Modalizarea

3.1.2. Verbele modale a trebui şi a (se) putea pot exprima valori epistemice: a trebui indică supoziţia (deducţia, deci probabilitatea destul de mare), iar a putea posibilitatea (judecata speculativă, ipoteza). Posibilităţile de construcţie sintactică ale celor două verbe au unele trăsături comune, dar şi destule diferenţe.

3.1.2.1. A trebui este un verb impersonal – Trebuie să fie multe încurcături în afacerea lor. –, care apare şi în construcţii formal personalizate, prin plasarea subiectului verbului subordonat în faţa verbului-regent: Dana trebuie să fie acasă. Varianta personală este confirmată de tendinţa de a realiza acordul lui a trebui cu subiectul verbului suport. Acordul nu apare la toate formele, fiind de obicei considerat o greşeală (Noi trebuiam să plecăm.), dar acceptându-se de către norma literară sau tolerându-se în situaţiile în care s-a generalizat în uz (la indicativul trecut, persoana a III-a plural: Ei trebuiau / au trebuit să plece.).

Verbul a trebui poate avea sens epistemic, exprimând o deducţie – „e sigur; precis” (Trebuie să se fi întâmplat ceva rău cu el.) – , sens deontic, exprimând o obligativitate sau un act de impunere – „e obligatoriu” (Trebuie să plăteşti impozitul.) – sau sens „dinamic”, descriind o necesitate obiectivă sau prezentată ca atare – „e necesar” –(Trebuie să apeşi pe buton ca să se deschidă uşa). Între aceste valori pot apărea interferenţe şi adesea ocurenţele verbului sunt ambigue. Interpretarea epistemică nu este cea mai probabilă; în genere, în absenţa unor determinări contextuale mai precise, se impun lecturile deontice şi cele nonmodale, dinamice. A trebui este exclusiv epistemic atunci când cere o subiectivă introdusă prin conjuncţia că – Trebuie că Dana e acasă. –, construcţie care exprimă supoziţia şi un grad ridicat de probabilitate. Construcţia, considerată nerecomandabilă din punctul de vedere al normei, nu este foarte frecventă, dar are totuşi atestări în limba literară:

Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr o dată. (C. Noica, Mathesis);

Dau din cap cu frăţească înţelegere, asta trebuie că dă bine în cadru.
(C.T. Popescu, Copiii fiarei);

Cazuri similare trebuie că există şi pe listele celorlalte partide. (EZ, 2000).

În unele interpretări (vezi şi Predicatul, 2.1.3.3), se consideră că forma trebuie în construcţie cu conjuncţia că are valoare adverbială, pentru că nu apare la alte moduri sau timpuri şi prin analogie cu adverbul poate (că). Este totuşi caracteristic pentru verbele modale gramaticalizate să aibă o paradigmă redusă, fără a-şi pierde statutul de verb. Paralelismul dintre poate şi trebuie e parţial: forma trebuie nu apare niciodată singură, integrată în enunţ sau parantetică – *Trebuie doarme. *Doarme, trebuie, de ieri seară., aşa cum este folosit curent, în schimb, adverbul poate: Poate doarme., Doarme, poate, de trei ore.

Construcţiile cu să sunt adesea ambigue, valoarea modală depinzând de sensul verbului suport, de rolurile sale actanţiale şi de contextul întregului enunţ. Astfel, cu verbe suport existenţiale este mai probabilă lectura epistemică decât cea deontică: Ceea ce ştii e că un drum trebuie să existe. (A. Pleşu, Minima moralia); cu verbe care au agent uman, mai ales la persoana I singular, e mult mai probabilă şi chiar obligatorie cea deontică (sau dinamică): Faptul [...] de a avea o haină de care trebuie să am grijă [...] mi se pare intolerabil. (A. Blandiana, Autoportret). La fel, când subiectul subordonatei verbului a trebui îşi păstrează locul iniţial în interiorul acesteia, reliefat de ca... să, interpretarea epistemică e puţin probabilă, fiind admisă doar cea deontică: Trebuie ca Dana să fie acasă. Combinarea modalului la prezent cu verbul suport la perfectul conjunctivului are cel mai adesea valoare epistemică: Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fåceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? (E. Cioran, Schimbarea). În contextele în care perfectul conjunctivului apare ca timp al anteriorităţii faţă de un reper, e totuşi posibilă şi interpretarea descriptiv-deontică: Dar pentru a şi exersa puterea, el trebuie să fi făcut dovada libertăţii sale prin raportarea la altul. (G. Liiceanu, Despre limită).

Valoarea epistemică apare mai ales la indicativul prezent al verbului a trebui; ea este posibilă şi la imperfect – De bună seamă tot viţiul trebuia s-­o fi înnădit şi pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiţi?

(M. Caragiale, Craii) –, dar nu şi la celelalte timpuri ale indicativului.

Verbul a trebui la condiţionalul trecut impune propoziţiei modalizate un sens ireal, contrafactiv: Ar fi trebuit să aştepte o oră.

3.1.2.2. Verbul a putea este operator modal în două variante de construcţie: însoţit de cliticul reflexiv marcă impersonală, se (Se poate să apară oricând o surpriză.), situaţie în care antepunerea subiectului verbului suport nu antrenează acordul (Cei doi se poate să fie acasă.) – şi fără reflexiv, sensul modal-impersonal rămânând nemarcat formal: Poate să apară oricând o surpriză.; în acest caz, plasarea subiectului verbului subordonat în faţa verbului-regent antrenează obligatoriu acordul: Cei doi pot să fie acasă, verbul fiind din punct de vedere formal un verb personal.

Verbul a putea are, ca şi a trebui, mai multe sensuri modale: epistemic, exprimând o ipoteză şi deci incertitudinea – „e posibil” – (Se) poate să doarmă la ora asta. – , deontic, exprimând o permisiune – „e permis” (Poţi să pleci; ţi-ai terminat pedeapsa.) – sau „dinamic”, descriind o capacitate sau o abilitate obiectivă, sau circumstanţe favorabile – „e în stare”; „există posibilitatea ca...” (Ion poate ridica greutăţi mari.; Apa poate intra prin orificii.). Singura construcţie mai puţin ambiguă este cea în care reflexivul impersonal a se putea este urmat de conjunctiv: Dar nu se poate ca pe unii să nu i doară şi nu se poate ca în viitor să nu i doară pe toţi.

(E. Cioran, Schimbarea), Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere ilustrative pentru soarta românească. (ibid.). Construcţia impersonală a verbului a putea – se poate (ca...) să exclude lectura „dinamică”, fiind doar o expresie epistemică sau deontică; când este epistemică, e indiferent dacă subiectul subordonatei se află în prima poziţie în interiorul acesteia (reliefat prin ca...să) – Se poate ca Dana să fie acasă. –, dacă e postpus verbului – Se poate să fie acasă Dana – sau e anticipat, plasat înaintea verbului regent: Dana se poate să fie acasă.

Diferenţa dintre lectura epistemică şi cea deontică a verbului a (se) putea este în mare măsură impusă de sensul verbal-aspectual al propoziţiei subordonate: stările selectează interpretarea epistemică, în vreme ce acţiunile cu subiect uman conştient, volitiv, sunt interpretate ca deontice (Se poate ca Dana să parcheze maşina în grădină.). Semnificaţia epistemică este rară în cazul verbului a putea nonreflexiv cu subiect agentiv (ex.: Ion poate imita pe cineva.), construcţie care are mai ales lecturile circumstanţială (abilitate) şi deontică (permisiune). Probabilă este interpretarea epistemică în structura nonagentivă, cu subiect nonuman, nonanimat, sau cel puţin cu verbe de stare şi de existenţă, care nu implică abilităţi interioare şi nici permisiuni: Căldurile pot reveni peste două zile. [subiect nonuman, nonagentiv]; Ion poate pierde bursa. [subiect uman, nonagentiv]. Dezambiguizarea se realizează, de asemenea, prin timpul verbului subordonat: un timp trecut, diferit de al modalului, impune lectura epistemică: Dan trebuie / poate să fi plecat de ieri.

La condiţional, exprimând formularea unei ipoteze, verbului modal i se atenuează probabilitatea de adevăr: Străzile ar putea fi pustii la ora asta.; la condiţionalul trecut sensul propoziţiei modalizate este contrafactiv: Ar fi putut să dea un telefon.; Aş fi putut veni mai repede.

3.1.3. Valoare clar epistemică şi trăsături sintactice specifice are verbul a părea, al cărui comportament gramatical este destul de asemănător cu al verbelor modale a trebui şi a putea. Semnificaţia lui este dublă: evidenţială (indică o cunoaştere dedusă din percepţia directă, din aparenţe, sau o deducţie prin analogie), dar şi de judecată epistemică, cu valori pe o scară foarte largă, de la ireal la probabil.

(a) Incertitudinea unei impresii directe care poate fi şi ireală, analogică, improbabilă, se exprimă prin mai multe construcţii diferite:

– verbul impersonal, construit cu conjuncţia că – Pare că s-a schimbat ceva. – sau personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau că vorbesc.; sursa impresiei poate fi indicată printr-un dativ al experimentatorului, în structuri uşor învechite: îmi / îi pare că...;

– verbul impersonal, construit cu conjuncţia să, cu verbul subordonat la conjunctiv sau infinitiv – Pare să se fi schimbat ceva. / Pare a se fi schimbat ceva. – sau personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau să vorbească.

(b) Probabilitatea mai mare a unei informaţii bazate pe experienţă directă sau pe inferenţe şi asumate de locutor se manifestă în construcţia relativizată mi se pare (că), cu experimentatorul impresiei marcat prin dativ. Construcţia funcţionează modal la persoana I singular, indicativ prezent, cu subiectivitate explicită (Mi se pare că Ion doarme.); în rest, ca şi la verbele epistemice, este vorba de o descriere, o relatare care presupune confruntarea dintre universul epistemic al locutorului şi cel al experimentatorului marcat prin complement în dativ (Lui i se pare că...).

(c) Semnificaţia „foarte probabil” + „neasumat de locutor” („aflat de la alţii”) este asociată construcţiei impersonale (cu marca se), cu sau fără anticiparea subiectului verbului al doilea: Se pare că Ion doarme. / Ion se pare că doarme.

În toate construcţiile de mai sus propoziţia subordonată poate conţine un verb copulativ; prin elidarea sa (foarte frecventă) se obţin secvenţe de tipul: Pare [că e] târziu.; Omul pare [că e] vesel.; Ziua mi se pare [că e] lungă. Asemenea structuri pot fi folosite pentru a modaliza suplimentar epistemic (rezervă, incertitudine) enunţurile modalizate evaluativ: (Mi se) pare [că e] îngrozitor să răspundă aşa.

Construcţiile cu se – se pare, mi se pare – pot apărea nu numai ca element regent, ci şi ca incidente.

3.1.3.1. Verbele epistemice a şti şi a crede (şi sinonimele lor parţiale: verbele a cunoaşte, a considera, a bănui, a presupune, perifrazele a avea cunoştinţă, a avea impresia etc.) intră în sfera modalizării, la anumite moduri, timpuri şi persoane.

Verbele ridică problema dedublării universului de cunoaştere, prin diferenţa dintre locutor şi subiectul epistemic: instanţe suprapuse la persoana I singular, la prezentul indicativ (eu ştiu, eu cred), singura situaţie comparabilă cu esenţa fenomenului de modalizare, dar diferenţiate în toate celelalte cazuri ([eu afirm că] el ştie; [eu la momentul t₁ afirm că] eu_t2 ştiam).

La persoana I singular, eu ştiu că poate funcţiona ca descriere neasumată complet a situaţiei epistemice („am informaţii despre”: Eu ştiu că a câştigat el, dar poate că mă înşel.) sau, mai des, ca mijloc de întărire, de marcare a certitudinii („cunosc adevărul”): Eu ţin în palmă bobul de grâu şi ştiu că, atâta vreme cât el va exista, ordinea va rămâne în lucruri. (A. Blandiana, Autoportret).

În cazul instanţelor diferite, a şti are două interpretări, putând fi factiv sau nonfactiv: Ion ştie că afară plouă. = (a) ştie₁ „e informat asupra faptului considerat real de locutor” (factiv); (b) ştie₂ = „crede, e convins că...” (nonfactiv). Cele două valori se pot diferenţia prin accent frastic: Ion ştie asta. (factiv) / Ion ştie asta. (nonfactiv). Enunţul negativ marchează diferenţa dintre factiv şi nonfactiv cu ajutorul conjuncţiei: Ion nu ştie că afară plouă. (presupune: Afară plouă.) vs Ion nu ştie dacă afară plouă. (= Afară plouă sau nu plouă.); pentru fapte trecute se foloseşte nonfactiv şi construcţia cu conjuncţia să şi verbul subordonatei la conjunctivul trecut: Nu ştie să fi venit cineva. A crede este nonfactiv, în vreme ce a-şi imagina, a-şi închipui, a i se năzări sunt (în sensurile lor strict epistemice) contrafactive (Ion îşi închipuie că afară plouă. presupune, din punctul de vedere al locutorului, propoziţia Afară nu plouă.).

În forma negativă, nu ştie că este factiv, iar nu ştie dacă – nonfactiv; nu crede este întotdeauna nonfactiv.

Construcţiile impersonale s-au specializat în bună măsură: se ştie este preponderent factiv (propoziţia introdusă e de obicei asumată de locutor; această interpretare este obligatorie cu verbul sub accent frastic): Inima are, cum se ştie, o tinereţe cu deosebire durabilă. (P. Zarifopol, Din registrul), iar se crede este mai ales contrafactiv (propoziţia e respinsă de locutor): Domeniul filozofiei e concretul, nu „abstractul”, cum se crede îndeobşte. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).

Verbele epistemice apar ca element regent (Cred că Ion e acasă.) sau incident, parantetic, în poziţie mediană sau finală (Ion e – cred – acasă.; Ion e acasă, cred.).

3.1.3.2. Verbul a se teme (construit cu conjuncţia că şi modul indicativ în subordonată, sau cu conjuncţia să şi conjunctivul trecut) reuneşte o valoare epistemică („cred”) şi una apreciativă („nu-mi place”): Mă tem că Ana a plecat.; Mă tem să nu fi plecat Ana.

3.1.4. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale epistemice se pot grupa după sensul lor – exprimând grade diferite de certitudine – sau după construcţiile sintactice în care intră.

3.1.4.1. După sens, există adverbe de certitudine şi de incertitudine. Certitudinea este exprimată de adverbele: desigur, evident, sigur, bineînţeles, fireşte şi de locuţiunile de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără nici o îndoială, fără doar şi poate, mai mult ca sigur; de asemenea, de îmbinările alcătuite din în + mod (sau în + chip) + adjectiv: în mod cert, în mod sigur, în mod evident; în chip evident. Adverbele de incertitudine sunt mai puţine: poate, probabil, eventual, parcă; pentru această valoare nu există îmbinări alcătuite pe baza substantivelor mod sau chip. Unele dintre adverbele care marchează incertitudinea sunt în primul rând indicatori ai sursei cunoaşterii, deci elemente evidenţiale (vezi infra, 3.2). Diferenţa semantică se reflectă într-o proprietate enunţiativă: adverbele de certitudine nu pot apărea în întrebările propriu-zise (ci doar în interogaţiile retorice sau în întrebările-ecou – Fireşte că au plecat?!), în timp ce expresiile de incertitudine apar chiar destul de frecvent în interogaţiile totale, cu rolul specific de a sugera un răspuns posibil (Poate că au plecat?).

3.1.4.2. Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice – desigur, bineînţeles, fireşte, natural, negreşit, poate, probabil, sigur, evident, indiscutabil – precum şi locuţiunile de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără doar şi poate, mai mult ca sigur pot avea funcţia sintactică de circumstanţial de modalitate (integrat sau parantetic) sau pe aceea de predicat sintactic.

 Circumstanţialele de modalitate epistemice pot apărea în două ipostaze: (a) ca modificatori integraţi ai unei propoziţii – Poate au deschis uşa hoţii. – sau ai unui constituent al acesteia – Au deschis uşa poate hoţii., Hoţii au deschis uşa, poate cu forţa., Au deschis uşa nişte hoţi poate isteţi.; (b) ca elemente incidente, izolate intonaţional (fenomen marcat în scris de punctuaţie):

O să încerc deci să deta­liez, să descopăr ce am făcut eu – evident, în afară de a scrie – pentru ea destinul meu să devină unul literar. (A. Blandiana, Autoportret);

Nimeni, desigur, nu are dreptul să condamne arta şi nobilele ei funcţiuni.
(C. Noica, Mathesis).

Integrarea şi izolarea depind în parte de poziţia adverbului în secvenţa sintactică: adverbul în poziţie iniţială şi finală este de obicei izolat intonaţional (Desigur, oamenilor le place să călătorească.; Oamenilor le plac petrecerile, desigur.); în interiorul enunţului, e destul de frecventă şi integrarea: În perioada de dominaţie a conjuncţiei vor apărea desigur resturi din perioada când precumpăneau adjectivul, adverbul şi pronumele. (C. Noica, Modelul). De asemenea, există preferinţe de construcţie pentru fiecare adverb în parte: de exemplu, în poziţie iniţială, poate nu se izolează (Poate vine. / *Poate, vine.), în timp ce desigur apare în majoritatea cazurilor izolat: Desigur, vine. / ?Desigur vine.

Locuţiunea adverbială într-adevăr şi grupurile prepoziţionale formate pe tiparul în mod (în chip) + adjectiv nu au posibilitatea de a impune o subordonată conjuncţională; ele pot apărea doar în construcţii parantetice – Stilul salonard, monden [...] a apus, într-adevăr. (A. Marino, Pentru Europa) – sau, mai des, integrate, apropiate de statutul unui circumstanţial de mod, dar vizând totuşi din punct de vedere semantic adevărul propoziţiei:

În 1938 (eram la Sinaia), am votat într adevăr împotriva constituţiei lui Carol. (G. Liiceanu, Jurnalul);

În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât pisicile. (A. Blandiana, Autoportret);

Unu şi repetiţia sa caracterizează în chip evident culturile primitive de tip totemic. (C. Noica, Modelul);

Nu s-a ţinut de cuvânt, pierzând şansa de a înzestra corpul diplomatic românesc cu un reprezentant ce i-ar fi făcut în mod sigur cinste. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).

 Adverbele epistemice pot avea şi valoare de predicaţie sintactică, fiind elemente regente pentru propoziţia pe care o modalizează global; aceasta este o subordonată subiectivă introdusă prin conjuncţia că: Desigur că marile prietenii sunt rare. Poziţia obligatorie a adverbului este la stânga conjuncţiei, ceea ce înseamnă că este imposibilă inversarea cu rol de tematizare a întregii subordonate (*Că marile prietenii sunt rare, desigur.); este însă posibilă anticiparea / dislocarea subiectului sau a oricărui alt component sintactic: Marile prietenii desigur că sunt rare. Aceleaşi dislocări se pot produce în relative: Aştept soluţiile care desigur că vor sosi. [dislocarea subiectului]; Aştept soluţiile pe care desigur că le vei găsi. [dislocarea obiectului direct]; Evită angajările afective, socotite slăbiciuni (sau prilejuri de suferinţă, ceea ce fără îndoială că sunt). (Al. Paleologu, Despre lucrurile) [dislocarea numelui predicativ].

3.1.4.3. Inventarul formulelor de modalizare epistemică nu este închis. Unele dintre adverbele modale suportă gradarea (foarte sigur, oarecum sigur, destul de sigur, absolut sigur, cât se poate de sigur, mai mult ca sigur etc.), ceea ce sporeşte numărul formulelor modalizatoare: Ar fi o ecuaţie lungă şi foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect. (C. Noica, Mathesis).

De asemenea, e frecventă în limba actuală extinderea clasei prin folosirea ca operatori modali a unor adverbe care apar în mod normal doar în construcţii cu copulă: (e) posibil, (e) adevărat, (e) cert, (e) clar, (e) limpede, (e) neîndoielnic,

(e) incontestabil: Incontestabil, toţi suntem români. („Dilema”, 2002). Aceste adverbe apar mai ales în incidenţă, dar sunt posibile – în special în limba vorbită – şi construcţiile în care ele devin element regent al unei propoziţii conjuncţionale: Clar că ne aşteaptă.

Unele dintre adverbele modalizatoare se specializează tot mai mult pentru funcţia pragmatică de conector, de marcă discursivă. De exemplu, desigur, mai ales în poziţie iniţială, are rolul de a semnala o concesie, anunţând apariţia unui membru adversativ al frazei:

Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sânul lor o rană. (E. Cioran, Schimbarea);

Poţi, desigur, să nu fii de acord cu autorul, dar nu poţi, decât dacă abdici de la condiţia lucidităţii intelectuale, să nu constaţi consecvenţa şi consistenţa construcţiei. (C. T. Popescu, Copiii fiarei).

3.1.4.4. O serie de adverbe şi locuţiuni adverbiale epistemice (interpretabile şi ca adjective invariabile, în contextul acordului cu un subiect abstract, de tipul „faptul”, „lucrul”) apar predominant ca nume predicative, în construcţii impersonale care cer o propoziţie subiectivă.

Operatorii modali de certitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă prin conjuncţia că şi care are verbul predicat la indicativ (condiţionalul, posibil din punct de vedere gramatical, este în genere evitat pentru că ar provoca o contradicţie semantică între valorile modale): e sigur, e mai mult ca sigur, e evident, e indiscutabil, e adevărat, e cert, e clar, e limpede, e neîndoielnic, e incontestabil, e de la sine înţeles (cu locuţiune adjectivală) că... : E evident că au venit fără bani.

Operatorii modali de incertitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă prin conjuncţia să (ca...să) (deci cu verbul predicat la conjunctiv): e probabil, e posibil, e îndoielnic, e cu putinţă (cu locuţiune adjectivală) să...: E probabil să fi venit fără bani.; E posibil ca anii de comunism să mai fi atenuat din diferenţe. („Dilema”, 2002).

Adverbele apar şi în diferite construcţii gradate: Altă cale de a înfrunta cercul de fier [...] e foarte îndoielnic să găsiţi. (N. Steinhardt, Jurnalul).

Expresiile constituite din predicatele nominale modale pot apărea – destul de rar – şi ca elemente incidente, independente: Toţi, e clar, au avut dreptate.

În incidenţă se folosesc însă de preferinţă adverbele predicative corespunzătoare, dacă acestea există.

Sintagma predicat nominal e drept s-a specializat (păstrându-şi însă toate tiparele caracteristice de construcţie sintactică) pentru valoarea pragmatică de conector, marcă discursivă a concesiei argumentative: În partea aceasta se vădeşte fără voie Mateiu Caragiale ucenic al tatălui său, dar, e drept, cu altă dispoziţie, cu un soi de ciudă. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).