Partea I – copilul străzii 1 poke

24

ÎNTOARCEREA ACASĂ

– Cred că vrei să ştii. Vesti proaste.

– Nu ducem lipsă de aţa ceva, nici chiar in toiul victoriei.

– Când a devenit dar că IDL a preluat controlul asupra Şcolii de Luptă şi îi trimite pe copii acasă sub protecţia F.I., Noul Pact Varşovia se pare că a făcut o mică cercetare şi a găsit un elev al Şcolii de Luptă care nu se afla sub controlul nostru. Ahile.

– Dar a fost acolo numai câteva zile.

– A trecut testele noastre. A fost admis. Era singurul pe care puteau pune mâna.

– Au făcut-o?L-au luat?

– Toate sistemele de securitate de acolo au fost concepute pentru a-i pune pe deţinuţi înăuntru. Trei gardieni au murit, şi toţi deţinuţii au fost eliberaţi printre oameni. Au fost recuperaţi toţi, cu excepţia unuia.

– Deci l-aţi pierdut.

– N-aş spune chiar pierdut. Intenţionează să se folosească de el.

– Ei ştiu ce fel de om e?

– Nu. Dosarul lui a fost sigilat. Vezi tu, e minor. Nu i-au căutat cazierul.

– O să afle. Nici celor de la Moscova nu le plac.

– Caracterul lui e greu de sesizat. Câţi au murit înainte ca cineva să-l suspecteze?

– Deocamdată războiul s-a terminat.

– Şi a început lupta pentru avantaje în următorul război.

– Cu puţin noroc, colonele Graff, o să mor până atunci.

– De fapt nu mai sunt colonel, soră Carlootta.

– Chiar au de gând să continue la Curtea Marţială?

– O investigaţie, atâta tot. O anchetă.

– Pur fi simplu nu înţeleg de ce trebuie să găsească un ţap ispăşitor pentru victorie.

– O să mă descurc. Încă mai străluceşte soarele pe Pământ.

– Dar pe lumea lor tragică, niciodată.

– Dumnezeul tău e şi Dumnezeul lor, soră Carlotta? Oare i-a dus în Rai?

– Nu e Dumnezeul meu, domnule Graff. Dar eu sunt copilul lui, ca şi tine. Nu ştiu daca se uită la Furnici şi le vede tot ca pe copiii lui.

– Copii Soră Carlotta, câte nu le-am făcut acestor copii.

– Le-ai dat o lume pe care să vină acasă.

– Tuturor, cu excepţia unuia.

Trecură zile până când se predară oamenii Mareşalului, dar in final FleetCom trecu în întregime sub comanda Strategului, şi nicio navă nu fu lansată sub comanda vreunui rebel. Un triumf. Hegemonul îşi dădu demisia ca parte a armistiţiului, dar acest lucru era numai o oficializare a realităţii de fapt.

Bean rămase cu Graff în timpul luptelor, citind toată corespondenţa şi ascultând toate rapoartele în legătură cu ce se petrecea în cadrul flotei sau pe Pământ. Discutau despre desfăşurarea evenimentelor, încercau să citească printre rânduri, interpretau cât puteau de bine ceea ce se întâmpla. Pentru Bean, războiul cu Gândacii rămăsese deja în urmă. Acum tot ce conta era mersul lucrurilor pe Pământ. Când se semnă un armistiţiu instabil, punând temporar capăt luptelor, Bean ştiu că nu avea să dureze. Era nevoie de el. Odată ajuns pe Pământ, se va putea pregăti să-şi joace rolul. Războiul lui Ender s-a terminat, gândea el. Următorul va fi al meu.

În timp ce Bean urmărea avid ştirile, ceilalţi copii erau consemnaţi în camerele lor sub pază, iar când se întrerupse alimentarea cu energie în partea lor de Eros tremurară în întuneric. De două ori avură loc asalturi asupra acelei secţiuni de tuneluri, dar nimeni nu putu să spună dacă ruşii încercau să ajungă la copii sau se întâmplase doar să sondeze acea zonă în căutarea unor puncte slabe.

Ender era mult mai bine păzit, dar nu o ştia. Extrem de epuizat, probabil nedorind sau neputând să suporte grozăvia a ceea ce făcuse, rămase inconştient zile întregi.

Nu-şi reveni decât când luptele încetară.

Apoi îi lăsară pe copii să se întâlnească, privarea lor de libertate momentan luând sfârşit. Împreună, porniră în pelerinaj spre camera unde Ender fusese ţinut sub pază şi îngrijire medicală. îl găsiră în aparenţă vesel, capabil de glume. Dar Bean putu să vadă în ochii lui Ender o adâncă sfârşeala, o tristeţe imposibil de ignorat. Victoria îl costase mult, mai mult ca pe oricine.

Mai mult decât pe mine, gândi Bean, deşi eu ştiam ce fac, iar el era inocent şi fără intenţii rele. El se torturează, iar eu merg mai departe. Poate din cauză că pentru mine moartea lui Poke a fost mai importantă decât moartea unei întregi specii pe care n-am întâlnit-o niciodată. Pe ea o cunoşteam – a rămas în inima mea. Pe Gândaci nu i-am cunoscut niciodată. Cum aş putea să sufăr pentru ei? Ender poate.

După ce îl puseră la curent pe Ender cu ceea ce se întâmplase în timp ce el dormea, Petra ii atinse părul.

– Eşti bine? întrebă ea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.

– Am înnebunit, zise Ender. Dar cred că sunt bine. Făcură haz, dar emoţia îl copleşi pe Ender şi, pentru prima dată de când îşi aminteau, îl văzură plângând. Bean se întâmplă să fie lângă el, iar când Ender întinse braţele îi cuprinse pe Bean şi pe Petra. Atingerea mâinii lui, îmbrăţişarea braţelor sale erau mai mult decât putea Bean să suporte. Plângea şi el.

– Mi-a fost dor de voi, zise Ender. Voiam atât de mult să vă văd!

– Ne-ai văzut destul de rău, spuse Petra. Ea nu plângea. Îl sărută pe obraz.

– V-am văzut minunaţi, replică Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie i-am epuizat primii. N-am gândit prea bine lucrurile.

– Toată lumea e bine acum, zise Dink. Niciunul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în camere neluminate, în mijlocul unui război.

– Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.

Bean îl crezu. Şi crezu şi că Ender nu va mai comanda niciodată în vreo luptă. Poate încă mai avea talentele care-l aduseseră aici. Dar cele mai importante dintre ele nu trebuiau folosite pentru violenţă. Dacă universul avea puţină bunătate în el, sau doar simţul dreptăţii, Ender nu va mai fi niciodată nevoit să ia viaţa cuiva. Cu siguranţă îşi îndeplinise norma.

– Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, spuse Dink, dar tu vei rămâne mereu comandantul nostru.

Bean simţi adevărul acestor vorbe. Nu era niciunul din ei care să nu-l păstreze pe Ender în inimă, indiferent unde ar merge, indiferent ce ar face.

Dar Bean nu avu sufletul să le spună că pe Pământ ambele tabere insistaseră să li se acorde custodia eroului războiului, tânărul Ender Wiggin, a cărui măreaţă victorie înflăcăra imaginaţia poporului. Cei care l-ar fi obţinut n-ar fi avut doar posibilitatea de a se folosi de geniul său militar – credeau ei – dar ar fi avut şi beneficiul publicităţii si adulaţiei publice cu care era înconjurat, care se adăuga la fiecare menţionare a numelui său.

Astfel încât atunci când liderii politici încheiaseră armistiţiul, ajunseseră pur şi simplu la un evident compromis. Toţi copiii din Şcoala de Luptă vor fi repatriaţi. Cu excepţia lui Ender Wiggin.

Ender Wiggin nu se va întoarce acasă. Nicio tabără de pe Pământ nu va putea să se folosească de el. Acesta era compromisul.

Şi fusese propus de Locke. Fratele lui Ender.

Când află asta, Bean clocoti în sinea lui, aşa cum clocotise şi când crezuse că Petra îl trăda pe Ender. Nu era bine. Era insuportabil.

Poate că Peter Wiggin făcuse asta pentru a evita ca Ender să devină un pion. Să rămână liber. Sau poate o făcuse pentru ca Ender să nu-şi poată folosi celebritatea şi să-şi facă propriile jocuri politice. Oare Peter Wiggin îţi salva fratele, sau elimina un rival la putere?

Într-o zi o să-l întâlnesc şi o să aflu, gândi Bean. Iar dacă ţi-a trădat fratele, o să-l distrug.

Când Bean plângea în camera lui Ender, lacrimile lui aveau un motiv pe care ceilalţi încă nu-l cunoşteau. Plângea pentru că, asemenea soldaţilor care muriseră pe navele de luptă, Ender nu se va mai întoarce acasă din război.

– Deci, rosti Alai rupând tăcerea. Şi-acum ce-o să facem? Războiul cu Gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos de pe Pământ, şi chiar cel de aici. Acum ce facem?

– Suntem copii, zise Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.

Toţi râseră până le dădură iar lacrimile.

Se mai întâlniră din când în când în zilele care urmară. Apoi se îmbarcară pe câteva crucişătoare şi distrugătoare pentru întoarcerea pe Pământ Bean ştia prea bine de ce călătoresc pe nave diferite. Astfel niciunul nu se va putea întreba de ce Ender nu e la bord. Dacă Ender ştiuse înainte ca ei să plece că nu se va întoarce pe Pământ, nu le spuse nimic.

Elena abia îşi putu stăpâni bucuria când sora Carlotta sună, întrebând dacă ea şi soţul ei vor fi amândoi acasă peste o oră.

– Vi-l aduc pe fiul vostru, spuse.

Nikolai, Nikolai, Nikolai. Elena îi cânta numele iar şi iar în mintea ei, pe buzele ei. Şi soţul său Julian aproape dansa alergând prin casă, pregătind diverse lucruri. Nikolai fusese atât de mic când plecase. Acum era cu mult mai mare. Abia îl vor recunoaşte. Nu vor înţelege prin ce trecuse el. Dar nu conta. Îl iubeau. Vor reînvăţa cine e. Nu vor lăsa ca anii pierduţi să stea în calea anilor care vor veni.

– Văd maşina! strigă Julian.

Elena se grăbi si ridice capacele de pe farfurii, pentru ca Nikolai si intre într-o bucătărie plină de cea mai proaspătă şi pură mâncare din amintirile copilăriei. Orice ar fi mâncat în spaţiu, nu putea fi la fel de bun ca asta.

Apoi alergă la uşă şi se aşeză alături de soţul ei, privind-o pe sora Carlotta coborând de pe locul din faţă.

De ce nu călătorise în spate cu Nikolai?

N-avea importanţă. Uşa din spate se deschise, şi Nikolai apăru, întinzându-şi trupul tânăr şi deşirat. Cât de înalt crescuse! Şi totuşi era încă un copil. Mai rămăsese o urmă de copilărie în el.

Vino la mine, fiul meu!

Dar el nu fugi spre ea. Se întoarse cu spatele la părinţii lui. Ah. Se apleca spre scaunele din spate. Un cadou, poate? Nu. Un alt băiat.

Un băiat mai mic, dar cu aceeaşi faţă ca a lui Nikolai. Poate prea ros de griji pentru un copil atât de mic, dar cu aceeaşi deschisă bunătate pe care o avusese întotdeauna Nikolai. Nikolai zâmbea cu gura până la urechi. Dar cel mic nu zâmbea. Părea nesigur. Ezitant.

– Julian, şopti soţul ei.

De ce-şi pronunţa propriul nume?

– Al doilea fiu al nostru, zise el. N-au murit toţi, Elena. Unul trăieşte.

Toată durerea pentru acei micuţi fusese îngropată în inima ei. Aproape că o durea redeschiderea acelui loc ascuns. Intensitatea emoţiei o făcu să-şi piardă răsuflarea.

– Nikolai l-a întâlnit la Şcoala de Luptă, continuă el. I-am spus surorii Carlotta că dacă am mai fi avut un fiu, ai fi vrut să-l cheme Julian.

– Ştiai, zise Elena.

– Iartă-mă, dragostea mea. Dar sora Carlotta nu era sigură pe atunci că e al nostru. Sau că va putea vreodată să vină acasă. N-aş fi putut suporta să-ţi dau speranţe doar ca să-ţi frâng inima mai târziu.

– Am doi fii, rosti ea.

– Dacă îl vrei, spuse Julian. A avut o viaţă grea. Dar aici e un străin. Nu vorbeşte greceşte. I s-a spus că vine doar în vizită. Legal nu e copilul nostru, e sub tutela statului. Nu trebuie să-l luăm, dacă tu nu vrei, Elena.

– Taci, prostule, zise ea. Apoi, tare, strigă spre băieţii care se apropiau: Uite-i pe cei doi fii ai mei, întorşi acasă din război! Veniţi la mama! Mi-a fost aşa de dor de amândoi, atâţia ani!

Ei alergară spre ea, şi ea îi cuprinse în braţe, iar lacrimile ei îi udară pe amândoi, şi mâinile soţului ei se opriră pe capetele ambilor băieţi.

Soţul ei vorbi. Elena recunoscu imediat cuvintele din Evanghelia Sfântului Luca. Dar fiindcă el memorase pasajul doar în greacă, cel mic nu înţelese. N-avea importanţă. Nikolai începu să traducă în Esenţială, limba flotei, şi aproape imediat cel mic recunoscu vorbele, şi le reproduse corect, din memorie, aşa cum i le citise sora Carlotta cândva, cu ani în urmă.

„Să mâncăm şi să ne veselim: căci fiul meu a murit, iar acum trăieşte din nou; a fost pierdut, iar acum l-am regăsit.” Apoi cel mic izbucni în lacrimi şi se lipi de mama lui, şi sărută mâna tatălui lui.

– Bine ai venit acasă, frăţioare, zise Nikolai. Ţi-am spus că sunt de treabă.