4.3. DIAGNOSTICUL ŞI CLASIFICAREA BOLILOR
PSIHICE
Evenimentele stresante sau traumatizante pot determina
comportamente anormale, fie acute şi tranzitorii, fie cronice sau
degenerative. Fiecare individ este unic şi de aceea, nu există două
persoane care să se manifeste după modele identice, aşa cum ele nu
împărtăşesc un mediu, experienţe sau o moştenire genetică identice.
Psihologia cognitivă a demonstrat că oamenii consideră
avantajoasă utilizarea clasificărilor, ca metodă de grupare şi de
reducere a descrierilor prea întinse (Bruner, 1966); dacă o persoană se
descrie prin termenul de „african" sau „european", se formează
imediat o imagine mintală, care poate fi greşită sub unele aspecte, dar
care furnizează un cadru general. într-un anume sens, clasificările
realizate în multe arii ale comportamentului anormal încearcă să ofere
acestuia un tablou general.
Diagnosticul anormalităţii a fost, din punct de vedere istoric, o
chestiune de opinie, care depăşeşte scopurile lucrării noastre.
Kraepelin (1913) este primul care a încercat o clasificare în această
sferă. Necesitatea de standardizare şi clasificare a bolilor a recunoscut
şi a inclus şi comportamentele anormale, cu scopul de a comunica
rapid şi concis, prin intermediul unui diagnostic, informaţii cu privire
la un individ. De exemplu, diagnosticul, „schizofrenie" furnizează o
serie de informaţii imediate unui cunoscător. în acest sens, publicaţia
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - Clasificarea internaţională a
Psihopatologie: un continuum normalitatel anormalitate 153
bolilor conţinea şi bolile mintale. A zecea ediţie a acestei publicaţii
(ICD-10) este utilizată curent astăzi. în SUA, a fost elaborat, de către
Asociaţia Americană de Psihiatrie, un document diagnostic mai
extins; Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor psihice, a
cărui a IlI-a ediţie (DSM III R) a fost recent revizuită.
Tulburările psihice sunt clasificate în general, în două categorii
majore; psihoze şi nevroze.
Psihozele au ecou la nivelul întregii personalităţi, viaţa şi
comportamentul general al individului se află sub semnul acestei
probleme. Ca manifestări psihotice majore, au fost descrise pierderea
contactului cu realitatea şi limitarea sau distrugerea comportamentelor
uzuale (precum relaţionarea sau menţinerea igienei personale). în
general, termenul de psihoză presupune tulburări de lungă durată, cu
un anumit grad de severitate (de exemplu, schizofrenia).
Nevrozele nu afectează întreaga personalitate, individul menţi
nând, parţial, contactul cu realitatea. Deseori, nevroticii realizează
anormalitatea reacţiilor şi comportamentelor lor; le pot recunoaşte şi
discuta comportamentele dezirabile la care doresc să revină.
Atât ICD 10, cât şi DSM III R au încetat să folosească această
clasificare generală; aria acestor manifestări s-a dovedit atât de largă,
încât descrierile precum „pierderea contactului cu realitatea" au
devenit lipsite de sens. Categoriile tulburărilor psihice sunt, la ora
actuală, mult mai specific definite. Se poate spune că utilizarea
medicamentelor psihoactive moderne (vezi capitolul 6) a modificat
perspectiva asupra psihozelor.
Vom prezenta, în continuare, o discuţie cu privire la cele două
documente diagnostice amintite. Pentru o mai bună înţelegere,
cititorul poate consulta şi Tabelul de clasificare a tulburărilor, din
capitol 5 (fig.5.1).
|