Aspecte psihopedagogice ale tulburărilor de comunicare un copil este ca o sămânţă de floare… Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 123.02 Kb.
tarix30.10.2017
ölçüsü123.02 Kb.

ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE

TULBURĂRILOR DE COMUNICARE

Un copil este ca o sămânţă de floare…

Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi,

Depinde de grădinarul care o va îngriji

De ce pământ şi de câtă lumină are.

Limbajul constituie o punte de legătură şi de comunicare între oameni. Oamenii vorbesc ca să se înţeleagă, şi, cu cât se exprimă mai clar, mai precis, cu atât se înţeleg mai bine. O formulare defectuoasă plictiseşte, displace şi este neinteligibilă pentru cei din jur. Persoanele care prezintă tulburări de limbaj pot înregistra complicaţii neuropsihice, tulburări de conduită şi de personalitate, deoarece tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, influenţează negativ întregul comportament uman, datorită, pe de o parte, posibilităţilor reduse de exprimare, iar pe de altă parte, existenţei unei anumite temeri şi reţineri a celor ce prezintă tulburări de limbaj, care îi impiedică să se desfăşoare la nivelul posibilităţilor lor reale. Identificarea şi evaluarea corectă a copiilor cu cerinţe educative speciale este piatra de hotar, care poate determina evoluţia în timp a dezvoltării armonioase a personalităţii copiilor şi ea trebuie făcută numai de serviciile specializate, pentru o o recomandare calificată asupra intervenţiilor de care ar putea beneficia copilul, pentru realizarea dezideratului „egalizarea şanselor tuturor copiilor”.


Deoarece în grădiniţă există profesor consilier/logoped, colaborăm strâns şi ne completăm reciproc, implicând şi consiliind familia copiilor cu probleme de comportament sau tulburări de limbaj, deoarece numai în echipă putem atinge obiectivul „ educaţia pentru toţi, împreună”.

Din enumerările extrase din Registrul C.E.S. (accepţia UNESCO 1995), aducem în atenţie în acest material tulburările de limbaj. În această categorie se cuprind toate deficienţele de înţelegere si exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare. Orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului face parte din categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.



Manualul Statistic de Diagnostic, ediţia a IV-a, în capitolul „Tulburări de comunicare”, le clasifică astfel:

1.Tulburarea limbajului expresiv;

2.Tulburarea limbajului mixt expresiv şi receptiv;

3.Tulburarea fonologică;

4.Balbismul;

5.Tulburări de comunicare nespecificate;

Criteriile de diagnostic avute în vedere (după Asociaţia Psihiatrilor Americani, DSM IV) sunt:
Pentru tulburarea de limbaj expresiv:

  • Scorurile obţinute la testele standardizate de măsurare a limbajului expresiv sunt substanţial scăzute faţă de normal. Tulburarea se manifestă prinr-o limitare a vocabularului, greşeli gramaticale, deficit de formulare a propoziţiilor.

  • Dificultăţile de exprimare interferează cu achiziţiile şcolare, ocupaţionale sau cu cele de comunicare socială, producând dificultăţi copilului în cauză;

  • Copilul nu prezintă simptome caracteristice tulburării mixte de limbaj receptiv şi expresiv şi nici pentru tulburări pervazive de dezvoltare;

  • Când copilul are şi întârziere mintală sau un deficit senzorial, sau motor şi trăieşte în condiţii precare cu deprivare educaţională, atunci tulburarea se va exprima mai accentuat.


Pentru tulburarea mixtă de limbaj expresiv şi receptiv:


  • Scorul obţinut prin aplicarea unei baterii standardizate de teste de evaluare, atât a limbajului expresiv cât şi receptiv, este scăzut sub capacitatea intelectuală non-verbală a copilului examinat. Dificultăţile sunt atât în exprimarea, cât şi în înţelegerea cuvintelor, propoziţiilor sau a termenilor specifici, precum cei de spaţiu şi timp;

  • Dificultăţile în exprimare şi în înţelegere a limbajului provoacă greutăţi copilului în învăţarea deprinderilor şcolare sau ocupaţionale şi în comunicarea socială;

  • Nu sunt îndeplinite condiţiile pentru diagnosticul de tulburare pervazivă de dezvoltare;

  • Când este prezentă întârzierea mintală sau deficite senzoriale sau motorii şi deprivarea educaţională, atunci tulburarea de limbaj este mult accentuată.


Pentru tulburarea fonologică:


  • Incapacitatea de a pronunţa sunetele şi cuvintele într-o manieră corespunzătoare vârstei şi dialectului (ex: erori în producerea sunetelor care apar neclare, uşor de confundat, cu înlocuiri de sunete sau omisiuni);

  • Dificultăţile de pronunţie a cuvintelor provoacă neplăceri copilului la şcoală sau în relaţia cu ceilalţi colegi;

  • Prezenţa întârzierii mintale sau a deficitului neurologic motor sau senzorial sau a deprivării educaţionale face ca manifestările să fie mai excesive.



I. TULBURAREA LIMBAJULUI EXPRESIV (TLE)
Alte denumiri:tulburarea de dezvoltare a limbajului expresiv, afazie mixtă predominant motorie, disfazie motrie / afazie motorie.

Caracteristici clinice:

  • Copiii cu această tulburare au dificultăţi în a-şi comunica nevoile, gândurile şi intenţiile prin intermediul cuvintelor;

  • Au o incapacitate de exprimare prin cuvinte, care variază în severitate - de la imposibilitatea totală de pronunţie a unui cuvânt (afazie motorie) , până la utilizări de cuvinte disparate, propoziţii scurte şi incomplete; relatează un eveniment într-o forma simplă, dezorganizată sau confuză.

Această problemă de comunicare verbală este evidentă, chiar dacă copilul nu are un nivel scăzut al inteligenţei, limbajul non-verbal este normal, iar înţelegerea şi recepţia nu sunt afectate. Totuşi, de cele mai multe ori, această tulburare se asociază şi cu tulburarea limbajului receptiv, iar copiii pot prezenta şi întârziere mintală.
Din punct de vedere etiologic, sunt clasificate în:

  • a)tulburarea limbajului expresiv - forme de dezvoltare -în care se consideră că există o problemă de dezvoltare care afectează şi limbajul expresiv;

  • b)tulburarea limbajului expresiv - forma dobândită - care apare mai rar la copii şi se datorează unor factori infecţiosi, toxici, crize epileptice ( Sindr. LANDAU - KLEFFNER), care determină modificarea de limbaj în planul expresiei şi apare după o perioadă de dezvoltare normală.

a)Tulburarea limbajului expresiv - forma de dezvoltare:
Se manifestă prin variate grade ale aspectului şi conţinutului verbal:

  • vocabular limitat - uneori la câteva cuvinte;

  • propoziţii scurte şi incomplete;

  • exprimare gramaticală improprie (forme incorecte de plural, de pronume personal sau utilizare incorectă a verbelor auxiliare);

  • discursul este slab organizat, dificil de urmărit, slab în exprimare;

  • frecvent, aceşti copii au şi tulburări de învăţare, de achiziţie a scrisului şi cititului şi tulburări de dezvoltare a coordonării motorii;

  • pot apărea tulburări psihice asociate: tulburarea hiperkinetică, tulburări de conduită sau tulburări anxioase şi/sau depresive.

Mulţi autori nu exclud posibilitatea ca în forma de dezvoltare să existe o cauză centrală: afectarea ariei motorii de limbaj, BROCA;
b) Tulburarea limbajului expresiv - forma dobândită:

Tulburarea survine la orice vârstă, ca rezultat al unor condiţii neurologice precum: intoxicaţii, infecţii, traumatisme, sau crize epileptice - la copii care au achiziţionat limbajul.



  • afectarea poate determina la început atât modificarea exprimării, cât şi a recepţiei;

  • după o perioadă de revenire, uneori spontană, problemele de limbaj pot continua totuşi la nivelul expresiei;

  • aspectele gramaticale sunt parţial păstrate;

  • modificările se situează la nivelul organizării discursului şi la abilitatea de a găsi cuvintele potrivite.



Diagnosticul diferenţial analizează şi ia în considerare următoarele:


  1. tulburările de auz, care pot determina nedezvoltarea limbajului expresiv, cu apariţia surdo-mutităţii;

  2. întârzierea mintală foarte severă sau profundă, în care limbajul este sever afectat, atât cel expresiv, cât şi cel receptiv;

  3. mutismul electiv, dar în care anamneza ne relevă existenţa unui conflict sau a unor trăsături de personalitate care explică comportamentul;

  4. tulburările pervazive de dezvoltare, în care limbajul este bizar, ecolalic, cu vorbire la persoana a III-a;

  5. cu deprivarea afectivă şi educaţională, care poate determina întârzierea în achiziţionarea limbajului prin lipsa stimulării;

  6. cu transferul copilului în alt mediu lingvistic şi cultural.

Diagnosticul diferenţial al formelor dobândite este obligatoriu însoţit de investigaţii paraclinice - LCR, TC, EEG, arteriografie pentru a localiza afectarea cerebrală (o posibilă malformaţie cerebrală, respectiv, hemoragie cerebrală etc.) Diagnosticul diferenţial cu sindromul LANDAU-KLEFFNER este obligatoriu când afazia este dobândită, iar copilul are şi crize epileptice. EEG-ul va tranşa diagnosticul.
Tratament: abordarea terapeutică este complexă şi implică participarea atât a copilului, cât şi a părinţilor. Tratamentul logopedic va fi pe primul plan şi va viza:

  • pronunţia cuvintelor;

  • formularea de propoziţii simple, apoi fraze;

  • exercitii de cadenţă narativă;

Se vor anticipa şi trata astfel dificultăţile de învăţare a scrisului şi cititului. Intervenţia va fi directă sau mediată de către părinţi şi educatori, încorporând, astfel, exprimarea în activităţile zilnice, găsind oportunităţi noi de formulare a propoziţiilor şi frazelor şi de exerciţiu zilnic a celor deja învăţate. În formele severe de afazie motorie, cu afectare a zonei motorii de limbaj sau în formele cu surdo-mutitate este necesară învăţarea tehnicilor complementare de comunicare prin gesturi. Asocierea tratamentului antiepileptic şi neurotrofic sau chiar chirurgical va fi decis de clinicieni în funcţie de etiologia formei dobândite şi de severitatea acesteia.
Evoluţie : studii pe termen lung, efectuate pe copii "late talkers" au arătat că aceşti copii, care prezentau strict întârziere în dezvoltarea limbajului expresiv, fără tulburari cognitive, senzoriale sau neurologice, au avut o îmbunătăţire a limbajului într-un procent de 50-80% până la intrarea la şcoală. Prognosticul devine mai puţin favorabil dacă, tulburarea persistă şi după vârsta şcolară. La aceşti copii, apar frecvent tulburări asociate de citit, de calcul matematic, de scris sau de tip deficit de atenţie cu hiperkinezie. În formele asociate cu tulburare mixtă a limbajului receptiv şi expresiv, prognosticul este, rezervat.Se consideră că 2/3 din copiii cu TLE forma dobandită au o evoluţie favorabilă. Un număr mic continuă să rămână cu deficit în exprimare la adolescenţă.Revenirea se poate face în zile, luni sau ani şi depinde de localizare, extindere, vârsta la care s-a instalat defectul şi de existenţa unor leziuni anterioare.


II. TULBURAREA LIMBAJULUI RECEPTIV (TLR )
Alte denumiri: afazie senzorială, afazie de dezvoltare a limbajului receptiv, disfazie senzorială.
Caracteristici: Majoritatea autorilor consideră că forma pură, numai de afectare a limbajului receptiv, există la un număr foarte mic de copii - existenţa unor factori comuni ai neurodezvoltării fac ca intricarea senzitivă şi motorie să fie preponderentă. De aceea, se înclină către „tulburare mixtă de limbaj receptiv şi expresiv” sau către vechea denumire, „afazie mixtă predominant motorie sau senzorială”.

Acesti copii prezintă:



  • un vocabular sărac;

  • folosesc propoziţii simple;

  • discursul narativ este slab organizat, trunchiat;

  • au o importantă reducere a capacităţii de înţelegere a limbajului vorbit de către cei din jur, deşi înţeleg limbajul nonverbal;

  • au dificultăţi de însuşire a cuvintelor noi, mai ales pe acelea care necesită un grad de abstractizare;

  • greşeli de decodificare a sensului cuvintelor spuse de ceilalţi;

  • nu înţeleg sensul explicaţiilor gramaticale;

  • nu înţeleg sensul cuvintelor , daca le vorbeşti când sunt cu spatele la tine, te aud dar nu înteleg ce le ceri, nu pot face decodificarea semantică a sunetelor auzite.

Frecvent, această incapacitate de înţelegere a cuvintelor este confundată cu lipsa de atenţie sau cu deficitul cognitiv. Aceşti copii nu au afectată inteligenţa şi nici nivelul comunicarii non-verbale (conform ICD şi DSM).
Există două forme de TLR: forma dobândită şi forma de dezvoltare.

Afectarea zonei de limbaj, aria senzoriala WERNIKE, a putut fi dovedită în forma dobandită.


Tratament: principiile sunt aproape aceleaşi ca şi în celelalte tulburări de limbaj. Literatura de specialitate recomandă multe tehnici, stiluri şi programe de reeducare a limbajului. Scopul este de a îmbunătăţi performanţele în exprimare sau înţelegere şi, de asemenea, de a îmbunătăţi concomitent cât mai multe arii de funcţionare - cognitive, comportamentale, motorii.

Evoluţie: tulburarea limbajului receptiv, spre deosebire de TLE, are o evoluţie mai lentă, iar dacă copilul nu a reuşit până la 9-10 ani să obţină performanţele normalului, atunci şansele de revenire sunt mult mai mici. Prognosticul mai bun îl au copiii la care tulburarea mixtă de limbaj nu este dublată şi de nivelul scăzut al inteligenţei.
III. TULBURAREA SPECIFICĂ A VORBIRII ARTICULATE
Alte denumiri: tulburarea fonologică (DSM IV), dislalii polimorfe, dizartrii, defect fonologic şi de articulare a cuvintelor, tulburări de pronunţie, tulburări foniartrice.

Caracteristici : copiii cu tulburarea fonologică au dificultăţi în producerea corectă a sunetelor (în pronunţia cuvintelor) conform vârstei lor şi dialectului vorbit în familie. Se consideră că problemele în articularea cuvintelor şi în emiterea sunetelor se datorează imaturităţii şi nu unei tulburări neurologice şi senzoriale dovedite. Copiii, în procesul dezvoltării limbajului şi a capacităţii de articulare a cuvintelor, parcurg mai multe etape, până dobândesc o pronunţie clară şi adecvată:

  • iniţial omit anumite sunete precum consoanele: s, r, t, pe care le pronunţă mai târziu (eliziune) (metou în loc de metrou);

  • substituie unele sunete cu celelalte (înlocuire); (metou a fost o etapă după care a urmat metlou, înainte de a ajunge la metrou);

  • plasarea inversată a silabelor sau sunetelor (metateză) (mi-ca-da-mente în loc de de me-di-ca-mente);

  • dificultăţi de pronunţie a grupelor ghe, che, ce, ci.

Copiii pot prezenta şi alte dificultăţi fonologice/foniartrice şi anume, sunetul, deşi pare corect articulat, are o sonoritate modificată prin:



  • poziţionarea incorectă a zonei velo-palatine;

  • nazalizarea sunetului;

  • contractura anormală, exagerată a laringelui.

Procesul dezvoltării foniartrice reprezintă dobândirea nu numai a abilităţii de a articula şi pronunţa cuvintele, cât şi de a le da o sonoritate adecvată dialectului vorbit. Există copii care pronunţă unele sunete incorect din punct de vedere al dialectului vorbit dar sunetul ar fi corect dacă copilul ar aparţine altei grupări lingvistice. Se va pune diagnosticul de tulburare specifică de dezvoltare a vorbirii articulate numai dacă, copilul a depăşit vârsta de şase ani ori continuă să prezinte frecvente şi numeroase greşeli de pronunţie a cuvintelor.
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare, sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburările limbajului înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.

Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare şi înţelegere, adică de la această interdependenţă dintre gândire şi limbaj, este firesc să nu le studiem una fără cealaltă, limbajul fiind învelişul gândirii iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj. Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile, capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de dezvoltare al limbajului. Ele influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea normală în colectiv, într-o măsură direct proporţională cu gravitatea lor şi în funcţie de specificul fiecăreia. Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera intelectuală, altele în sfera personalităţii, altele însă numai simulează tulburări patologice ale intelectului. Toate tulburările însă produc într-o măsură mai mare sau mai mică, modificări psihice şi de comportament, greutăţi în procesul de integrare şi adaptare, în orientarea spre anumite profesii.



eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme.
Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului si până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. Guţu, 1975). Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale; acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul naşterii sau după naştere. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii, sarcină toxică, cu vărsături şi leşinuri dese, bolile infecţioase ale gravidei etc.), în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc.), cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice, funcţionale, psiho-neurologice, psiho-sociale, alte cauze).
O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. Verza (1982), clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelasi timp: anatomo–fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic, potrivit căreia există:

  • tulburări ale pronunţiei (dislalie, rinolalie, dizartrie);

  • tulburări de ritm si fluenţă a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree);

  • tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia),;

  • tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia);

  • tulburări polimorfe de limbaj (afazia, alalia);

  • tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii);

  • tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii).

Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare, se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie, dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj.

Rinolalia (în popor numită „fonfăială”, adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei, de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”, constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea neclară.

C. Stănică şi E. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”.



De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului, cu pauze între acestea sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune, pe lângă o repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii faţă de vorbire, de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor, încordării, a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire.
Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi, mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă, cu hiperexcitabilitate, în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară, lentă, încetinită, cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. Aftongia ia naştere atunci când, în muşchii limbii, se produce un spasm tonic, de lungă durată, iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori, mimicii, care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii.

Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetelor. (C. Stănică, E. Vrăşmaş, 1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilantă, vocea gravă, vocea răgusită, afonia, fonastenia etc.

Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor. Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce. “Dislalia reprezintă abaterea de la pronunţia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunţa corect un sunet, o silabă sau un cuvânt”.
Se poate vorbi de dislalie:

  • când există tulburări de articulare, pronunţie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor;

  • când se manifestă incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;

  • când există incapacitatea totală sau parţială de articulare sau pronunţie, care afectează decodarea mesajelor verbale, îngreunează recepţia şi, prin aceasta, decodarea informaţiei, deci, întregul lanţ al comunicării fono-auditive interpersonale. (Monica Delicia Avramescu-Defectlogie şi logopedie”-pag.192)

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze. În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi. La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se numeşte dislalie.


Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism. Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc. Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme. La unii copii apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi izolat le pot pronunţa, omiţând una din ele.

Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o singură vocală. Sunetele cele mai puţin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g. În general dacă dislalia nu este însoţită de alte deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur. Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă, etc.

SIMPTOMATOLOGIE

Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii, kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se desăvârşeşte cu mare întârziere. Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii prin care se organizează activitatea organelor fonoarticulatorii. În dislalia centrală vocalele sunt rar afectate, iar vocala “a” nu e niciodată afectată, mai rar sunt afectate sunetele : “m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt alterate sunetele posterioare : “c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : “s”, “z”, “ţ” şi linguala “r”. Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai frecvent alterate, înlocuite, omise.

Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :

- moghilalia – omisiunea de sunete;

- paralalia – înlocuirea de sunete;

- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;

- monomorfă - când alterarea afectează o singură grupă de articulare;

- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;

- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.


Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunţate corect izolat, dar sunt înlocuite, omise în cadrul silabei.

Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele sunt pronunţate corect izolat.

Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor şi inversărilor foarte frecvente.

c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin :

- întârziere în achiziţia deprinderilor motorii;

- disabilităţi motorii (coordonare deficitară a mişcărilor, imprecizie a mişcărilor);

d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :

- întârziere în dezvoltarea intelectului;

- deficit de concentrare a atenţiei;

- lentoare şi fatigabilitate

e. Tulburări ale afectivităţii şi comportamentului :

- sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);

- sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);

- sindrom de excitaţie (agitaţie);

- sindrom de inhibiţie (timiditate, mutism electiv);



Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepţie şi sinteză auditivă sau leziunilor corticale fine care afectează aceste zone şi care se manifestă în insuficienta discriminare a sunetelor în cadul fluxului verbal ca şi în slaba capacitate de memorare a structurilor verbale.
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul se precizează prin examinarea :



- nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;

- stării auzului;

- nivelului dezvoltării psihice;

- stării vorbirii – pronunţia izolată a sunetelor;

- pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii;

- vocabular;

- structura gramaticală a limbii.

TERAPIA DISLALIEI

Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte.Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare. În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dislaliei.Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :




A. Metode şi procedee de ordin general:

În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse :



1. gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei;

2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir;

3. educarea auzului fonematic;

4.educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale.
1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se

pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator. Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde. Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.


2. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet. Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În felul acesta pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii. Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere. Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.
3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie. În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.
4.Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului. Educarea personalităţii trebuie să urmărească :

a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;

b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;

c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;

d) crearea încrederii în logoped;

e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.

Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj.

Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii , întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă. În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin :

1) educarea personalităţii;

2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social;

3) influenţarea micromediului social.

Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale unităţii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii. Pentru a realiza aceasta este necesar :

- să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea acestora la nivelul conştiinţei, ele să dispară;

- rezolvarea relaţiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil – profesor, copil– părinte etc.);

- acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului.

Familia logopatului, prin manifestările de neîncredere şi de reţinere, constituie un obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinţilor tulburarea de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanşării, comportarea faţă de copil, cum se desfăşoară terapia complexă, care este rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul de viaţă propriilor copii logopaţi. Modificarea concepţiei,a opticii şi a modalităţilor comportamentale trebuie să ducă la înlăturarea tensiunii intrafamiliale.



Acestea se realizează prin :

- cunoaşterea personalităţii părinţilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discuţii diferite în grupul de părinţi;

- restructurarea atitudinii părinţilor, atât în cursul şedinţelor individuale, cât şi în cadrul şedinţelor colective. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre părinţi şi copil, cât şi optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului.

Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative, descoperirea propriilor greşeli şi eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal psihoterapeutic şi logopedic, prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie, organizarea activităţii logopedice şi urmărirea rezultatelor. Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin cuvintele şi prin acţiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferinţa unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă.

În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează, adeseori prin conjugare, metodele psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupaţionale, artterapia (care, în funcţie de criteriile de clasificare se întrepătrund).

Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării de limbaj, vârstei, sexului, particularităţilor psihologice ale copilului logopat. Se poate evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac parte ergoterapia, artterapia şi ludoterapia.




Ergoterapia se poate organiza şi efectua şi în grupuri terapeutice fiind astfel direct legată de socioterapie. Ea constă în desfăşurarea unor practici, până la activităţi de tip creativ (cum sunt modelajul). Totodată, prin ergoterapie se avantajează detaşarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experienţele negative parcurse şi împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relaţii psihosociale şi adaptarea la contextele social-umane. Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care subiecţii acţionează în comun.

Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiţiei psihologice normale a subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acţiunilor de socioterapie se extind interrelaţiile şi interacţiunile în grup, dându-le, totodată, participanţilor sentimentul de independenţă, de echilibru şi libertate în acţiune, stimulându-le şi capacitatea de iniţiativă. Caracteristicile, principiile şi scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.

Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât şi ca mijloc de cunoaştere a subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispoziţiile etc. care-l ajută să-şi formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului şi particularităţile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenţi. Modalităţile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuţi. În general, se lucrează cu 4-5 copii de acelaşi sex şi de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare şi neutru pentru manifestarea copiilor şi fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaţilor), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar şi o improvizaţie a copiilor participanţi.

Rolurile le împarte terapeutul sau şi le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanţii putând introduce improvizaţiile de text, mimică, gestică, mişcare pe care le doresc. În psihodramă copilul îşi revede conflictele în formă de joc, şi le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conştientă îl ajută să se cunoască mai bine şi să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianţă de joc, desfăşurarea afectivă; permite relaţii intersubiective, interpersonale şi o comunicare simbolică cu valoare de catharsis. În concluzie, psihoterapia urmăreşte să formeze o atitudine pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă şi anxietate, pentru a experimenta cu succes situaţiile de vorbire trebuie ca logopatul să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de el însuşi ca vorbitor.

Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activităţi/tehnici :


  • Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic; cântatul, recitatul,desenatul etc. ce contribuie la desfăşurarea cu plăcere a terapiei.

  • Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilităţile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.

  • Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de limbaj şi să reducă “conspiraţia tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuţia va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influenţa estimarea proprie a copilului.

  • Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus.

  • Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o “conversaţie pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi pentru copil.


B. Metode şi procedee specifice logopedice:

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate. La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic. După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii( iniţial, median, final ).



Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii. Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere proprie.
La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped ( scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ). Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate. Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite, în vorbirea curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în etapele anterioare. Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.


BIBLIOGRAFIE


  • Agrigoroae, Dan- Cartea copiilor, Folclor literar pentru lecţii şi activităţi recreative, vol. I, Editura Adan, Piatra Neamţ;

  • Andraud, A.-Cum să facem exerciţiile de vorbire în grădiniţa de copii, E.D.P., Bucureşti, 1980;

  • Avramescu,M.D.- Defectologie si logopedie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2002;

  • Băjenaru, L., -Contribuţia exerciţiului-joc la dezvoltarea limbajului,în Revista Învăţământul preşcolar,nr.1-2/2004;

  • Bekker,I.,Janssen,H.,-Educaţi aşa!, Bucureşti, 2001.

  • Cocan, C.,-Psihopedagogie specială-copiii cu probleme de învăţare, curs pentru învăţământ la distanţă, Universitatea “Transilvania”, Braşov, 2005;

  • Băban, A.,(coordonator)-Consiliere educaţională,Editura Imprimeria Ardealului, Cluj-Napoca, 2001;

  • Carol, Luiza, - Exerciţii – poezii pentru cei mai mici copii, E.D.P., Bucureşti, 1976;

  • Lovinescu, A.V.-Elemente distractive în activităţile obligatorii dingrădiniţă,E.D.P.,Bucureşti, 1976 ;

  • Vrăsmaş, Ecaterina,(coord.)- Să învăţăm cu... plăcere, Supliment al revistei Învăţământ preşcolar, 2007

  • Vrăsmaş, E.,-Consilierea şi educaţia părinţilor,Editura Aramis, 2002;

  • Vrăsmaş, E.,-Educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale, Editura Credis, 2000;

  • Vrăsmaş, E., Stănică, C.- Terapia tulburărilor de limbaj-intervenţii logopedice, E.D.P. ,Bucureşti, 1997;

  • ***Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, Bucureşti,2002;


Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə