Partidul de export

- Ce facem?! se sperie fata. Suntem descoperiţi.

- Ce face ea?! Unde se uită?

- La noi se uită. Unde să se uite?

- Nu cred.

Bărbatul se deplasă câţiva metri mai încolo, iar colega de cameră nu întoarse capul după el. Stătea, în continuare, cu privirile îndreptate către iubita lui.

- Nu trebuie să te jenezi, îi spuse. Din când în când, am şi eu vise erotice. Ca şi tine, mă ridic din pat, vorbesc singură şi umblu ca bezmetica prin cameră. Sau mă uit pe fereastră.

Se întoarse şi, fără sa aştepte vreun răspuns, intră în baie şi închise uşa după ea.

- Nu mă vede, spuse bărbatul.

- Ce facem?

- Nu ştiu. Iniţiatele mele ar fi trebuit să se concentreze şi să le ţină adormite. E enervant ce se întâmplă. Una vomită, alta face duş. Cine ştie ce ne putem aştepta de la cea de-a treia. Asta nu e dragoste. Cred că am să plec şi am să mă întorc la următorul spectacol, când şi publicul se stabilizează. E posibil să existe perturbaţii în inducţia energiei nervoase, care provoacă anomalii. Comportamentul ciudat al studentei de serviciu, faptul că nu m-ai recunoscut din primul moment, dispariţia blocului-turn, invizibilitatea mea, sunt doar câteva lucruri anormale.

- Nu înţeleg.

- Nici nu-i nevoie, spuse Robert.

- Dacă pleci, vin cu tine.

- Nu trebuie să vii cu mine. Mă întorc eu.

- N-ai cum să pleci, spuse fata.

- Ba da.

Se apropie de fereastră, închise ochii şi începu să se concentreze.

Aşezate pe marginea acoperişului căminului vecin, îl susţineau şi iniţiatele. Cu mâinile întinse în faţă, Caran se ridică în aer şi făcu un salt de două mii de metri, până dincolo de cvartalul căminelor studenţeşti, pe acoperişul unei fabrici de oxigen.

Terifiată, nevenindu-i să creadă că bărbatul viselor ei zboară, iubita privi un timp în urma lui, apoi, deznădăjduită, se aruncă pe pat şi începu să plângă.

- Nu voi putea face niciodată asta, scânci furioasă, lovind perna cu pumnii.

- Ce nu vei putea face? o întrebă colega care tocmai ieşise de la duş.

- Ce să facă? întrebă cea din patul de alături, abia trezită din somn.

Mi s-a părut că ai aruncat ceva pe fereastră. Cum acel ceva avea silueta unui om, m-am speriat şi m-am trezit de tot din somn.

- Iar s-au aşezat femeile alea dezbrăcate pe clădirea vecină? interveni cea ieşită din baie. Au şi un bărbat mascat cu ele. E vreun carnaval şi nu ştiu eu?

- Alea ca alea, dar eu am văzut bărbaţi goi pe aici, pe la noi, prin cameră, spuse colega care vomitase şi se trezea din beţie.

- Dureri de cap ai?

- Vorbesc serios, a fost un bărbat gol pe la vreuna dintre voi, apoi, după ce o fi făcut ce-o fi făcut şi el, ca omul, a zburat.

- Cu vreun aparat autonom de zbor?!

- Nu glumesc.

- O fi ceva. O fi ceva legat de imaginaţia colectivă. Şi mie mi s-a părut că a zburat ceva pe fereastră, dar cred că am visat, minţi iubita lui Robert.

- Nu e nici o imaginaţie colectivă, spuse cea care avea patul alături şi îi băgă două calmante pe gât. Eşti îndrăgostită.

După ce înghiţi pastilele, iubita lui Caran fu nevoită, pe jumătate adormită, să suporte o frecţie cu spirt, pe gât şi pe piept, şi un prosop umed pe cap.

- Aşa am păţit şi eu când m-am îndrăgostit prima dată, spuse studenta din colţul opus al camerei, ţinându-se cu palma de frunte. Acum, nici capul nu mă mai doare.

- Nu s-ar spune, râse o alta, aranjându-şi din nou patul. Pe toate trebuie să le învăţăm. Studiile astea nu ne fac cu mult mai deştepte.

- Dar nici mai proaste.

- Poate mai civilizate.

- Să bei băutură ieftină şi multă nu e deloc semn de civilizare.

- Te iei de mine?! se enervă studenta care tocmai se trezise din beţie.

Iubita şefului de partid ascultă un timp sporovăiala celorlalte trei fete, apoi vru să se ridice şi să deschidă ochii, însă fără nici un rezultat. Somniferele îşi făceau efectul. Pleoapele îi erau tot mai grele şi vocile i se păreau tot mai îndepărtate, venind de undeva, din înalt, şi având ceva batjocoritor în ele. Îl văzu pe Robert, plutind prin aer, făcând salturi de câte un kilometru, apoi îi apărură în minte părinţii şi rudele. Cu toţii erau aşezaţi la o masă, într-o poiană, în apropierea unui sat de munte, sub un noian de stele, într-o atmosferă sărbătorească, învăluiţi într-o beţie de culori; verde, galben, albastru, roşu, într-o mare de întuneric luminos.

După ce, un timp, îi urmăriră zbaterea dintre somn şi trezie, furate de propriile gânduri, colegele se băgară în pat, adormind pe râd.

- Am visat, sări iubita lui Caran, trezindu-se din somn.

- N-ai visat nimic. Se întoarce! strigă fata de alături.

Într-adevăr, văzând că iniţiatele nu-l urmează, cu Albert şi însoţitorul său, cu tot, Caran se concentrase şi, în loc să facă drumul înapoi până pe căminul vecin, nimerise fereastra studentelor, ieşind dintr-un hieratic abur negru-lăptos.

După o clipă de uimire generală, fetele se repliară şi se uitară una la alta cu subînţeles, conştientizând că, dacă se apucau să ţipe, creau o încurcătură şi mai mare. Începură să se tragă înapoi, punând fiecare mâna pe ce întâlnea în cale, o mătură, un uscător de păr, un pantof, un cuţit, o umbrelă, cu scopul de a se apăra.

- Vă rog se mă scuzaţi, spuse bărbatul. Am nimerit greşit.

Supărat, se apropie de fereastră şi făcu semn iniţiatelor că s-au tâmpit de tot. Membrele de partid îi dădură de înţeles că făceau tot ce puteau pentru ca, prin concentrarea lor, să calmeze spiritele.

- Din punctul meu de vedere, cred că ar fi mai bine ca domnul şi cea la care a venit să plece în linişte, spuse studenta cu o umbrelă într-o mână şi un cuţit în cealaltă.

- Sunt de acord, spuse cea care ameninţa cu urcătorul de păr şi un pantof. Uşa e deschisă.

- E doar o umbră, spuse iubita lui. Un produs al imaginaţiei noastre înfierbântate. Nu aţi văzut cum zboară? Simt că a fost umbra unui om providenţial.

- Umbră sau nu, ar fi bine să ne părăsească, spuse cea de-a treia, fluturând o mătură. Dacă intră cineva din conducere pe uşă, în momentul ăsta, veţi vedea cum zburăm din facultate.

- Se apropie ora deşteptării, când va trebui să mergem la curs, spuse studenta cu umbrela. Vor suna o sută de ceasuri. Auzi colo: „m-am simţit de parcă ai fi fost aerul pe care îl respir sau de parcă foşnetul frunzelor ar fi fost vocea ta. Astăzi, am auzit tot timpul acest glas”...

- Ha,ha,ha! râse cea cu uscătorul de păr. Şi ce mai zicea?

- Nu ştiu, că m-am întors pe parte acealaltă.

- Voi reveni, spuse Caran, privindu-le o clipă, nedumerit şi nervos, cum pufnesc în râs.

Se apropie de fereastră, se înălţă în văzduh şi dispăru în ceaţa densă care se lăsase, parcă înadins, pentru a dubla întunericul nopţii şi a-i încurca lui salturile.

- Ai avut dreptate, spuse fata care apucase cuţitul, zboară, dar cred că nu e decât efectul unei hipnoze colective. Eu iau un calmant şi mă duc la culcare. Îl dau dracu’ de curs.

- Şi eu am să mă culc, spuse studenta care exagerase cu băutura, mai ales că am venit de la chef şi, peste nouă ore, am un colocviu de groază.

- Aveţi dreptate, spuse cea de-a treia, punând mătura deoparte.

Epuizate, două dintre ele se băgară în pat şi adormiră, fără nici o vorbă, iar iubita lui Robert şi colega din patul de alături mai sporovăiră un timp. Într-un târziu, adormiră şi ele, cu gândul că discuţia lor nu avusese loc în realitate, ci se desfăşurase într-un vis.

Însoţit de iniţiate, de însoţitor şi de fostul preşedinte al formaţiunii lor politice, omul providenţial plană pe o străduţă dosnică, unde, în afară de câţiva cerşetori beţi, nu se găsea nimeni.

- Ce e cu tine?! se miră şeful partidului, uitându-se către fostul preşedinte interimar.

- Ce că fie cu mine?! întrebă Hosman.

- Ţi-ai revenit. Nu mai arăţi ca un suplicitar. Te-ai întors la starea de om.

- Da, interveni însoţitorul, dar n-a revenit la starea de Albert, care este obiectul activităţii mele de însoţitor sau purtător de cuvinte, dacă vreţi, spuse Karl. A rămas la starea intermediară de Gabriel Urmanov, ofiţerul decedat.

- E adevărat, le spuse cel vizat, am nişte ameţeli şi nişte viziuni groaznice. Totul îmi uruieşte în cap. În liniştea asta a nopţii, scenele de război, cu oameni sfârtecaţi de obuze, cu sânge peste tot, foc şi fiare contorsionate, sunt groaznice.

Se aplecă în faţă, îşi acoperi urechile cu podurile palmelor şi închise ochii, aşteptând să se liniştească.

- Te simţi mai bine?

- Nu.

- Ce facem? întrebă o membră de partid. Nu ne mai putem concentra. Cum ajungem în cealaltă parte a oraşului?

- O să căutăm un jeep de neam prost, cum e ăla de colo, spuse Robert, arătând către un automobil de teren, supradimensionat, cu roţi masive şi apărat de numeroase ţevi nichelate.

- Ce e ăla?

- Un jeep mare, în care mafiotul îşi poate înghesui familia. Nu are rost să furăm un autobuz. Ne trebuie ceva rapid, puternic, în care să încăpem cu toţii şi cu care să ne putem strecura prin trafic, printre tot mai desele coloane de manifestanţi.

- Va fi foarte greu, spuse o iniţiată. Acum au loc manifestaţii de protest pentru orice nimic. Ultima dată, am văzut unii care erau nemulţumiţi de faptul că s-a construit o rotondă a celebrităţilor decedate ale oraşului, iar în interiorul acesteia s-au instalat aviatorii.

- Ce aviatori? Din lipsă de combustibil, avioanele nu mai părăsesc oraşul, iar dacă îl părăsesc, totuşi, nu pot zbura din cauza înmulţirii păsărilor teroriste sinucigaşe înzestrate cu raţiune.

- Nu e vorba de cei care conduc avioane, ci de cei nişte instrumentişti mai închişi la culoare, cum erau pe timpuri nişte păsări, asemănătoare avioanelor.

- Aşaaa! Şi ce-i nemulţumeşte?

- Îi nemulţumeşte faptul că acolo se puteau organiza reprezentaţii teatrale, expoziţii automobilistice, nu întâlniri de ţambalagii cu instrumente din gresie, printre picioarele cărora mişună copiii lor, care aruncă tot timpul cu petarde, tulburând liniştea publică şi stricând peisajul

- Dacă furăm automobilul, nu avem nici o şansă să străbatem aglomeraţia străzilor. În mai puţin de o jumătate de oră, ne prinde poliţia.

- Uitaţi că eu sunt ofiţer al forţelor de ordine? întrebă Robert. Le spun că sunt în misiune şi am rechiziţionat autovehiculul. Am acest drept. Totul e să nu dăm peste cei de la Asociaţia pentru Protecţia Afişelor. Ăia trag fără somaţie.

- Nici cei de la A.M.A nu sunt mai breji.

- Cei de la Asociaţia de Monitorizare a Afişelor mă ştiu. Ei m-au salvat dintr-o situaţie dificilă. Cred că sunt băgat în calculatoarele lor.

- Chiar şi poliţiştii, dacă te văd în pielea goală, împreună cu femeile din partid, la fel de goale, nu cred că vor înghiţi găluşca aia cu rechiziţionatul maşinii în scopuri nobile, spuse însoţitorul.

- Am constatat, în relativ lunga mea perioadă de activitate de poliţist, că o situaţie, atunci când atinge un procent foarte ridicat de absurd şi pune pe tapet prea multe întrebări fără răspuns, devine cu atât mai credibilă.

- Nu ai acte, eşti dezbrăcat, nu poţi dovedi că lucrezi la poliţie.

- Au aparate de identificare. Sunt în baza lor de date, dar am ajuns la concluzia că, pe acest Pământ, nu mai putem face altceva decât să trăim, spuse Robert. Nu putem face nimic altceva.

- Să trăim până când plecăm de aci, pe îndepărtata planetă Ioza. Nu putem trăi aşa, pur şi simplu. Trebuie să facem politică. Pentru asta trăim.

- Căraţi-vă de lângă maşina mea! auziră o voce.

Se uitară în sus şi văzură că, deşi părea pustie, străduţa era împânzită de terase intime, supraaglomerate, bine ascunse în spatele unor plante luminescente sau grilaje de lemn, întunericul ascunzându-le şi mai bine.

- Căutăm altceva, spuse Caran, făcându-le semn să se tragă într-o parte de lângă jeep. Terasele sunt pline de lume multă.

- Terasele sunt pline de lume. De ce „ multă”?

- Vreau să spun că sunt pline de oameni umpluţi cu propria lor suficienţă, care nu au altceva de făcut decât să stea la băutură şi discuţii inutile. La blocul unde partidul mi-a dat un apartament, trec drept scriitor şi, ca să nu dau apă la moară unor eventuali tâmpiţi, mi-am creat o aură de neadaptat. Pe mine mă doare în cot de furturile cu acte în regulă ale preşedintelui asociaţiei de locatari, ale administratorului sau şefului de scară, dar am ţinut să-i sperii puţin, să nu le dea în gând că spectacolele mele ar putea fi ilegale, cum şi sunt, de fapt. Pe mine nu mă interesează că ei între ei îşi votează tot felul de fonduri de reparaţii fără acoperire. Mă interesează să-i fac să dea o mână de ajutor unui act de cultură, cum este spectacolul meu. Ei îşi trag garduri, în jurul blocului, îşi fac curţi, ca al ţară, îşi plantează mese, îţi pun grătare, fac focul, pun muzica tare, mănâncă seminţe, scuipă pe jos, bârfesc, vorbesc urât, iar eu îmi văd de ale mele: îmi ţin spectacolul şi îmi imaginez tot ce vreau, că de-aia sunt scriitor, să-mi imaginez. Nu mă poate acuza nimeni de falsificarea vreunui adevăr. Scriitorul nu are nici o legătură cu adevărul. Nu i se poate pune laţul adevărului de gât. Nu poate fi priponit de cuiul adevărului, bătut într-o grindă adevărată. Nu i se poate împinge scaunul adevărului de sub picioare. El îşi poate imagina orice. Îşi poate imagina că a dispărut tot ce îl înconjoară sau că a dispărut el din mijlocul lucrurilor înconjurătoare, ce îl sufocă, îl reprezintă şi îl însumează. De multe ori, sunt interpelat de câte un bou cu „Domnul scriitor, aţi mai scris ceva?!”, acest bou mâncându-mi o oră din viaţă, cu un dialog tâmpit şi convenţional, poate chiar o „oră astrală”, când, de obicei, vin idei nechemate, care întorc pe dos cursul firesc al vieţii. O astfel de oră astrală consider că este venirea voastră din spaţiul cosmic şi transformarea mea, din banal om al ordinii, în lider de partid. Cei care mă interpelează simt nevoia să mă cobor la nivelul lor şi să le ascult poveştile, despre cum ei, atleţii proletariatului, au pus umărul la capătul vagonului, pentru ca noi, oamenii de cultură, să putem mânca o pâine, de preferinţă, cu mâini cu tot. Nu ne spun cum au făcut ei, proletarii, ca viaţa să nu ne fie mai plăcută, ci, prin pumnii aplicaţi în ochi, să ne fie mult mai vizibilă. Nu ne spun cum au fugit dintre noi, cu salarii compensatorii în picioare împleticite, ca să revină în jurul nostru, să se aleagă între ei, sub formă de preşedinţi şi administratori de bloc, şi să ne mai îngrădească, încă o dată, libertatea de mişcare, cu garduri de fier, puse aiurea, chiar şi de-a latul aleilor. După pumni în vocabular, vine, firesc, bara de fier înfiptă între picioarele libertăţii de mişcare. Administratorii culturii nu ne spun să nu vorbim tot ce vrem noi; ei ne spun ce vor ei să vorbim noi. După minerii, pompierii şi gunoierii minţii, au venit oierii minţii, vierii minţii, frizerii minţii, oameni dedicaţi, iar acum, hop şi administratorii de bloc ai minţilor noastre! Acum, când preşedinţii asociaţiilor de locatari îşi continuă vocaţia de foşti poliţişti, agenţi A.P.A., agenţi A.M.A. sau activişti de partid, dând buzna peste tine în casă, în momentele cele mai nepotrivite, să-ţi citească apometrele şi repartitoarele de căldură, vor şi o ciozvârtă din imaginea ta, clădită din teama ca administratorii de azi să nu-ţi mai facă vreo vizită şi să te prindă că scrii, ţie, boier al minţii...

Oratorul se trezi întrerupt de un ropot puternic de aplauze; nu-şi dăduse seama că se ambalase, vorbind din ce în ce mai tare, pe o stradă cu o acustică nebănuit de bună.

Dezbrăcat, cum se găsea, făcu o caricatură de plecăciune, fluturând faldurile unei mantii imaginare.

Atraşi de discursul conducătorului de partid, mai mulţi cheflii văzuseră iniţiatele în pielea goală şi, exaltaţi din cauza alcoolului, începuseră să fluiere şi să facă semne obscene.

- E momentul unei diversiuni, spuse una dintre femei, arătând spre jeep-ul cu care voiau să fugă.

Urcă scara ce ducea pe terasa de unde se auzise glasul stăpânului maşinii, iar celelalte o urmară. Se împrăştiară printre meseni, în ritmul muzicii care venea de la bar, şi, cu mişcări languroase şi lascive, începură să-i pipăie şi să-i excite pe bărbaţii pe jumătate beţi.

- Ştiu eu cum să pornesc maşina, spuse Karl.

- Da, dar sunt urmărit de roiuri de gâze luminoase, spuse Robert.

- Şi eu, spuse Hosman. Tocmai când începusem să mă obişnuiesc cu viziunile războinice ale lui Urmanov şi să nu le mai bag în seamă, alt coşmar vine să-mi dea dureri de cap.

- Sunt gâzele noastre, auziră o voce de pe terasă.

- Dacă sunt gâzele voastre, luaţi-le de aici. Nu am nici un chef de gărgăriţe luminoase la cap. Privite de acolo, de la voi, pot da o privelişte mirifică în întunericul străzii, dar ia să vezi ce plăcere e să –ţi roiască prin faţa ochilor şi să te ciupească de obraji.

- Dacă sunteţi hoţi! se auzi o altă voce. Intenţionaţi să furaţi jeep-ul amicului Jacko.

- Nu e vorba despre asta, că maşina mea e asigurată foarte avantajos, se auzi vocea amicului. Problema e că măscăriciul ăla în pielea goală a spus despre noi că suntem oameni plini de propria noastră suficienţă, care nu avem altceva de făcut decât să stăm la băutură şi discuţii inutile. E o insultă la care nu se ştie cine, de pe nu se ştie care terasă, a reacţionat normal, trimiţând roiurile.

- Insultă e să-l faci măscărici pe domnul Caran, şeful nostru de partid! strigă Karl.

- Insultă e faptul că şeful vostru de partid îşi flutură chestia aia în văzul lumii. Haina îl face pe om conducător de partid. Nu e frumos să umble aşa.

- E o lume de toată jena, spuse însoţitorul. Şi apoi, într-o lume ca asta, cufundată în întuneric, nu se vede absolut nimic.

- Aici, la noi, se vede. De-asta am inventat gărgăriţele luminoase.

- De ce nu aţi inventat pietrele fosforescente?

- Pentru acelaşi motiv pentru care nici Primăria n-a făcut-o, spuse Jacko. Nu se găseşte fosfor, iar populaţia nu e dispusă să plătească transportul acestuia de pe alţi aştri şi construcţia unei fabrici de obiecte fosforescente. Nu e economic.

- Da, dar gărgăriţele astea consumă energie.

- Consumă puţin şi dau o lumină albă ca ziua. Energia se poate obţine din te miri ce. În plus, roiurile pot fi manevrate telepatic de noi.

- Despre care „noi” e vorba? Voi cei care pierdeţi timpul stând pe terase, la discuţii inutile şi la băutură?

- Nu pierdem deloc timpul. Ne găsim aici cu un anumit scop, un scop precis, care ne animă pe toţi: aşteptăm să se facă ziuă.

- Aşteptaţi mult şi bine.

- Dacă ne pierdem speranţa, nici nu merită să fim aici, spuse amicul.

- Dacă vă pierdeţi speranţa şi nu mai meritaţi să staţi pe terasă, nu e nici o scofală. Plecaţi acasă.

- S-o crezi tu! Dacă ne pierdem speranţa, suntem daţi afară din gruparea pe care o formăm.

- Ce grupare formaţi? insistă însoţitorul.

- Suntem de la Liga Celor Care Aşteaptă Ziua. Mai pe scurt: L.C.C.A.Z. Nu veniţi sus?! Băutura şi mâncarea sunt gratis.

- Să aştepţi ziua, nu mi se pare aşa absurd ca atunci când protestezi împotriva unuia, care nu vrea să închidă o poartă. Aţi auzit de Asociaţia Celor Ce Militează Pentru Închiderea Porţii?

- Am auzit. Celebru e un locatar din cel mai înalt turn al oraşului. Acesta a reuşit să ţină piept unei adunături de ţaţe nesimţite, bătrâni sclerozaţi, văduve grase şi copii tâmpiţi, oameni cu origine modestă, fără multă şcoală, din asociaţia amintită.

- Cel despre care vorbeşti e domnul Caran, cel ales, conducătorul partidului nostru, şi se găseşte aici, cu noi, arătă însoţitorul.

- Aaaa?! Îl felicit pentru curaj şi vă invit încă o dată la un păhărel!

- Eu nu vin, spuse Robert. Am spectacol. Trebuia deja să fi început următoarea reprezentaţie.

- Cel de lângă dumneata spunea că eşti liderul partidului vostru, nu actor.

- Îl ştiu pe domnul din turn, se auzi, de pe terasă, vocea unei membre a Ligii. Stă la blocul cu 600 de nivele. Am asistat şi eu la una dintre reprezentaţiile lui, dar nu până la capăt. Nu fac parte din partidului lor.

- Să fie sănătos.

- Poate fi sănătos, dar reprezentaţia n-o poate ţine. Femeile lui au urcat aici, la noi, şi se pare că s-au adaptat foarte bine la politica noastră de aşteptare a zilei. Câteva s-au retras în separeuri cu masculii noştri. Nu cred că mai are cu cine ţine reprezentaţia.

- Găsesc alte iniţiate, spuse Robert. E plin partidul nostru de femei scăpate din minele planetoidului.

- Până le găseşti, reprezentaţia dumneata trebuia deja să înceapă, spuse membra ligii.

- Chiar aşa! se auzi vocea unui chefliu. Dă-o dracu’ de muncă! Veniţi încoace! Beţi, mâncaţi, aşteptaţi un timp venirea zilei, apoi, după ce fetele îşi termină treaba, puteţi pleca. Nu vă reţine nimeni; nu sunteţi membrii ligii noastre.

Bărbaţii pătrunseră într-un hol vast, urcară scara, străbătură o bucătărie imensă, trecură printr-o sală de restaurant întunecoasă şi pustie, ocazie cu care Caran îşi improviză un şorţ dintr-o faţă de masă şi se opriră pe o terasă luminoasă, acoperită de o plasă densă de gărgăriţe luminescente. Se aşezară la masa celor cu care vorbiseră până atunci, în apropierea unei fântâni arteziene cu arhitectură muzicală.

Erau trei bărbaţi şi o femeie la masă, care, după atitudinea de superioritate afişată, păreau conducători ai L.C.C.A.Z.

- Eu sunt cel numit amicul Jacko, ei sunt Miks şi Zon, iar ea este Calea. Nu este o cale spre cine ştie ce lume absconsă, nu o folosim ca medium, ci, pur şi simplu, este soţia mea şi aşa se numeşte. Voi cine sunteţi?

- Ei sunt Albert şi însoţitorul său Karl, iar pe mine mă ştiţi; sunt conducătorul partidului nostru.

- Domnul Albert este fotbalist?

- Nu sunt fotbalist. Ce întrebare mai e şi asta?!

- Întreb pentru că eu sunt fotbalist, spuse Jacko. Un fotbalist câştigă atât de mult, încât îşi poate permite să ţină şi un însoţitor pe salariu. Miks este însoţitorul meu. El se ocupă de toate mărunţişurile existenţei mele de fotbalist: facturi, plăţi, încasări, echipament, pariuri, legături sentimentale, soţie, familie, copii, şcoală, chestii din astea. Însoţitorul tău cu ce se ocupă?

- Însoţitorul meu mă însoţeşte, spuse Hosman. Uneori, vorbeşte în contul meu şi, din cauza asta, mai e numit şi purtător de cuvânt.

- Doar atât?!

- Da.

- Slujba însoţitorului tău e atât de săracă în atribuţii pentru că nu eşti fotbalist. Cum îl plăteşti? întrebă fotbalistul.

- Nu-l plătesc eu.

- Cum adică?! Lucrează la tine şi e plătit de altcineva?

- Practic, sarcina mea de însoţitor a încetat în momentul în care a fost depistat omul providenţial, cel care va conduce destinele partidului, interveni Karl. Necazul e că n-am fost plătit pentru misiunea mea dusă cu bine la sfârşit. Asta mă face să cred că domnul Caran nu este omul providenţial căutat şi trebuie să-mi văd de treabă în continuare. Dacă scopul misiunii mele e acela de a-l însoţi pe domnul Hosman, pur şi simplu, s-ar putea ca să avem de-a face cu conducătorul ideal pentru partid. Şi într-un caz, şi în celălalt, eu îmi văd de treaba mea de însoţitor. Când vor veni banii, e semn să mă retrag.

- De unde vor veni aceşti bani?! Cine te-a angajat? întrebă Jacko.

- Nu m-a angajat nimeni. M-am angajat singur. Dacă aş fi avut un coeficient de inteligenţă mai mare, fi sigur că nu m-aş fi băgat în lucruri de felul acesta. M-aş fi angajat la o companie de componente electronice şi programe, măcar ca portar.

- Domnule, eşti dubios.

- Dubios eşti dumneata! se enervă însoţitorul. Spui că eşti fotbalist?

- Da.

- Cu ce se ocupă un fotbalist?

- Nu se ocupă cu nimic, spuse Jacko. Joacă fotbal.

- Jocul ăsta a dispărut demult. Chiar dacă ar fi rămas până în zilele noastre, nu văd cine ar fi fost cretinul care să consume atâta energie pentru organizarea de nocturne fotbalistice. Au dispărut toate stadioanele de fotbal. Ai mai văzut dumneata vreun teren de fotbal?

- Nu. Au fost demolate. Sportul nu creează valori arheologice.