...) să, precizându-se uneori că formanţii sunt conjuncţii simple. Această interpretare este formulată în lucrări fundamentale, cu caracter oficial, precum: Gramatica Academiei (ediţia a II-a), DOOM, tratatul academic de Formarea cuvintelor⁶, dar şi în lucrări de autor, inclusiv recente⁷.

În descrierile cu caracter normativ, se precizează că, în limba literară contemporană, conjuncţia ca... să (disociată) introduce propoziţii subordonate necircumstanţiale; conjuncţia ca să (nedisociată) introduce propoziţii subordonate circumstanţiale, mai ales finale, iar dintre consecutive, numai pe cele care au în regentă un corelativ de tipul prea⁸:

Nu e destul ca o naţie să-şi aibă loc pe harta lumii – GLR, I, p. 398 [subiectivă].

Singurul drept ce se dă ţăranului rob era ca stăpânul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură – GLR, I, ib. [predicativă].

L-a făcut ca totuşi să înţeleagă – Avram (1997), p. 425 [predicativă suplimentară, exemplu adaptat].

Teama ca liniştea ce domnea în cuibul nostru să nu fi fost câtuşi de puţin tulburată – Pană Dindelegan (2003), p. 235 [atributivă].

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs – GLR, I, loc. cit. [completivă directă].

M-aş fi temut ca nu cumva aci, la intrare, vreun judecător aspru...să mă întrebe – GLR, I, ib. [completivă indirectă].

Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă – GLR, II, p. 303 [circumstanţială finală].

Această stranie povestire... era prea neaşteptată, ca să-mi pot da bine seama de ce simţeam în momentul acela – GLR, II, p. 316 [circumstanţială consecutivă].

De asemenea, este discutată tendinţa neliterară (mai ales a limbii vorbite) de extindere a conjuncţiei nedisociate ca să, în construcţiile necircumstanţiale, în locul lui să. Fenomenul a fost explicat prin slăbirea valorii conjuncţionale a lui să, specializat ca marcă a conjunctivului:

Vreau ca să adaug, pentru Vreau să adaug⁹.

Ca (...) să intră în alcătuirea unor grupări conjuncţionale, cum sunt: fără ca (...) să, în loc ca... să, pentru ca (...) să etc.¹⁰

1.3. Elementele ca... să au fost, de asemenea, interpretate ca formând o unitate lexico-gramaticală, dar nu compusă, ci locuţională¹¹.
1.4. Un punct de vedere diferit a formulat Timotei Cipariu, în prima gramatică academică a limbii române: elementul ca este interpretat de autor ca fiind o conjuncţie subordonatoare simplă, de sine stătătoare, folosită singură şi construită numai cu conjunctivul¹². După cum se ştie, conjuncţia ca este probabil continuatoarea conjuncţiei plurifuncţionale lat. qu[i]a¹³. Interpretarea lui Cipariu se bazează, desigur, pe originea termenului: ca păstrează în română un statut conjuncţional.

Acelaşi punct de vedere este adoptat de H. Tiktin¹⁴. Autorul arată, de asemenea, că, acolo unde conjunctivul este plasat la iniţiala propoziţiei subordonate, nu se mai pune ca; precizarea vizează explicit propoziţiile subiective şi completive:

Te rog să-mi telegrafiezi [să] sau Te rog ca îndată ce vei sosi să-mi telegrafiezi cum stau lucrurile [ca... să, în completivă directă] – Tiktin (1893–1895), II, p. 136–137.

În exemplele de propoziţii finale sau consecutive, conjuncţia ca este urmată direct de conjunctiv (ca să):

Bate şaua ca să priceapă iapa – Tiktin (1893–1895), II, p. 154 [circumstanţială finală].

Ştirile sunt prea favorabile ca să la putem crede – Tiktin (1893–1895), II, p. 153 [circumstanţială consecutivă].

Succesiunea ca să apare şi în exemplele prin care Tiktin ilustrează tipuri particulare de propoziţii necircumstanţiale, cum sunt cele din vorbirea indirectă:

Biblia prescrie ca să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine – Tiktin (1893–1895), II, p.137.

1.5. Noua Gramatică a Academiei se apropie mai mult de interpretarea susţinută anterior de lingvişti precum Cipariu şi Tiktin. Ca... să este considerată a fi o conjuncţie analizabila, nesudată; în gruparea conjuncţională ca să, ca tinde să funcţioneze drept conjuncţie propriu-zisă (conector sintactic), iar să, exclusiv ca marcă de conjunctiv¹⁵
2. Ca... să, ca să – variante sau invariante
Grupările ca... să, ca să, în general, sunt tratate (explicit sau numai implicit) ca variante ale aceleiaşi conjuncţii compuse (ca să)¹⁶, respectiv ale aceleiaşi construcţii (alcătuite din conjuncţia simplă ca, urmată, imediat sau la distanţă, de conjunctiv)¹⁷.

Pe baza distribuţiei sintactice diferite, ca... să şi ca să au fost interpretate ca având un statut lexico-gramatical distinct. Ca... să este considerat o variantă contextuală a conjuncţiei să, actualizată în propoziţiile necircumstanţiale, în prezenţa unor constituenţi ai subordonatei plasaţi în faţa conjunctivului. Ca să ar fi însă o conjuncţie „invariantă”, distinctă de să, specializată pentru exprimarea raporturilor circumstanţiale (finale sau consecutive)¹⁸.

De asemenea distinct sunt interpretate ca... să şi ca să, în noua Gramatică a Academiei¹⁹ (v. supra 1.5.).
3. Complementizatorul ca (...) să
Conjuncţia rom. ca este apropiată, prin origine, de: v. it., sd. v. sp., v. pg. ca, it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que, abr., nap., sic., cors. ka, ret. cha, conjuncţii subordonatoare vide semantic şi de aceea „universale”, plurifuncţionale, nespecializate pentru exprimarea unui anumit raport sintactic²⁰.

Conjuncţiile de acest tip sunt interpretate, în gramatica modernă, ca elemente „funcţionale” – concept similar celui tradiţional de instrument gramatical (sintactic). Conjuncţiile subordonatoare vide semantic sunt numite complementizatori.

În gramaticile generative mai vechi, complementizatorul ocupă o anumită poziţie sintactică în structura frazei şi „proiectează” (dezvoltă) un grup sintactic propriu (anume, propoziţia subordonată, al cărei centru sintactic este complementizatorul)²¹.

În studiile generative mai recente, de orientare minimalistă, a apărut ipoteza scindării poziţiei sintactice a elementelor funcţionale. Luigi Rizzi²² vorbeşte despre un sistem/domeniu sintactic al complementizatorului. Complementizatorul propriu-zis ar ocupa nu o poziţie, ci un domeniu mai extins, care face parte din grupul său sintactic. Domeniul este o zonă structurală. Ipoteza existenţei unei astfel de zone structurale se bazează pe observaţia că, în unele limbi, constituenţi ai propoziţiei subordonate pot fi deplasaţi în faţa complementizatorului, în limitele propoziţiei. Zona structurală este delimitată de doi centri sintactici funcţionali. Într-o reprezentare ierarhizată a construcţiei, cei doi centri se află la niveluri sintactice diferite. Centrul superior, numit forţă, marchează tipul de propoziţie: declarativă, interogativă, relativă etc. Această informaţie trebuie să fie imediat accesibilă unui selector sintactic „mai înalt”, care domină sintactic propoziţia, cum este, de exemplu, regentul acesteia (deoarece regenţii au proprietatea de a selecta anumite tipuri de subordonate – verbele dicendi cer propoziţii declarative, verbele interrogandi cer propoziţii interogative, substantivele se pot combina cu propoziţii relative etc.). Centrul inferior, numit fin[it], marchează caracterul finit/nonfinit al propoziţiei – în funcţie de proprietatea verbului-centru de a se afla la o formă de mod personal/nepersonal. Într-o reprezentare linearizată a organizării sintactice, forţa este urmată de fin. În zona delimitată de cei doi centri, forţă şi fin, se creează un spaţiu sintactic, disponibil pentru poziţiile care au asociate proprietăţi interpretative (semantice) speciale, cum este poziţia topicului (a elementelor purtătoare de informaţie cunoscută) sau cea a focusului (a elementelor care exprimă informaţia nouă, de interes pentru comunicare). Între forţă şi fin pot fi topicalizaţi sau focalizaţi diverşi constituenţi ai propoziţiei.

Analog, cele două elemente conjuncţionale din română, ca (...) să, pot fi interpretate ca ocupând primul poziţia de forţă, iar celălalt, poziţia fin²³.

Ca alternează, în proiecţia forţei, cu alţi complementizatori, marcând tipul propoziţiei – nonasertiv/asertiv:

Mă tem ca întrebarea mea să nu te supere [nonasertiv], Ştiu că întrebarea mea o să te supere [asertiv].

Să este o marcă de mod verbal finit (conjunctiv).

Ca precedă „materialul periferic” (elementele topicalizate/focalizate, aflate la limita stângă a proiecţiei complementizatorului, în faţa lui să) – v. şi supra 1.2.:

Aş vrea ca, despre mine [topic], să nu-i vorbeşti, pentru că nu i-ar face plăcere.

Aş vrea ca despre mine [focus de contrast] să nu-i vorveşti, ci, eventual, despre ceilalţi.

Topicalizarea/focalizarea nu se realizează în faţa lui ca, ceea ce arată că acesta marchează limita (superioară sau stângă a) proiecţiei complementizatorului, ca şi cojuncţia că (v. ex. supra); similar au fost interpretate conjuncţiile fr. que, engl. that²⁴. Ca este suprimabil în toate situaţiile în care este direct urmat de să, disociabil faţă de acesta, inclusiv în construcţiile circumstanţiale:

Respectă (ca) să fii respectat!, Respectă ca şi tu să fii respectat!
4. Concluzii
Abordarea generativă (v. supra 3.) subliniază lipsa de unitate funcţională a elementelor complementizatorului ca (...) să, confirmând, astfel, o intuiţie mai veche, reluată recent de autorii Gramaticii Academiei (v. supra 1.4., 1.5.).

Totodată, interpretarea generativă pune în evidenţă structura internă identică pe care o au grupările ca... să (cu elementele disociate) şi ca să (cu elementele nedisociate), specializate, în limba literară contemporană, pentru exprimarea raporturilor necircumstanţiale, respectiv a celor circumstanţiale (v. supra 1.2.). Descrierea lor unitară, ca realizări ale aceluiaşi complementizator ca (...) să, este preferabilă, sub aspect structural, interpretării diferenţiate, preluate în noua Gramatică a Academiei (v. 2.).

BIBLIOGRAFIE
Avram, Mioara (1997), Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti [ed. I, 1986].

Brâncuş, Grigore, Manuela Saramandu (2001), Morfologia limbii române, Credis, Bucureşti.

CDDE – I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – Putea), [ediţie şi prefaţă de Gr. Brâncuş], Paralela 45, [Bucureşti, 2003; ed. I, 1907–1914].

Chomsky, Noam (1982), Lectures on Government and Binding. The Pisa Lectures, [second revised edition], Foris, Dordrecht, Cinnaminson [ed. I, 1981].

Cipariu, Tim. (1869–1877), Gramateca limbei române, I–II, Societatea Academică Română, Bucureşti.

Costinescu, Mariana (1979), Normele limbii literare în gramaticile româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Coteanu, Ion (1982), Gramatica de bază a limbii române, Albatros, Bucureşti.

DA/DLR – Dicţionarul limbii române, Socec-Sfetea, Universul, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1913–1948; serie nouă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965 ş.u.

Dobrovie-Sorin, Carmen (1994), The Syntax of Romanian. Comparative Studies in Romance, Mouton De Gruyter, Berlin, New York.

DOOM¹ – Academia Română, Institutul de Lingvistică al Universităţii din Bucureşti, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române [coord. Mioara Avram], Editura Academiei Române, [Bucureşti], 1982.

DOOM² – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române [coord. Ioana Vintilă-Rădulescu], ed. a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

Draşoveanu, D. D. (1997), Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Clusium, [Cluj-Napoca].

ELIR – Enciclopedia limbilor romanice (coord. Marius Sala), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

ELR – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Enciclopedia limbii române (coord. Marius Sala), Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

Eustatievici Braşoveanul, Dimitrie (1757), Gramatica rumânească, ediţie, studiu introductiv şi glosar de N.A. Ursu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

FC I – Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română, I, Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Editura Academiei Române, [Bucureşti], 1970.

GLR – Academia Română, Gramatica limbii române [coord. Al Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu], I –II, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1966 [tirajul I, 1963].

GALR – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române [coord. Valeria Guţu Romalo], I–II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

Giusti, Giuliana (2005), At the Left Periphery of the Romanian Noun Phrase, ms., Venezia.

Guţu Romalo, Valeria (1973), Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Guţu Romalo, Valeria (2002), Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, versiune nouă, Humanitas Educaţional, [Bucureşti, ed. I, 1972].

Heliade Rădulescu, Ion (1828), Grammatică românească, ediţie şi studiu de Valeria Guţu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.

ILR II – Academia Română, Istoria limbii române, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969.

Iordan, Iorgu (1937), Gramatica limbii române, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, [ed. a II-a, în facsimil, Editura Semne, Bucureşti, 2005].

Iordan, Iorgu, Vladimir Robu (1978), Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Irimia, Dumitru (2000), Gramatica limbii române, Polirom, [Iaşi, tirajul I, 1997].

LRC – Limba română contemporană (coord. Ion Coteanu), ediţie revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985 [ed. I, 1974].

Munteanu, Ştefan, Vasile D. Ţâra (1983), Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

MLR – Manual de lingvistică romanică (coord. Alexandru Niculescu), II, [TUB], Bucureşti, 1979.

Pană Dindelegan, Gabriela (1992), Teorie şi analiză gramaticală, Coresi, Bucureşti.

Pană Dindelegan, Gabriela (2003), Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Humanitas Educaţional, [Bucureşti].

Philippide, Alexandru (1897), Gramatică elementară a limbii române, Editura Librăriei Isr. Kuppermann, Iaşi.

Rizzi, Luigi (2006), Sintassi: le strutture, în Alessandro Laudanna e Miriam Voghera (a cura di), Il linguaggio. Strutture linguistiche e processi cognitivi, Editori Laterza, [Roma,Bari].

Rosetti, Al. (1986), Istoria limbii române, ediţie definitivă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, [Bucureşti].

SLR – Sinteze de limba română (coord. Theodor Hristea), ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Albatros, Bucureşti, 1984.

Tiktin, H. (1893–1895), Gramatica română, I, Editura Librăriei Şcoalelor „Fraţii Şaraga”, Iaşi; II, Tipografia «Nouă», Grigore Panaitescu, Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere

[e-mail]

[e-mail]

1 Pentru periodizarea istoriei limbii române, v. Ion Gheţie în ELR, s.v. veche, limbă ~; Mioara Avram în ELR, s.v. modernă, limbă ~.

2 Eustatievici Braşoveanul (1757), p. 182/100v, 183/101r.

3 Heliade Rădulescu (1828), p. 213 (71/25–26), 299 (114/32–34), 301 (115/1–3), 405–536 (studiul ediţiei, de Valeria Guţu Romalo, şi bibliografia); Costinescu (1979), p. 22–23; Munteanu – Ţâra (1983), p. 158–160.

4 Philippide (1897), p. 158.

5 V. delimitarea perioadei contemporane a limbii române, la Mioara Avram în ELR, s.v. contemporană, limbă ~.

6 GLR, I, p. 385, ca (...) să; DOOM¹, s.v. ca să; DOOM², s.v. ca (...) să; Finuţa Hasan în FC I, p. 228–229, ca (...) să.

7 V., între alţii, Iordan (1937), p. 228, ca să; Iordan – Robu (1978), p. 524, ca (...) să; Theodor Hristea, Rodica Bogza-Irimie, Ion Diaconescu în SLR, p. 271, 319, 339, 345–346, 352, 364, 367, ca să, ca... să; Georgeta Ciompec în LRC, p. 286, ca (...) să; Avram (1997), p. 279, ca (...) să; Draşoveanu (1997), p. 228, ca să; Irimia (2000), p. 320, ca să, ca... să; Andra Şerbănescu, ca (...) să, în ELR, s.v. conjuncţie; Laura Vasiliu, ca să, în ELR, s.v. compunere; Brâncuş – Saramandu (2001), p. 271, ca (...) să; Pană Dindelegan (2003), p. 235–236, ca... să.

8 GLR, I, p. 398; II, p. 316.

9 Guţu Romalo (1973), p. 116 (şi bibliografia); Guţu Romalo (2002), p. 69–70; v. şi Avram (1997), p. 285.

10 V., de ex., Avram (1997), p. 287.

11 Coteanu (1982), p. 274.

12 Cipariu (1869–1877), I, p. 373–374; II, p. 256, 266–269.

13 V., de ex., CDDE; DA; Matilda Caragiu-Marioţeanu în ILR II, p. 290–291 (şi bibliografia); Maria Iliescu în MLR, II, p. 160; Rosetti (1986), p. 151; pentru alte explicaţii, v. sinteza în ELIR, s.v. conjuncţie.

14 Tiktin (1893–1895), II, p. 136–139, 153–155 (ortografia exemplelor este actualizată).

15 Isabela Nedelcu în GALR, I, p. 633, 650.

16 V., între altele, Heliade Rădulescu (1828), 299 (114/32–34), 301 (115/1–3); GLR, I, p. 385; DOOM², loc. cit.; FC I, loc. cit.; LRC, loc. cit.; Avram (1997), p. 279; ELR, s.v. conjuncţie; Brâncuş – Saramandu (2001), loc. cit.

17 V., de ex., Tiktin (1893–1895), loc. cit.

18 Guţu Romalo (1973), p. 115–116; Pană Dindelegan (1992), p. 143.

19 GALR, I, p. 649.

20 CDDE s.v.; Maria Iliescu în MLR, II, loc. cit.; ELIR, loc. cit. etc.

21 Chomsky (1982), p. 19.

22 Rizzi (2006), p. 226. V., de ex., Giusti (2005), despre scindarea poziţiei determinanţilor numelui.

23 V. o analiză generativă diferită, la Dobrovie-Sorin (1994), p. 93–98.

24 Rizzi (2006), p. 227.