Partidul de export

- În sine, nici nu e o realitate. Spui că, după un timp, totul dispare. Ambiguitatea subiectului îmi permite să imaginez o lume slab dotată tehnic, care nu poate pune în evidenţă nişte extratereştri extraordinar de mici, aproape nişte fragmente de informaţie, ceva între undă şi particulă. Aş putea imagina o lume care are cu ce percepe extratereştri, dar care nu ar putea să-i perceapă decât deformat. Aş putea vorbi despre diferite grupuri de interese, cu mijloace de percepţie diferite. La nivele de percepţie diferite, bineînţeles, nivelele de cultură ar fi şi ele diferite.

- Ha, ha, ha! Vrei să sugerezi că celulele sexuale masculine sunt un fel de nave cosmice, funcţionând cu energie biologică, cu care se plimbă nişte fiinţe subatomice, bineînţeles, de natură extraterestră. Îţi dai seama cu câtă energie trebuie să încarci o astfel de navă pentru a putea străbate un ţesut osos, să treacă prin peretele cutiei craniene?!

- Îmi dau seama, spuse Hosman. N-am vrut să sugerez nimic, dar ideea nu e rea. Poate fi folosită în alt roman, care să povestească aventuri dintr-un infinit mic. Spuneai că celulele reproducătoare masculine rezistă şi atunci când ies din organism?

- N-am spus asta. Am spus că rezistă în afara mediului lor natural, dar tot într-un cadru biotic. Ce fac dincolo de corpul omului, nu ştiu. Dispar, încheie agentul.

- Poate nu dispar. Poate devin imperceptibile cu mijloacele actuale de investigaţie.

- Poate. E înfiorător să existe o lume plină de nave cosmice microscopice, construite din material organic, cu structură genetică proprie, conduse de fiinţe şi mai mici. E greu să povesteşti lucrurile astea.

- Nu e greu deloc, spuse Albert. Greutatea intervine atunci când cititorul trebuie să reconstruiască mental ceea ce ai povestit tu. Ca să reconstruiască ceea ce ai descris, trebuie să folosească repere generale, cunoscute se toată lumea. Pentru asta, în descrierile tale, trebuie să foloseşti şi tu elemente din realitatea înconjurătoare. Fără realitatea cunoscută, imaginaţia nu există.

- Poezia e ironia naturii, spuse Artur.

- Exact. Când am fugit dintr-un sat, împreună cu Emert Holms, un student la sociologie, secţia Sloganuri, am păţit ceva asemănător. Am fost atacat de un nor de fiinţe zburătoare microscopice. Cred că mi-au umblat şi prin creier, nu numai prin oase.

Îi povesti cum fusese înţepenit într-o poziţie nefirească din cauza escadrilelor unor miliarde de fiinţe extraterestre minuscule, care îi pătrunseseră în cap, provocându-i tulburări nervoase de nedescris. Gâzele minuscule se prezentau ca o dâră luminoasă, cu caracter material, care, la atingere, îţi dădea senzaţia de substanţă grasă, alunecoasă, întinsă pe piele. Când s-au gândit că insectele luminoase şi miliardele lor aparate de zbor infinitezimale, de tip undă-particulă, care veneau din toate părţile, puteau avea o acţiune dezintegratoare, lucrurile nu li s-au mai părut aşa fascinante, ca la început, ci de-a dreptul înfricoşătoare. Pe alocuri, se formau aglomerări de o mare densitate, iar neorânduiala zborului avioanelor minuscule, cu câte trei fiinţe la bord era doar aparentă. Aşezate pe fruntea lui şi scoţând sunete ascuţite, distincte, aparţinând cine ştie cărui fel de limbaj, îl înnebuneau de-a dreptul.

- Ce coşmar! exclamă Nopsov. Universul este un loc periculos, dar Universul nostru infinitezimal , în care trăim, este şi mai periculos. E ca atunci când vrei să descrii un vis. Un vis nu există decât în forma în care ţi s-a prezentat ţie. Nu faci literatură din vise. Imaginea descrisă de scriitor e complet alături faţă de imaginaţia cititorului. În felul ăsta, realitatea dispare. Nimeni nu are dovada că visul descris ar fi existat vreodată, iar dacă ar fi existat, sub ce formă?

- Dacă e cum spui, acestea sunt crime perfecte. Odată vizat, cum eşti tu, în momentul ăsta, nu mai ai nici o scăpare.

- Aşa se pare. Până nu începe să se întâmple, literatura de ficţiune nu se citeşte. Nu vrea nimeni să se axeze pe caracterul preventiv al anticipaţiei. E mai incomod. Dacă te duci cu o înregistrare a discuţiei noastre sau cu o declaraţie făcută de mine, nu te crede nimeni. E o imposibilitate, o mistificare. Până când nu se întâmplă, orice lucru e imposibil.

- Da, dar se pare că aceste crime, şi după ce au loc, sunt tot nişte imposibilităţi. Femeia asta trebuie băgată în carantină. Trebuie izolată, să nu mai aibă nici un contact cu vreun bărbat, spuse Hosman.

- Pe ce motiv? Probele incriminatoare se curăţă singure. E ca şi cum nişte substanţe chimice sau biologice se transformă în informaţie şi dispar. Încă două-trei exemplare din astea şi dispărem ca specie. Eu, oricum, sunt programat să dispar. Se apropie ora când fata termină programul şi trebuie să merg cu ea. Dacă aş putea, aş aresta-o imediat, spuse Artur.

- Mai rău e că nici măcar nu te refuză.

- Aşa e. Nici măcar nu are o inteligenţă redusă. Nici în spatele prostiei nu se ascunde. Fiind un om în vârstă, chel şi burduhănos, credeam că mă va respinge, dar nici nu se gândeşte la asta. Nu se gândeşte la nimic.

- Cum să te respingă, dacă ea exercită magnetism asupra ta? întrebă Albert. Bine că nu e un fenomen de masă. Oricâte exemplare din astea ar fi, nu e ceva care să se transmită, ca o viroză.

- Mai ştii? întrebă inspectorul, ca pentru sine. E posibil să mă termine şi să se întoarcă la tine, iar tu să nu poţi riposta sau să nu poţi fugi.

- Înfiorător! se cutremură Hosman. Iminenţa morţii personale te îngrozeşte mai mult decât moartea altora. Ca ofiţer de investigaţie, erai detaşat; ca subiect, cred că ai o senzaţie cel puţin stranie.

- Am. Dacă nu aş fi implicat în mod direct, aş dispune să fie urmărit cazul, iar fata să fie supravegheată permanent. Am tot amânat lucrul ăsta şi am căzut în capcană.

- Vrei să anunţ eu forţele de protecţie a ordinii?

- Sigur, spuse Nopsov. Chiar mă gândeam să-ţi propun acest lucru. Am câţiva subordonaţi care nu-mi ies din cuvânt. Ei vor face exact ce le transmit, prin intermediul tău. Nu au obiceiul să scurme după dovezi. Sunt executanţi perfecţi.

- Asta ar însemna să preiau eu cazul, iar subordonaţii tăi, maşini perfecte, să facă ceea ce le spun eu. N-am ce le spune.

- Nu trebuie decât să le povesteşti ce ţi-am spus eu. După aia, poţi să dispari.

- Dacă nu l-aş fi pierdut pe drum, şeful partidului nostru mi-ar fi fost de mare folos, spuse Albert. A fost ofiţer în cadrul forţelor voastre de menţinere a ordinii. Nu se poate să nu fi auzit de el. El e cel ales.

- Cel ales e unul singur. Nu a fost niciodată ofiţer. Cel ales este preşedintele tuturor ţinuturilor Pământului. E cel ales pentru că noi, cetăţenii oneşti, l-am ales. Cum poate să fie „cel ales” şeful unui partid?! Cine l-a mai ales şi pe ăsta?!

- Nu l-a ales nimeni. A fost doar semnalat. Mie mi-a revenit misiunea de a-l descoperi. Doar eu deţin un dispozitiv care să-l semnaleze. E o cinste pentru mine.

- Cum, pentru că l-ai semnalat tu, trebuie să-l ia lumea în braţe? De ce e „cel ales”? întrebă Artur.

- Omul are caracteristici alese, deosebite, superioare, faţă de restul membrilor partidului, şi proprietăţi paranormale. E un fel de mesia, un mântuitor al lumii, un vizionar, cel care are misiunea sacră să reformeze partidul din temelii şi să-l aducă la putere. E omul providenţial.

- Cum îl cheamă?

- Robert Caran.

- N-am auzit. O fi rămas în lumea paralelă a unei aşa numite realităţi.

- Cum adică?! se miră Hosman.

- Adică Poliţia a semnat un protocol, prin care se menţionează că o parte din corpul birocraţilor, ofiţerilor, subofiţerilor şi trupelor de menţinere a ordinii trec în lumea paralelă construită de specialiştii Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor.

- Ce lume mai e şi asta?

- Lumea mirifică din interiorul afişelor, spuse Nopsov.

- Vrei să spui că tu ai rămas în lumea noastră şi o grămadă de ofiţeri, printre care se află şi Caran, au trecut într-o lume a afişelor?

- Nu. Eu am trecut în lumea afişelor şi ceilalţi au rămas în lumea arbitrar numită reală. Eu consider ca fiind „reală” lumea unde am plecat noi.

- De ce consideri că este mai reală o lume virtuală, construită de nişte specialişti? întrebă Hosman.

- Consider lumea asta mai reală pentru că noi doi, cei ce stăm la masa asta, suntem reali, palpabili. Pe lume, nimic nu este real, dar consider lumea unde ne aflăm mai reală din cauză că e o lume mai veridică.

- De ce ar fi lumea asta mai veridică decât alta?

- Pentru că e construită după şabloane şi reguli prestabilite, spuse Artur. Nu e creată de hazard, de jocul haotic al întâmplărilor. În plus, e o lume mai bună, mai dreaptă.

- Ia, stai! Până se dovedeşte că te-ai îmbătat sau ai luat-o razna, sunt obligat să te cred. Suntem amândoi în această lume a afişelor?

- Absolut.

- Adică eu nu mă găsesc într-o lume reală, ci, împreună cu tine, într-o lume artificială?! se miră Albert.

- Da.

- Nu ai fi singurul care încurcă planurile existenţiale. Încep să-i dau dreptate unui fost coleg de serviciu, care stătea atât de mult în faţa calculatorului, încât începuse să se identifice cu acesta şi lumea lui, încât inversa valorile. Obişnuia să spună că lumea înconjurătoare era un simplu spaţiu virtual în care putem să trăim sau nu atunci când ieşim de pe calculator, un spaţiu al timpului, un spaţiu mâncat de timp.

- Interesant şi poetic, spuse poliţistul. Spaţiul dintr-un calculator e chiar mai uşor de realizat.

- Dacă e cum spui şi cred că e aşa pentru că, în ultimul timp, m-am confruntat cu o serie de fenomene stranii, lumea asta nu mi se pare a fi o lume aşa bună.

- E opţional. Poţi crede ce vrei. Nu e nimic straniu.

- Cum nu? întrebă Hosman. E cât se poate de straniu să ţi se tripleze personalitatea, să vii acasă şi să găseşti altă nevastă în casa ta, în timp ce adevărata nevastă se găseşte, cu un alt „eu” al tău, în cu totul altă casă, într-o lume paralelă. Nici chiar colegul amintit nu cred că mai e pe aici.

- Tu o iei razna, spuse inspectorul. E incredibil ce spui. În orice lume s-ar găsi, stă fiecare la el acasă, unde, dacă îl cauţi, îl găseşti. Nici despre multiplicări ale personalităţii n-am auzit, dar, cu tehnica asta, e posibil orice.

- E posibil şi faptul că există chelneriţe care ucid? se întrebă Albert. E posibil să te aştepte moartea şi să nu găseşti nimic anormal în asta? Nu e posibil să existe aşa ceva în realitate.

- Ba e posibil. Depinde cum vezi tu realitatea. Noi, cei din lumea afişelor, credem că lucruri din astea pot avea loc oriunde.

- Ştii ce!? Dacă tu ridici anormalul la rang de normal şi nu poţi să te aperi, pot să atrag eu fata la toaletă şi s-o stâng de gât.

- Atât îţi trebuie, spuse Nopsov. Te împuşc pe loc.

- Aşa se răsplătesc bunele intenţii?

- Asta nu e bună intenţie.. E crimă cu premeditare. Nu permit aşa ceva, nici să vreau. Chiar dacă n-aş iubi-o, codul deontologic al ofiţerului din forţele de menţinere a ordinii nu-mi permite să fiu de acord.

- E o crimă făcută într-o lume recentă, construită de curând, spuse Hosman. Nu există nici un cadru legal. Nu este interzis nimic, nici chiar crima. Pentru o cauză nobilă, mai greşeşte şi Poliţia.

- E adevărat ce spui, dar nu-ţi dau eu voie s-o ucizi, spuse Artur.

- Foarte bine.

Se ridică, scoase cartea de credit luată de la şeful Ligii Celor Care Aşteaptă Ziua şi făcu semn chelneriţei să vină la ei.

- Nu aveţi nici un ban, spuse fata, scanând cartea.

- Nu se poate, spuse Albert.

- Ba da.

- Iozanul invizibil mi-a spus că mai am o grămadă de bani.

- Despre ce iozan invizibil vorbeşti? întrebă ofiţerul.

- Un iozan care vinde plăci turnante. Din capătul celălalt al oraşului, am venit în zbor cu astfel de plăci.

- Ai zburat cu plăci turnante?

- Da, cu plăci cumpărate de la iozan, pe baza acestei cărţi de credit. Din cauza grevelor, circulaţia mijloacelor de transport e deficitară, spuse Albert.

Povesti cum, plecând de pe terasa unde fuseseră invitaţi la masă de membrii unei ligi care propovăduia aşteptarea luminii, întâlniseră un iozan invizibil, învelit într-o mantie largă. Acesta vindea idei tehnice, iar una dintre acestea era placa turnantă zburătoare. Cumpăraseră şi ei trei astfel de plăci şi zburaseră pe deasupra caselor sau blocurilor, peste străzile pline de maşini sau coloane de manifestanţi, până la el acasă, pe strada Festa.

- Frumoasă poveste, dar va trebui să plătiţi consumaţia, spuse chelneriţa.

- Plătesc eu, spuse comisarul.

Scoase un carnet şi un stilou, scrise ceva, rupse foaia, apoi o împături cu grijă.

Fără nici o vorbă, Hosman puse biletul într-un buzunar, salută şi părăsi incinta.

X

Îi trebuiră câteva minute să-şi obişnuiască ochii cu întunericul de afară.

Luând-o la întâmplare pe străzi, începu să se gândească unde ar fi putut să se odihnească mai multe ore, înainte de a se duce la Poliţie, să-l caute pe subalternul comisarului Artur Nopsov.

„Locotenent Haralambie Maral, zis Harry, divizia 3, ajută-l pe purtătorul acestui mesaj”, citi testul de deasupra unei semnături lungi, pretenţioase, cu multe floricele, trădând un spirit voluntar, orgolios, stăpân pe sine.

Puse biletul la loc, în buzunar şi se gândi că era prea obosit să pornească o acţiune coerentă. Din cauza ginului băut, avea dureri fulgurante de cap. La familia Tui, pe strada Colonială numărul 145, unde el trecea drept Indiocarimbie Tui, era periculos să meargă. După cum spusese Arama, cea care se autodenumea soţia sa, casa era supravegheată strict de agenţi A.P.A.

Strecurându-se prin grădinile vecinilor, încercă să se întoarcă la el acasă, pe strada Festa, la numărul 8, acolo unde fuseseră arestaţi cu toţii şi scăpase numai el. După mai multe peripeţii, în care fu cât pe-aci să fie sfâşiat de câini, printre arbori şi boschete, se strecură în curte. Ferestrele casei erau întunecate, dar foşnetele produse de mişcarea unor oameni îl convinse că fuseseră lăsate santinele ale aceleiaşi Asociaţii pentru Protecţia Afişelor.

Speriat de perspectiva de a se întoarce şi de a fi mâncat de câini, nu mai vedea decât o posibilitate, ieşirea prin faţă. Apucă un drug din fier şi se strecură pe lângă zid, ascuţindu-şi simţurile. Când agentul lăsat la intrarea principală se întoarse, îl pocni în cap, cât putu de tare, să fie sigur că nu scoate vreun sunet, îi luă pistolul şi împinse poarta. Cum aceasta era blocată, sări peste ea şi se pierdu în întuneric.

Văzu, în depărtare, luminile blocului cu 600 de nivele şi se gândi la posibilitatea ca Robert Caran să fi ajuns acasă.

Se îndreptă într-acolo şi, când ajunse, avu surpriza să constate că membrii Asociaţiei Celor Ce Militează Pentru Închiderea Porţii nu plecaseră.

La lumina felinarelor fosforescente, peste măsură de furioşi, protestatari lăsaţi acolo de Albert şi de Karl, bătrâni, bărbaţi maturi, femei, copii, aşezaţi pe platforma de beton a scării din faţa intrării blocului, nu numai că nu plecaseră acasă, ci se înmulţiseră. Acum, erau peste o sută şi invadaseră şi aleea dintre poartă şi bloc, alee străjuită, de o parte şi de alta, de garduri din sârmă ghimpată, cum erau delimitate toate spaţiile private al blocului. Agitând steaguri şi pancarte, făceau o gălăgie de nedescris, fluierau, huiduiau sau strigau, în continuare, aceleaşi sloganuri. Neavând loc la intrarea scării blocului, mulţi dintre cei prezenţi împânziseră aleile dintre construcţii sau se aşezaseră pe gazonul verde închis.

Vru să intre, dar nimeni nu catadicsea să se dea la o parte.

- Îmi permiteţi să trec? întrebă Albert, neutru.

- Ăsta e din ăia care nu închid poarta după ei, sări o fetiţă de vârstă preşcolară.

- Ce te face să crezi acest lucru?

- Eşti urât. Nu te uiţi la tine cât eşti de urât?

Alte câteva fetiţe i se alăturară, strigând „urâtule, urâtule!”, chicotind sau râzând fără fost.

Atacat atât de brutal de nişte fiinţe care ar fi trebuit să-ţi sugereze inocenţă, Hosman îşi spuse că, dacă mai întâlnea aşa ceva, era în stare să sfârşească prin a urî copiii.

- Părinţii voştri ştiu cum vorbiţi voi?

- Sigur. Cel de colo e tatăl meu, spuse o fetiţă.

- Ce vrei, mă?! strigă bărbatul.

- Eu vreau să intru în bloc şi m-am trezit că sunt luat peste picior de nişte pişticoate.

- Aşa, mă?! Îmi faci fata pişticoată?

- Ţie ţi-ar conveni să te facă urât un sfert de om, de nici un metru înălţime?! se enervă Albert.

- Bă, tu să nu-mi faci mie fata „sfert de om”, că te bag în mă-ta!

- Pardon?! De la voi învaţă copii să vorbească urât.

- Tu şi intelectualii voştri vorbiţi urât. Miroşi de la o poştă a intelectual. Mama voastră! Credeţi că, dacă aţi făcut o facultate, le ştiţi pe toate? Nu ştiţi nimic, bă!

- Domne, pufni Hosman în râs, dacă ai un colţ împotriva intelectualilor, ţine-ţi frustrările în frâu!

- Îmi ţin pe dracu’. Cară-te de-aci!

- Eu intenţionez să intru în bloc, nu să plec. Sunt cetăţean al Pământului şi am dreptul constituţional de a intra oriunde şi de a ieşi de oriunde doresc.

- Ia, nu mă lua pe mine cu astea, că am mai citit şi noi la viaţa noastră! se umflă bărbatul în piept.

- Dacă ai mai citit şi tu câte ceva ai putea avea un minim de logică. După cum mi-a explicat preşedintele asociaţiei voastre de locatari, voi luptaţi împotriva celor care nu vor să închidă poarta asta metalică. Vreţi ca poarta să stea închisă şi o ţineţi deschisă. În plus, nu numai că v-aţi aşezat în spaţiul porţii, dar aţi blocat orice posibilitate de a intra în bloc. Dacă se formează şi o asociaţie a celor ce militează pentru deblocarea căilor de acces? Cum folosiţi voi pancarte cu „Închideţi poarta!”, „Închideţi poarta de la intrarea blocului!”, „Închide, bă, poarta!” sau „Boule, n-ai poartă acasă?!”, mergând până la trivialităţi şi înjurături ireproductibile, pot veni alţii să vă înjure că le baraţi calea.

- Pot veni. Atât le trebuie. S-au învăţat să se fâţâie toată ziua pe poartă. Hai, fă paşi!

- Trecând peste modul de exprimare, e elementar să te întreb cu ce drept îmi interzici tu să intru în bloc? întrebă Albert.

- Suntem înregistraţi ca asociaţie non-profit. Nu cerem nici un ban. Nu cerem decât puţin respect.

- De la cine?

- De la cei care lasă poarta deschisă. Nu vor decât să ne enerveze, spuse omul şi înjură.

- Şi vreţi să-i enervaţi şi voi pe ei?!

- Sigur. Până la urmă, trebuie să se dea o lege de pedepsire a celor care nu închid poarta. Vom protesta până când ni se va face dreptate.

- Aşa, se poate da o lege şi împotriva celor care îşi pun gheaţă în băutură, spuse Hosman.

- Are dreptate fata mea; eşti urât.

- Cu ce drept mă faci tu pe mine urât?!

- Cu dreptul celui mai puternic. Nu vezi câţi suntem?

- Ba da, spuse Albert, dar întrebarea e alta: cine v-a strâns aici? Preşedintele asociaţiei de locatari unde-i?

- Tată, urâtul ăsta ne stresează psihic! strigă fetiţa.

- Lasă, fata mea, că îi arăt eu lui, spuse bărbatul.

- Arăţi pe dracu’! spuse Hosman.

Scoase pistolul luat de la santinela A.P.A., ochi şi îi trase un glonte în laba piciorului.

Descumpănit, în liniştea lăsată brusc, omul se uita şi nu putea realiza ce i se întâmplase. Când simţi durerea, scoase un ţipăt sfâşietor şi o luă la fugă pe una dintre aleile dintre construcţii. Trăgând piciorul după el, din când în când, se uita înapoi, speriat, către dâra de sânge lăsată în urmă sau la vecinii de scară. În privirile lui se putea citi că le cerşea ajutorul.

La un al doilea foc de armă, tras în sus, mulţimea începu să se împrăştie, călcându-se în picioare şi înjurându-se. Unii aruncaseră pancartele, alţii le foloseau ca armă împotriva celor care îi împingeau.

După o scurtă bătaie generală, terenul rămase pustiu; unii se trăseseră mai departe, protejaţi de întuneric şi de vegetaţia ofilită, iar alţii, cei mai mulţi, se ascunseseră în casă, uitându-se pe fereastră, pândind din spatele perdelei.

Deşi nu se ştie prin ce minune tehnică liftul mergea, lui Albert îi fu frică să îl ia şi urcă cele patru etaje pe scări. Atent să nu fie atacat, ţinea pistolul pregătit.

Când ajunse, avu surpriza să nu găsească pe nimeni acasă. La început, bătu mai discret la uşă, apoi, din ce în ce mai nervos, începu să bată cu pumnii. Văzând asta şi gândindu-se cu disperare că nu avea unde să se odihnească, încercă să spargă uşa. O împinse cu umărul, o lovi cu piciorul, dar aceasta era uşă metalică, foarte solidă.

Descurajat, coborî la parter, ieşi, puse pistolul în buzunar, închise cu grijă uşa blocului, traversă în grabă aleea şi se uită să nu fie pândit de vreun protestatar. Apucând cu amândouă mâinile poarta metalică, o scoase din ţâţâni şi o zvârli cât colo.

Răsuflând uşurat şi râzând singur, fără nici un rost, se pierdu în întunericul străzii, neştiind nici el în ce parte s-o ia.

Intră în holul unui hotel, cu gândul să întrebe unde este sediul Diviziei 3 a forţelor de menţinere a ordinii şi avu inspiraţia să scoată cartea de credit şi să întrebe dacă e valabilă.

- E bună, spuse bărbatul de la recepţie, trecând-o prin faţa unui scaner. Aveţi o grămadă de bani.

- Serios?! se miră Hosman. Aşa ştiam şi eu.

- Doriţi ceva?

- Da. Vreau o cameră, trei sandvişuri şi o sticlă cu vin.

- Cu ce să fie sandvişurile?

- Cu orice. Las la latitudinea bucătarului vostru acest lucru.

- Vinul?

- Orice fel, dar ceva scump. Dacă spui că am mulţi bani, opreşte o sumă mai mare.

- Am oprit bani în concordantă cu preţurile mijlocii, spuse recepţionerul, înapoind cartea de credit, împreună cu o cheie. Aveţi camera 16, la etajul 1, cum urcaţi pe scară, pe culoarul din stânga.

Albert mulţumi, urcă în cameră, înfulecă sandvişurile aduse de o chelneriţă, bău vinul din sticlă, blocă încuietoarea de la uşă şi se culcă. Mereu în alertă, se urcă îmbrăcat şi încălţat în pat, trase plapuma peste el, îşi băgă capul sub pernă şi se cufundă într-un somn adânc, convins că, de frică să nu dea buzna în cameră tot felul de militari înarmaţi, de la tot felul de agenţii sau asociaţii, nu va putea adormi. După câteva ore, se trezi, stătu câteva clipe, să se dezmeticească şi să-şi dea seama unde se află.

Se spălă pe faţă, stinse lumina, coborî, întrebă unde se găsea sediul Diviziei 3, lăsă cheia şi ieşi.

Recepţionerul îi spuse că, de la intrarea hotelului, trebuia să meargă o sută de metri spre dreapta, pe aceeaşi parte, până la staţie, să ia bilet de la orice automat, cu cartea de credit, să se urce în orice autobuz şi să se dea jos la a treia oprire, dar nu-l prevenise că va avea de a face cu un nebun care să nu-l lase să urce.

- Eu fac ordine aici, îi spuse omul, apucându-l de mânecă.

- E treaba ta, îi spuse Albert. Eu mă grăbesc.

- N-ar trebui să te grăbeşti. Ar fi bine să stai cuminte până te programez să urci într-un autobuz.

- E fără sens ce spui. Nu e înghesuială, autobuzele trec aproape goale. Am bilet, mă urc şi la a treia cobor.

- Nu merge aşa, spuse omul. Dumneata eşti străin în oraş. Nu ştii.

- Ce să ştiu?! Ăsta e dialog fără sens. În primul rând că nu sunt străin de oraş, iar în al doilea rând, dacă aş fi venit din altă parte, ar trebui să te porţi frumos cu mine. Ai auzit de ospitalitate?

- Sigur. Eu încerc să fiu ospitalier în staţia mea, să te programez în ce autobuz să te sui, iar tu mă ţii de vorbă.

- Eu te ţin de vorbă?! se enervă Albert. Poate te pocnesc.

- Am intuit bine când m-am gândit să nu te las să urci în autobuz. Eşti violent şi ofensezi o autoritate.

- Ce autoritate ofensez?

- Pe mine. Crezi că stau de nebun să fac ordine în staţie?

- Da.

- Ei, bine, află că nu stau degeaba aici. E staţia mea şi aici eu comand.

- Cum adică e staţia ta? întrebă Hosman.

- Am cumpărat-o. Când au fost scoase staţiile la vânzare, am licitat şi am dat banii pe ea.

- S-au privatizat şi staţiile de autobuz?