Partea I capitolul Despre tradiţie în cultura educaţiei fizice transilvănene

3. Deceniul 1961/1962 – 1971/1972. Este un deceniu din istoria secţiei de baschet masculin a lui „U” care poate fi considerat cel al consolidării, al continuării tradiţiei ce începuse deja să se formeze. În anul 1960-61, echipa ocupă locul 5 în devizia A, după CCA, Dinamo Tg. Mureş, Dinamo Bucureşti şi Rapid Bucureşti.

În acest an, din lotul Universităţii Cluj, au fost incluşi, în echipa naţională: Horia Demian, Vizi Imre, Mihai Albu şi Nicolae Viciu. Ei iau parte, ca şi componenţi ai echipei naţionale, la campionatele europene de la Belgrad (unde reuşesc să învingă echipa Jugoslaviei), la Balcaniada de la Skoplije şi la Universiada de la Sofia. Antrenor în această perioadă este prof. Elemér Sárossi, mai vechi jucător al echipei. Locuri fruntaşe în continuare: în campionatele 1961/1962 şi 1962/1963 locul al II-lea în clasament, precum şi alte locuri aproape de podium în campionatele următoare. Iată lotul de jucători al acelei perioade: Demian, Vizi, Cernea, Bugnariu, Stroe, Albu, Enea, Ionescu, Barczi, Berinde, Bálint, Bogdan. Kun, Gubeş, H. Pop, Rührig, Prie, Moldovan, Dăianu. După ce Mihai Albu, în toamna anului 1963, se va transfera la Dinamo Bucureşti, steaua unui alt mare jucător al lui „U” va începe să strălucească. Acesta este Matei Rührig, jucător cu totul excepţional, care va „sfinţi” vreme îndelungată, prin prezenţa şi prestaţiile sale, terenul de joc dintre cele două panouri. Organizator de joc lucid, se va impune prin constanţa randamentului său deosebit, prin dăruire şi conştiinciozitate.

Începând cu campionatul 1961-62, echipa a fost condusă de profesorul de educaţie fizică Sárosi Elemér, plecat ulterior definitiv în ţara vecină – Ungaria.

„Câteva cuvinte despre felul cum se desfăşoară jocurile de baschet în deplasare, în acea vreme. La Bucureşti , în sălile Floreasca, Dinamo, Rapid, în condiţii foarte civilizate, cu arbitri imparţiali şi oficiali competenţi. Un public cunoscător, printre ei foarte mulţi susţinători ai echipei “Ştiinţa” Cluj. În provincie, un cu totul alt aspect. Săli neîncălzite, cu zgură la Oradea, Timişoara, săli mici, neregulamentare, la Iaşi şi la Craiova. În aceste oraşe, mai ales la cele din urma, era foarte greu de câştigat, datoritâ publicului prea înfierbântat, de multe ori cu o comportare necivilizată, uneori agresiv (de ex. Horia Demian a fost împuns în coapsă în timpul unei acţiuni sub panou cu un ac de injecţie); arbitrii erau timoraţi de comportarea unui public care dorea cu orice preţ şi cu orice mijloace să câştige echipa locală, care de altfel era mult inferioară echipei noastre. Arbitrii aveau teamă de un eventual contact direct cu publicul în timpul sau după joc, prestaţia lor fiind în mod negativ în acest fel. Oficialii de la masă trebuiau supravegheaţi în permanenţă pentru că treceau în foaia de arbitraj coşurile marcate de noi, la ei, greşelile personale ale lor, la jucătorii noştri, manipulau cronometrul şi altele.

Spre deosebire de acestea, publicul din Cluj, de fiecare dată când echipa disputa jocurile pe teren propriu, fie în sala “Clujana”, sala “Armatei” sau Sala Sporturilor, venea şi umplea până la refuz aceste săli, încurajând echipa în mod sportiv, civilizat şi cu aplauze la prestaţia sportivilor din echipele adverse. Aceştia plecau acasă în majoritatea cazurilor mulţumiţi de spectacolul oferit de jucătorii echipei “Ştiinţa” Cluj, care rareori pierdeau jocurile disputate acasă. Mulţi dintre aceşti spectatori pot fi văzuţi şi azi în Sala Sporturilor aplaudând performanţele actualei echipe masculine şi feminine. Cinste lor!”

În anul 1961-62 şi 1962-63, echipa “Ştiinţa” Cluj se clasează pe locul doi în urma echipei CCA. Din nou unii dintre sportivii noştri sunt selecţionaţi în lotul naţional: Horia Demian, Nicolae Viciu, Mihai Albu şi Spiridon. Ei vor participa la Balcaniadele de la Atena şi Instanbul şi la campionatele europene de la Wroclaw (Polonia).

În perioada 1960- 1965, din lotul de jucători ai lui „U” au plecat: Mihai Albu la Dinamo Bucureşti, Adolf Cernea ( Dinamo Bucureşti), cei doi (împreună cu Horia Demian şi Mircea Bugnariu şi Emerik Vizi) alcătuind scheletul echipei din anii 1959-1963.

„Tripleta de aur” (din păcate nu „cvintetul de aur”) a Universităţii Cluj, în acei ani, a fost formată de Emerik Vizi, Matei Rührig şi Horia Demian. Alături de ei se mai afirmă Stăvariu şi Ronay.

Dar, iata ce spunea prof. Dr. Ioan Proinov despre Horea Demian: „L-am cunoscut pe Horea prin anii ’60, când m-a îndatorat (sau pedepsit) cu apropierea de baschet şi de echipa căreia i-am rămas fidel până astăzi. Era student la „Chimie” şi liderul „cinci-ului” universitar. Dar un lider de-o factură cu totul aparte, subordonându-şi forţa talentului şi autoritatea personalităţii simbolicului „U”, în care nu vedea doar o grupare sportivă universitară, ci însăşi ideea de virtute sportivă a Clujului. De aici patima cu care şi-a servit echipa şi impresionanta lui fidelitate faţă de „U”. Fiindcă o spun pentru cei care nu o ştiu – Horea a fost îndelung curtat atât de marile cluburi din Capitală cât şi de formaţii de peste Ocean. Niciodată nu s-a gândit însă să-şi părăsească „U”-ul iubit şi Heidelbergul pentru care avea o adevărată veneraţie.

Ca sportiv, Horea a fost un jucător de-o rară corectitudine, ceea ce a şi imprimat un deosebit respect printre colegii de generaţie şi identificarea numelui său cu acela de campion al fair-play-ului. Pe cât era de înalt pe atât de înaltă-i era ţinuta lui morală forjată prin educaţie, credinţă în Dumnezeu şi mare iubire de oameni. Fiindcă n-am cunoscut alt om cu atât de mare deschidere faţă de semeni cum a fost Horea. În mijlocul prietenilor, Horea echivala cu un soare: vesel, luminos, iradiant, penetrant, totdeauna dispus să asculte şi să ajute. De aceea l-au iubit atât de mult colegii (colegii de sport şi cei de la catedra universitară), l-au adulat studenţii şi cultivat prietenii. Printre care am avut bucuria să mă număr.

La fel de mare a fost Horea şi printre slujitorii chimiei organice, ştiinţa pe care a servit-o, cu pasiune şi aplomb, atât în calitate de cadru didactic (preparator, asistent, şef de lucrări) al catedrelor de resort de la Facultăţile de Farmacie şi Medicină Generală, cât şi ca cercetător, numele său figurând pe numeroase lucrări ştiinţifice ca şi pe o valoroasă teză de doctorat ce l-a propulsat în conclavul doctorilor în chimie. Mărturisesc că nimic nu mă surprindea mai plăcut decât să-l descopăr, dimineaţa, manevrând în laborator minuscule (pentru mâna lui de gigant) eprubete, sau ţinându-şi cursurile într-o impecabilă ţinută universitară, iar seara să-l aflu la sală (sala care-i poartă astăzi numele) asudând din greu sub panouri. Unde respira, în continuare, atmosfera universitară. Cert, Horea a fost şi rămâne un simbol!”

În anul 1962, antrenorul Alexandru Şerban are frumoasa dar mai cu seamă utila iniţiativă a înfiinţării, pe lângă Catedra de Educaţie Fizică a Institutului Politehnic, a unei echipe de baschet masculin. Va aduna aici tot ceea ce, pentru început, nu „încăpea” în lotul Ştiinţei, juniori, tineri cu perspective. Găsim echipa încă din campionatul 1962/1963 în divizia A. În multe din ediţiile campionatului, până în anul fuzionării sale cu echipa Universităţii, 1975, se va situa în zona de mijloc a clasamentului, traseu „punctat” totuşi şi de o „coborâre” în B. Dar, principalul merit al echipei a fost acela de a fi format şi rulat jucători de certă valoare, ce vor completa ritmic rândurile colegei mai mari de campionat, Ştiinţa, apoi Universitatea. Antrenori ai echipei, mai întâi, Alexandru Şerban, apoi prof. E. Sárossi, din anul 1968, şi prof. Vasile Mureşan, din anul 1972. Se distinge, în toată această perioadă, ing. Iosif Maniu, un inimos susţinător al echipei. Iată câteva nume din lunga listă a jucătorilor ce au activat la „Poli – Baschet” şi dintre care mulţi au fost promovaţi în echipa Universităţii: I. Kun, M. Rührig, H. Pop, A. Geomoleanu, L. Morau, Şimon, M. Barna, Gh. Român, V. Moisin, A. Vidican, A. Balint, A. Pungă, A. Antal, C. Voicu, Till, Barczi, Almaşu, Rusu, Lungu, Vana, M. Crăciun, T. Scridon, M. Banu, Z. Horvath, D. Moldovan, I. Bacoş. G. Farcaş, Voineag, Zatler, Moga.

Din sezonul 1965/1966, profesorului E. Sárossi, la conducerea tehnică a echipei, îi va succede dr. Mircea Bugnariu, jucător, şi el, până de curând. Îşi va încheia cariera de antrenor după campionatul 1971/1972. Timp suficient însă pentru a demonstra realele sale calităţi de tehnician şi pedagog. În campionatele 1965/1966, 1966/1967, 1969/1970 echipa va urca pe podium, obţinând medaliile de bronz. În campionatele 1967/1968 şi 1968/1969 ocupă poziţia a V-a în clasament. Lotul acestor campionate: Demian, Vizi, Geomoleanu, Prie, Rührig, Ronay, Moraru, Zdrenghea, Kun, Stăvariu, Mathe, Ionescu, Moldovan, Andreiţu, Dăianu, Bogdan, Şimon, Laurian, Român, Antal, Bálint.

4. Perioada 1972-1994. Începând cu anul 1972, echipa îl va avea la conducerea tehnică pe prof. Vasile Geleriu. Tehnician cu mare experienţă, beneficiind de aportul unor jucători de reală valoare, dar, în primul rând, asigurând echipei o pregătire corespunzătoare, reuşeşte obţinerea unor rezultate dintre cele mai bune. În întâlnirile directe cu veşnic pretendentele la titlu, Dinamo şi Steaua, victoria a aparţinut, în dese rânduri, studenţilor clujeni. Iată câteva din aceste rezultate şi pe câţiva din autorii lor:

Campionatul 1972/1973, locul al III-lea, după Steaua şi Dinamo. În lot: H. Demian, T. Ursache, Şt. Nagy, P. Ronay, V. Zdrenghea, Al. Antal, I. Vizi, Şt. Mathe, M. Rührig, I. Kun, Aug. Schuller. Campionatele 1975/1976, 1976/1977, 1977/1978, de asemeni, locul al III-lea, în urma aceloraşi echipe. Apar multe nume noi: M. Crăciun, C. Voicu, Gh. Român, Ad. Mihalache, V. Moisin, M. Banu, S. Vidican, M. Dumitru, Ad. Diaconu, I. Dragomir, Mircea Barna, acesta din urmă, un superjucător a cărui contribuţie la obţinerea acestor rezultate a fost determinantă. În continuare: campionatul 1979/1980, locul al VII-lea; campionatul 1980/1981, locul al VII-lea; campionatul 1981/1982, locul al X-lea. Alte nume noi în loturile acestor ani: M. Bertz, Gh. Dăian, Z. Gellert, D. Mara, H. Nicoară, M. Rotaru, S. Coşarcă, At. Szabó, Tr. Trif.

În campionatul 1972-1973, a obţinut locul III, după Steaua, şi Dinamo, cu următorul lot: Horia Demian, Teodor Ursache, Stefan Nagy, Péter Ronay, Vasile Zdrenghea, Alexandru Antal, Emeric Vizi, Stefan Mate, Matei Rührig, Iosif Kun, August Schuller;

În campionatul 1975- 1976, a obţinut locul III după: Dinamo, Steaua, cu următorii jucători: Matei Rührig, Marius Craciun, Cornel Voicu, Gheorghe Român, Ştefan Nagy, Adrian Mihalache, August Schuller, Viorel Moisin, Marinel Banu, Ştefan Matè, Mircea Barna, Sorin Vidican;

În campionatul 1976- 1977, a obţinut locul III, după: Dinamo, Steaua, având lotul: Gh. Român, Marius Crăciun, Matei Rührig, Mircea Barna, August Schuller, Ştefan Mate, Sorin Vidican, Adrian Mihalache, Marinel Banu, Viorel Moisin, Marian Dumitru.

În anul competiţional 1977-1978, un alt loc III, după: I, Steaua şi II, Dinamo, având în lot pe: Mircea Barna, Crăciun Marius, Român Gh., Rührig Matei, Voicu Cornel, Schuller August, Mate Ştefan, Moisin Viorel, Banu Marinel, Mihalache Adrian, Diaconu Adrian, Dragomir Ion.

Au mai jucat la „U”: Niki Dăian, Horea Alexandru Geomolean, Culi Bogdan, Prie, Voicu Moldovan, Banu Valentin, Jakab Mihai, Sabău Ion, Prică Mircea, Bretz Hans Martin, Dăian Gheorghe, Gellért Zoltán, Herbert Klaus, Mara Daniel, Mynio Robert, Nicoara Horia, Mircea Rotaru.

„Răsfoind filele de aur ale baschetului masculin universitar clujean, ne vom opri asupa a trei nume, în ordinea apariţiei lor pe scena baschetului clujean: MIHAI ALBU, MATEI RÜHRIG şi MIRCEA BARNA. Ne propunem să evocăm în câteva cuvinte personalitatea acestor trei mari jucători ce echipa „U” i-a prenumărat în rândurile sale.

Câte calificative, aprecieri elogioase n-au alăturat numele lor, meci de meci, an de an, condeiele cronicarilor? Cronicile timpului sunt suprasaturate de superlative la adresa lor. Etalând o puternică vocaţie de conducător de joc, ei marcau cu personalitatea lor întregul curs al jocului; în „cinci-ul” în care evoluau, erau purtători ai „baghetei” magice care ordona jocul şi impunea jucătorilor exact acele mişcări şi mingii exact acele trasee, atât de rapid şi de precis intuite de ei, la capătul cărora trebuia să se afle întotdeauna reuşita. Adepţi ai jocului spectacol, având la „bord” întreg instrumentarul de rigoare, prezenţa lor în echipă asigura succesul reprezentaţiei; caci la aşa ceva asistam cu toţii. Vedete de necontestat, pe umerii cărora se sprijinea întreg spectacolul, interpreţi virtuozi ai unor numere personale de mare efect, fără a cadea în exibiţionism gratuit, publicul le urmărea cu emoţie şi entuziasm solo-urile totdeauna oportune şi măiestrit redate, revărsând spre ei aplauze binemeritate. Pasiunea clujenilor pentru baschet a fost întreţinută şi stimulată şi de evoluţiile acestor artişti ai paselor, driblingurilor, pătrunderilor impetuoase, execuţiilor măiastre, „coşurile” neverosimile, ce animau şi înviorau jocuri anoste care de multe ori se îndreptau spre anonimat.

Mai târziu, când destinul a făcut ca drumul lor în viaţă să fie altul, să se depărteze de club, nu au uitat nici o clipă că tinereţea şi talentul lor imens au aparţinut acestui club; trăirile intime şi irepetabile îi vor rechema mereu la vechea vatră. Cei trei simbolizează parcă legătura dintre club şi cei mai fideli reprezentanţi ai săi, pe care nici timpul, nici depărtările, nici, poate, întâmplările nefericite ale vieţii nu reuşesc a o şubrezi sau clătina. Aceasta este, de altfel, „marca” autenticului „U”-ist: la revenirea pe meleagurile clujene şi în mijlocul foştilor colegi, se integrează rapid în ambianţa „U”-istă, reface punţile de comunicare, legăturile cu mai vechii prieteni şi colegi de club, şi atunci marea şi nestinsa afecţiune a suporterilor de altădată se manifestă din nou iar numele lui este rostit cu respect şi admiraţie, ca şi atunci, cu ani în urmă.”

Dacă în anii `90 iubitorii baschetului clujean tresăreau de emoţie la apariţia pe teren a echipei magice a “Universităţii” din care nu lipseau Ghiţă Mureşan, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici, Mihai Ţenter, Bubu Roschnavschi sau Bobo Pintea, spectatorii trecuţi la acea vreme de 40 de ani îi comparau pe cei amintiţi cu Horia Demian, Meti Rührig, Emerich Vizi, Puiu Albu, Gheorghe Român, Iosif Kun, Mircea Barna sau Adrian Bogdan. Cei mai tineri dintre spectatori nu înţelegeau de ce se făcea trimitere la aceste nume, pentru că nu îi văzuseră jucând. Ce ne rămâne din acea perioadă sunt amintirile unora dintre protagonişti. Născut pentru acest joc, Meti Rührig şi-a pus amprenta personalităţii asupra unei întregi generaţii. El a fost posesorul unor energii nebănuite şi beneficiarul unui talent care rămâne şi azi, peste ani, unul de referinţă. Cu Meti în echipă nimic nu era imposibil şi nu de puţine ori mai marile vremii, Steaua sau Dinamo, tremurau la apariţia sa pe teren. “Trupa nebună“ a “Universităţii” Cluj a avut “tupeul” să se opună hegemoniei instituite în acei ani de către cluburile bucureştene. Se poate spune că această opoziţie a constituit un ascendent pentru generaţia anilor `90, care a şi concretizat dezideratul predecesorilor ei, reuşind să cucerească laurii competiţiei interne, în mai multe rânduri chiar. Matei Rührig. Data naşterii : 18.12.1942, Tîrpiu, jud. Bistriţa-Năsăud. Zodia : Săgetător. Studii : Liceul “Ady-Şincai “, Cluj; Institutul Agronomic Cluj, promoţia 1965; Facultatea de Educaţie Fizică Cluj, promoţia 1974. Activitate sportivă: vice-campion naţional la handbal în 11, la Bistriţa ( coleg de echipă cu Radu Negulescu, fostul mare campion de tenis de masă de mai apoi ); multiplu medaliat cu bronz al campionatului României cu echipa “Universităţii” Cluj la care a evoluat din 1963 până în 1978; clasat pe locul 2 la “Turneul Speranţelor Olimpice “; locul 9 la Campionatele Europene de la Casserta, Italia, în 1969; dublu campion balcanic, în 1964 în Grecia şi 1965 în Iugoslavia, singurele titluri ale baschetului românesc ( dintre coechipieri : Novac, Tarău, Iekeli, Mazilu, Corcescu, Dragomirescu, Radu Diaconescu); 60 de selecţii la lotul naţional de tineret al României; 130 de selecţii la lotul naţional de seniori al României ( între 1966, prima convocare şi 1973, ultima ). Coleg cu Popescu, Bârsan, Nusievici, Iekeli, Radu Diaconescu, Horia Demian. Activitate profesională : antrenor categoria I în România; profesor de sport în Germania, unde a antrenat echipa din Ansbach, din 1980, anul emigrarii sale, până în anul 2000. Cu această echipă a câştigat campionatul Bavariei în 1986 şi a reuşit să o promoveze din liga a 4-a până în liga a 2-a; a activat la old –boys până în 1998. De menţionat că în 1997 a câştigat, la categoria aceasta de vârstă, Campionatul Bavariei. Joacă şi astăzi, la aproape 67 de ani, cu regularitate, tenis de câmp. Este căsătorit, are un fiu, Andrei.

La mijlocul anilor ‘80, spectatorii clujeni puteau asista în Sala Sporturilor la adevărate recitaluri baschetbalistice, în cadrul cărora “soliştii“ erau Demian, Rührig, Mathe, Schüller, Barna, Român sau Crăciun. Aceştia ajunseseră la un nivel sportiv atât de ridicat, încât se luptau de la egal la egal cu echipele bucureştene “Steaua“ şi “Dinamo“, doar neşansa sau faptul că au fost mereu dezavantajaţi de către arbitri, privându-i de cucerirea unui titlu naţional. Conducătorul lor de joc, Mircea Barna, era în acei ani cel mai bun din ţară, tehnica, explozia pe contraatac şi siguranţa în aruncările la coş fiind argumentele forte cu care se impunea de fiecare dată în lupta dintre cele două panouri. Pe lângă aceste calităţi, el mai deţinea şi altele, care l-au impus şi în afara terenului drept o mare personalitate. Acestea erau loialitatea, spiritul de camaraderie şi o anume încăpăţânare în a-şi susţine punctul de vedere atunci când ştia că are dreptate. A avut şi ceea ce se cheamă curajul de a-şi lua destinul în propriile mîini, alegând calea libertăţii, în 1987, când a rămas în Germania. Acolo a luat totul de la început, construindu-şi o carieră care avea să se dovedească mai apoi de excepţie. A muncit pe brânci, a valorificat la maximum talentul fiicelor sale, două tenismene de top, reuşind să le fie acestora tată, manager, antrenor, medic, maseur, psiholog şi, peste toate, prieten. Soţia sa a fost în toată această perioadă oarecum în spatele acestor realizări, dar fără sprijinul ei nimic nu ar fi fost posibil. Familia Barna a demonstrat că este puternică, unită şi tenace. Semnul distinctiv al generaţiei din care face parte este prietenia. Rememorând împreună numele sportivilor, antrenorilor şi ale tuturor acelora care au fost aproape de baschetul clujean în acea perioadă, am descoperit, cu nostalgie aproape, atmosfera extraordinară care domnea în familia sportului din oraşul nostru. Horia Demian, Meti Rührig, Ştefan Mathe, Gheorghe Român, Marius Crăciun sunt câteva dintre numele sonore ale celor care i-au fost colegi de echipă şi prieteni adevăraţi. Alături de ei, Mircea Barna a trăit cele mai frumoase momente ale tinereţii sale, pe care le va evoca întotdeauna cu religiozitate. Această generaţie de titani ai baschetului românesc s-a întâlnit fericit sub panourile “Universităţii “ Cluj, oferind acestui club tot ce avea mai bun. Prestanţa, respectul şi faima de care s-a bucurat întotdeauna “U” se datorează în bună măsură şi contribuţiei majore pe care aceşti oameni şi-au adus-o. Pentru cei care erau mult prea tineri pe atunci ca să îşi amintească spectacolul total din Sala Sporturilor, se poate spune că doar generaţia anilor '90 (Mihai Sinevici, Marcel Ţenter, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Bruno Roşnavschi, Ghiţă Mureşan) s-a mai ridicat la acel nivel.

Anul 1982 aduce pe banca tehnică pe prof. Gheorghe Roman, după cum se ştie, un mai vechi şi valoros jucător al lui „U”, fost internaţional. În campionatul 1982/1983 un loc VII, apoi, în campionatele următoare echipa evoluează în aceeaşi grupă valorică 7-12, cu Barna, Herbert, Nicoară, Rotaru, Ilea, Bălan, Hnat, Anca, Moldovan, Trif, Crăciun, Szabó, Pulbere, Olpretean. În campionatul 1986/1987, luptă încrâncenată pentru evitarea retrogradării. Din păcate, jucătorul nr. 1 al echipei, conducătorul de joc şi realizatorul principal, Mircea Barna, se accidentează grav şi-şi va întrerupe avtivitatea. Antrenorii Gh. Român, o vreme, şi Vasile Mureşan, ca şi jucătorii Crăciun, Hnat, Pulbere, H. Geomoleanu, Cercel, Fărcaş, M. Moldovan, I. Murăşan, Z. Şandor, Trif, Vinaşi, Gh. Mureşan, Pintea, Cubleşan nu reuşesc să evite retrogradarea în divizia B. Cauze ale retrogradării? Îmbătrânirea lotului, o slabă motivaţie, număr insuficient de ore afectate pregătirii; este chiar opinia antrenorului Gh. Român. Dar cine n-a gustat, oare, din amarul decepţiei unei retrogradări?

„În anul 1989 (8 mai) am promovat în divizia A, la Tg Mureş, contrar tuturor opoziţiilor unor echipe „mai bogate” susţinute de FRB. Campionatul 1989/90 a fost greu; am jucat cu jucători de 19-20 ani care doreau mult să joace dar nu ştiau cum. La turneul de la Timişoara, din luna mai 1990, după lupte de culise mai mari decât cele de pe teren, reuşim să ne menţinem în prima divizie, pe locul 10. La acel turneu ne-am dat seama că Ghiţă Mureşan va deveni un mare jucător. Sebestyén şi Pintea erau în certă urcare valorică dar nu prea aveam un play-maker bun şi o extremă „de meserie”.

Evenimentele din decembrie 1989 au zguduit serios sportul militar (Steaua şi Dinamo) unde evoluau valorile baschetului românesc.

În anul 1989, găsim echipa din nou în divizia A, cu C. Bob, C. Geomoleanu, H. Geomoleanu, V. Cercel, Fl. Hnat, C. Meşter, Gh. Mureşan, G. Olpretean, D. Pintea, M. Pulbere, Z. Rab, C. Rusu, H. Rotaru, T. Sebestyén.

5. Anii deplinei afirmări. 1990 va însemna anul unei cotituri deosebite în destinul echipei: înscrierea ei pe lista candidatelor la titlul de campioană! Ce a făcut posibil aceasta? Mai întâi, câteva achiziţii de marcă: Mihai Sinevici, Bruno Roschnafski şi Mircea Cristescu, toţi, jucători de naţională; apoi, creşterea valorică a întregului lot, cu o subliniere specială însă pentru Gheorghe Mureşan, care confirmă spectaculos marile sale resurse, şi, în sfârşit, introducerea stimulării materiale şi soluţionarea altor probleme de aceeaşi natură cu largul sprijin al firmei căreia echipa îi purta, de-acum, numele: FIMARO. Am adăuga la cele de mai sus însă şi ridicarea pe o treaptă superioară a calităţii pregătirii, asigurate acum de cuplul Gh. Român – Liviu Moraru, ca şi schimbarea totală de optică şi mentalitate în rândul jucătorilor.

Dar, iata ce ne spune antrenorul echipei de atunci: „În vara anului 1990 am contactat trei jucători tineri care doreau să joace la Cluj şi să concureze la admiterea pentru FEFS Cluj: Sinevici Mihai (Dinamo) şi Roschnafski Bruno cu Cristescu Mircea (Steaua). Entuziasmul, emulaţia (apăruse motivaţia materială prin firma FIMARO) au dus echipa din succes în succes în campionatul 1990-91. Dar succesul facil se plăteşte! În finala play-off-ului, cu Steaua, pierdem un meci neaşteptat acasă şi la Bucureşti suntem furaţi ca în codru : 0-2 la jocuri cu Steaua şi ocupăm pe nemeritate la final locul II. Concluzia: nu am pregătit cum se cuvine finala (echipa fusese divizată; cei din lot au lipsit şi au venit cu o zi înaintea jocului) mai ales din punct de vedere al pregătirii psihice.

Ne înscriem în CCE şi sorţii ne repartizează o echipă grecească valoroasă, cu jucători americani şi sârbi în componenţa ei: Panionos Athena. Nimeni nu va uita jocul de la Cluj cu această echipă. De mulţi ani o echipă românească nu a mai câştigat un joc cu o echipă valoroasă. Ratăm calificarea la Atena şi ne dăm seama că fără bani mulţi nu ai ce căuta în sportul de mare performanţă.

Campionatele 1991/92 şi 1992/93 au avut aceleaşi finaliste: U şi Dinamo Bucureşti. De data aceasta (prin venirea lui Ţenter) aveam doi conducători buni de joc şi cei mai buni doi pivoţi din ţară: Ghiţă Mureşan şi Bruno Roschnafsky. Ei se întorceau din Canada de la Campionatul Mondial al juniorilor cu un frumos loc V. Experienţa lor şi publicul entuziast au făcut să aducem la Cluj de două ori consecutiv titlul de campioni naţionali.

Remarc faptul că ultimul titlu (1992-93) a rămas la Cluj, fără aportul lui Mureşan şi Roschnafsky (primul juca în Franţa la acea dată, iar al doilea în Germania).”

N-au cules însă din primul an roadele reunirii acestor factori favorizanţi; nu s-au putut bucura de ele nici jucătorii şi nici din ce în ce mai mulţii şi mai frecvenţii suporteri n-au fost scutiţi de o mare decepţie. În play-off-ul cu Steaua (sistem, cel mai bun din trei), ce desemna campioana, se ratează şansa unei mari izbânzi şi premiere în baschetul masculin clujean. „Furaţi cu toţii de mirajul acestei neobişnuite posturi, trăind cu anticipaţie triumful la care aveam tot dreptul şi de care ne mai despărţea un singur pas, cum, cu mare sinceritate remarca antrenorul Gh. Român, n-am ştiut să evităm , în momentele hotărâtoare, unele superficialităţi şi cădem cu toţii pradă unei mari dezamăgiri”. Să-i dăm cuvântul, în continuare, tot lui Gh. Român, cel mai îndreptăţit a ne ţine la curent cu derularea evenimentelor:

„Rănile odată vindecate, atacăm următorul campionat, 1991/1992, cu o înverşunare şi o hotărâre care, încă de la început, nu mai lăsau nici un dubiu asupra câştigătoarei titlului. Aceasta va fi „U” CLUJ! Pentru prima oară în istoria baschetului masculin din România, titlul suprem ajungea în posesia unei echipe din afara Capitalei”. Iată eroii care au adus Clubului, Clujului şi suporterilor acest nepreţuit dar: Gh. Mureşan, B. Roschnafski, M. Sinevici, M. Cristescu, M. Ţenţer, H. Rotaru, D. Pintea, T. Sebestyén, G. Olpretean, M. Pulbere, C. Bob, C. Rusu. De remarcat apariţia în lot a încă unei alte stele a baschetului românesc: Marcel Ţenter.

„Reedităm comportarea bună şi în campionatul 1992/1993 şi aducem titlul din nou la Cluj. N-a fost deloc uşor şi emoţiile nu au lipsit. Am jucat întreg campionatul fără doi din marii jucători ai sezonului trecut, Gh. Mureşan şi B. Roschnafski, plecaţi la echipe de peste hotare. Lotului rămas i s-a adăugat C. Geomoleanu. În continuare, campionatul 1993/1994 ne oferă din nou şansa de a păstra titlul la Cluj. Deşi pe parcurs înregistrăm câteva accidentări ce-i vor ţine în afara terenului, pe perioade mai mici sau mai mari, pe câţiva din jucătorii de bază, Sinevici, Cristescu, Olpretean, ajungem totuşi în finala play-off-ului cu Dinamo, dar, de pe o poziţie în clasament inferioară acesteia, şi pierdem cu 2-3.” Iată şi lotul acestui ultim episod: D. Pintea, T. Sebestyén, M. Cristescu, G. Olpretean, M. Sinevici, M. Ţenter, H. Rotaru, C. Rusu. C. Bob, A. Langa, M. Corui, C. Geomolean.

Se încheie acest ciclu, asadar, să-i spunem noi „fast”, cu două titluri de campioni şi două locuri doi. Un bilanţ excelent al baschetbaliştilor noştri care, cu aceste rezultate, completează la modul fericit multele succese şi comportări remarcabile ale anilor dinainte.

Iată loturile echipei ciclului 1990-1994:

1990/91 1991/92 1992/93 1993/94

1.Mureşan Gheorghe Mureşan Gh. Pintea Dorin

2.Roschnafsky Bruno Roschnafsky B. Sebestyen T. 3. Pintea Dorin Pintea Dorin Cristescu M.

4.Sebestyén Tiberiu Sebestyen T. Olpretean G.

5.Cristescu Mircea Cristescu M. Sinevici M.

6.Olpretean Gabriel Olpretean G. Ţenter M.

7.Sinevici Mihai Sinevici M. Rotaru H.

8.Rotaru Horia Rotaru H. Rusu C.

9.Rusu Cătălin Rusu Cătălin Bob C.

10.Constantinescu Tenter M. Langar A.

11.Hnat Florin Pulbere M. Geomoleanu Cornel

12.Pulbere Mihai Bob C. Corui M.

“Campionatul 1993-1994 ne oferă din nou şansa de a păstra titlul la Cluj. Deşi pe parcurs înregistrăm câteva accidentări ce-i vor ţine în afara terenului, pe perioade mai mari sau mai mici, pe câţiva din jucătorii de bază, Sinevici, Cristescu, Olpretean, ajungem totuşi în finala play-off-ului cu Dinamo, dar de pe o poziţie în clasament inferioară acesteia, şi pierdem cu 2-3”. Aşa suna declaraţia antrenorului din sezonul 1993-1994, regretatul Gheorghe Român, care a contribuit decisiv la consolidarea şcolii de baschet clujene, dar şi la atingerea celor mai mari rezultate ale Universităţii Cluj. În 1994, când “U” a serbat 75 de ani de existenţă, baschetul masculin clujean a făcut cadou medaliile de argint.

Debutul anilor 1990 a fost plin de realizări, cu cele două titluri de campioni (1992 şi 1993), plus cele două de vicecampioni (1991 şi 1994). A urmat o medalie de bronz, în 1995, când deja lângă echipă venise sponsorul SM Invest, care prevestea parcă marea finală din sezonul 1995-1996, care a şi adus Universităţii cel de-al treilea şi ultimul titlu din panoplie. A fost o finală “nebună”, câştigată în decisiv la Bucureşti, pe terenul Stelei. De la mijlocul acelui sezon, pe banca tehnică, lângă Gheorghe Român, se afla bosniacul Dragan Petricevici. Sosit la Cluj când abia împlinise 27 de ani, Petricevici a reuşit să insufle jucătorilor clujeni “ceva-ul” care lipsea pentru a ataca aurul. Iată şi lotul de jucători care au îmbrăcat tricoul de campioni: Horia Rotaru, Dorin Pintea, Mircea Cristescu, Zoltan Szilagy, Attila Vereş, Codruţ Bob, Tiberiu Sebestyen, Cornel Săftescu, Ciprian Kolloş, Cosmin Morna şi regretatul pivot Cătălin Rusu, care a decedat prematur şi nedrept, în luna decembrie 2008.

Pentru “U” SM Invest a urmat o toamnă bogată, evoluând în premieră în cea mai puternică întrecere europeană, actuala Euroligă. Chiar dacă nu a obţinut nicio victorie, în grupa cu mult mai titratele Apollon Patras, Sunair Oostende şi USK Brno, echipa studenţească a adus la Cluj “parfumul” baschetului adevărat, acele vremuri fiind în memoria tuturor iubitorilor acestui sport. Sala Sporturilor “Horia Demian” gemea de lume la fiecare meci, iar felul în care fanii au ştiut să-şi încurajeze favoriţii a rămas în memoria oraşului. Lotului Universităţii i se alăturase în acel sezon şi Mihai Sinevici, care în vara următoare a emigrat în Canada, părăsind Clujul. La fel s-a întâmplat şi cu antrenorul Dragan Petricevici, care la doar un an după sosirea la “U” a decis să demisioneze, plecând la Politehnica Iaşi (ianuarie 1997), echipa fiind preluată la finalul sezonului de Horia Rotaru, împreună cu Gheorghe Român, ca director tehnic.

Au urmat apoi câţiva ani cu frământări. Clujul avea deja două echipe din sezonul 1997-1998, Carbochim şi UT Sanex. Echipa Universităţii, UT Sanex, s-a clasat în acel campionat pe locul 6, iar Carbochim pe 3, urmând apoi o reunire firească, sub numele “U” Carbochim. Din vara anului 1998, la cârma echipei s-a aflat fostul jucător Gabriel Olpretean, alături de care a stat acelaşi neobosit Gheorghe Român. “U” a reuşit să câştige o ultimă medalie de bronz, în 1999, având în componenţă următorii jucători: Cornel Săftescu, Tiberiu Sebestyen, Tudor Dumitrescu, Flavius Lăpuşte, Cristian Marin, Rareş Morar, Rareş Boian, Cornel Geomolean, Mihai Silvăşan, Mihai Popa, Dorin Şchiopu, Cătălin Rusu, Marius Crăciun.

Au venit câţiva ani de căutări şi de reaşezări ale lotului şi performanţelor. În ianuarie 2000 s-au reîntors la Cluj Dorin Pintea şi Mircea Cristescu, ce jucaseră la Tg. Mureş, dar şi Marcel Ţenter, din Germania. În aceeaşi vară, Pintea şi Cristescu şi-au făcut retragerea de la “U”, “trecând” în staff-ul tehnic şi administrativ. Bobo Pintea a devenit antrenor secund, iar Mircea Cristescu manager al noii echipe. A fost readus la “U” şi Flavius Lăpuşte, din Austria, dar la finalul turului, împreună cu Marcel Ţenter, a plecat în Israel şi apoi iar în Germania, de unde a revenit iar la Cluj, pentru a-şi încheia cariera de succes în 2007.

În vara anului 2001, după un sezon în care pe banca tehnică a fost readus Horia Rotaru, echipa masculină de baschet a Universităţii a trecut în mediul privat, secţia părăsind clubul-mamă. S-a numit pe rand BU Poli Carbochim, BU Poli Mobitelco sau U-Mobitelco, reuşind să ajungă de două ori în finala campionatului (2006 şi 2008) şi cucerind o medalie de bronz (2007), chiar în vara în care şi-au încheiat cariera ultimii doi componenţi ai echipei de aur a Universităţii Cluj, Marcel Ţenter şi Bruno Roschnafsky. În acelaşi sezon (2006-2007), U-Mobitelco a trecut în premieră pentru baschetul masculin clujean de faza grupelor în FIBA EuroCup Challenge, jucând sferturi de finală.

La începutul anilor 2000 în România şi-au făcut apariţia treptat jucătorii străini. Au fost câteva sezoane în care transferurile au fost dominate de jucătorii ex-iugoslavi, valoarea şcolii de baschet din ţara vecină contând enorm în încercarea ridicării nivelului competiţionat în România. Nici Clujul nu s-a lăsat mai prejos decât adversarele din campionat, astfel că au apărut jucători ca Dejan Dukovcic, urmat de Miljan Medvedj, Zoran Krstanovic, Branko Cuic, Aleksandar Glintic sau croaţii Sasa Vukas şi Damir Milacic. Şcoala sârbă a fost reprezentantă şi pe banca tehnică, Miodrag Perisic fiind antrenorul cu care echipa clujeană masculină a jucat o finală de campionat, în 2005-2006, la zece ani de la câştigarea ultimului titlu naţional. În paralel cu transferurile sârbilor, sosirea primului jucător american la Cluj – LeVar Seals – a adus şi un alt fel de spectacol pe teren. Seals a fost unul din cei mai iubiţi baschetbalişti în cele trei sezoane în care a evoluat la Cluj, valoarea sa, dar şi show-ul pe care îl făcea în teren câştigând rapid mulţi fani în tribune. Pe drumul deschis de Seals au mai păşit apoi Stan Blackmon, Cory Jenkins, Ramel Allen, Bambale Osby, Matt Gibson sau Terrence Roberts. Alături de aceştia, în sezonul 2007-2008, la Cluj a evoluat probabil unul din cei mai buni jucători transferaţi în ultimul deceniu, pivotul Brad Buckman, care şi-a dovedit valoarea şi după plecarea din România, ajungând cu noua sa echipă, Hapoel Holon (Israel), până în semifinalele cu Maccabi Tel Aviv. În finalul cuvintelor dedicate străinilor ajunşi în baschetul clujean trebuie menţionat şi antrenorul Thomas Anthony Baldwin, care a activat un sezon şi jumătate, reuşind să ducă echipa masculină până în meciul şapte al finalei, în campionatul 2007-2008, în ceea ce avea să fie numită “cea mai spectaculoasă finală a baschetului modern din România”.