Partidul de export

- Sigur, spuse proprietarul staţiei.

- Dacă îi fac semn şoferului să mă ia dintre staţii?

- Nu opreşte.

- Dacă e staţia ta, îţi plătesc o taxă şi mă urc în autobuz. Presupun că nu ai cumpărat staţia de amorul artei, spuse Albert.

- Plăteşti şi o taxă, dar aştepţi şi până te programez în ce autobuz te urci. Sunt nişte reguli. Ca om de menţinere a ordinii pe suprafaţa asta de beton am şi eu o responsabilitate. Nu pot lăsa pe fiecine să se suie oricum în autobuz.

- Cum adică „oricum”? Ce condiţii trebuie să îndeplinesc?

- Nu trebuie să îndeplineşti nici o condiţie. Trebuie să aştepţi să te programez.

- Spuneai ceva de o taxă, spuse Hosman căutând prin buzunare.

- Îţi iau eu şi taxa, dar întâi trebuie să mă uit pe diagramă şi să stabilesc autobuzul în care să te sui.

- Bă, tu încerci să-ţi baţi joc de mine. Abia am scăpat de dobitocii care protestează împotriva celor care nu închid poarta lor, iar acum, hop şi tu!

- Înţeleg că eşti un tip antisocial, care nu vrea să se supună regulilor. Am intuit bine atunci când nu te-am lăsat să urci în autobuz aşa cum vrei tu.

- Ai intuit pe dracu’! N-ai intuit nimic.

Albert îşi trase braţul de care îl apucase nebunul şi se îndreptă către autobuzul care tocmai se oprise în staţie. Cu un cap mai înalt şi cu mult mai multe kilograme de muşchi pe el, proprietarul staţiei îl apucă de gulerul hainei şi în trase înapoi.

Enervat, scose pistolul, vrând să-i tragă un glonte în braţ şi să scape din strânsoare, dar responsabilul cu ordinea de întoarse şi fu lovit în plin.

- Ce lume, îşi spuse Hosman, urcând în autobuz.

Pe fereastră, văzu că în staţia slab luminată nu mai era decât dobitocul care nu-l lăsa să plece, căzut pe trotuar, şi se mai linişti.

Puse pistolul la loc, în buzunar, se aşeză pe un scaun şi, cât timp făcu exerciţii de respiraţie, să-şi potolească bătăile accelerate ale inimii, ajunse la destinaţie.

Chiar dacă era întuneric, nu-i fu greu să găsească clădirea Poliţiei; avea o firmă luminoasă cât toate zilele.

La intrare, fu luat în primire de o tânără în uniformă de gardian:

- Dumneavoastră?

- Îl caut pe locotenentul Haralambie Maral, zis Harry.

- Aici este. Vă aşteaptă. Vă rog să aşteptaţi un minut!

Albert se gândi că, dacă era aşteptat, vorbise Nopsov la telefon, dar îl contraria un lucru, faptul că el putea să vină oricând, peste zece, peste o sută de ore. Putea să nici nu mai vină. Ce făceau? Îl aşteptau, aşa, ca proştii?!

Poliţista se întoarse, îl conduse până în faţa unei uşi duble, din lemn, foarte înaltă, îi deschise şi îl introduse într-un hol imens, puternic luminat.

Intrară într-un birou, femeia închise uşa după ei, rămânând înăuntru, iar locotenentul se ridică şi veni către Hosman. Zâmbi, îl apucă de mână şi i-o scutură cu putere.

- Vă felicit pentru spiritul civic de care daţi dovadă! spuse.

- Ce spirit civic?!

- Faptul că v-aţi dat seama de greşeala făcută şi aţi venit aici, direct, fără să vă mai căutăm noi, vă onorează.

- Aveaţi de gând să mă căutaţi?

- Evident. Asta e datoria noastră.

- Sunteţi locotenentul Haralambie Maral, cum scrie pe uşă?

- Sigur.

Albert îi întinse bileţelul primit de la comisar, iar locotenentul îl citi cu multă atenţie şi i-l înapoie.

- Vă ajut cu cea mai mare plăcere, dar întâi trebuie să vă întocmesc un act de arestare. Bineînţeles că voi specifica faptul că v-aţi predat imediat. Asta atârnă greu în ochii procurorului care preia cazul.

- Ce caz?! Nu sunteţi subalternul comisarului Artur Nopsov?

- Nu sunt subalternul nimănui. Când apare o infracţiune, procedez la arestare.

- Ce arestare? întrebă Hosman.

- A dumneavoastră?

- De ce vreţi să mă arestaţi?

- Pentru crimă, spuse Harry. Cu puţin timp în urmă aţi ucis un proprietar de staţie de autobuz .

- De unde ştiţi?

- Avem înregistrarea filmată a incidentului. Toate staţiile de autobuz au camere de filmat.

- Chiar dacă l-am omorât pe nebunul care spunea că menţine ordinea în staţie, nu-mi pare rău, spuse Albert. N-am venit să mă predau, ci să vă ajut.

- Nu văd cu ce ne poţi ajuta, spuse locotenentul.

- În lumina ultimelor evenimente, nu vrei să vezi. Şeful vostru m-a trimis aici şi, drept mulţumire, sunt acuzat de crimă.

Hosman le relată, cu lux de amănunte, discuţia pe care o avusese cu agentul Artur Nopsov în barul de la subsolul unei tipografii, iar locotenentul şi agenta pufniră în râs.

- Ai căzut în capcana unui nebun, spuse Harry. Aşa zisul comisar nu e deloc comisar, ci unul fugit din cine ştie ce spital de psihiatrie. Nu l-am arestat pentru că nu a provocat nici un incident major. Pe unde merge, spune povestea cu celulele sexuale masculine, care, chiar dacă sunt scoase din mediul lor natural, pot trece prin ţesuturi foarte dure.

- De unde ştii toate astea? Spunea că e un secret ştiut doar de medicul vostru legist.

- Nu e nici un secret. A povestit lucrurile astea despre psihotactism sau chemotactism oricui a stat să asculte. Povestea lui despre atracţii sexuale, despre feromoni volatilizaţi în aer, compatibilităţi psihice inexplicabile sau alte minuni ne e cunoscută, dar nu putem să arestăm pe cineva pentru că spune minciuni.

- În schimb, pe tine trebuie să te arestăm, spuse agenta. Proprietarul staţiei de autobuz a decedat în drum spre spital, ia situaţia îţi e agravată şi de faptul că ai mai avut o tentativă de crimă. Ai împuşcat în picior un bărbat care demonstra paşnic pentru dreptul lui de a vedea poarta de la bloc închisă.

- Nu demonstra deloc paşnic. Împreună cu alţi nebuni din Asociaţia Celor Ce Militează Pentru Închiderea Porţii, bara, ostentativ, aleea de la intrarea în bloc. Erau ameninţători, ca şi tâmpitul care m-a apucat de guler şi m-a tras înapoi, să nu mă pot sui în autobuz. Am fost în legitimă apărare.

- Apărare, neapărare, suntem nevoiţi să te reţinem şi să demarăm cercetările în privinţa ta.

- Mă arestaţi?! se miră Hosman.

- Sigur. Vei fi condus în arest.

Poliţista care îl însoţise până acolo, îi vârâse ţeava unei arme între coaste şi, punându-l cu braţele ridicate şi palmele pe perete, începuse să-l pipăie şi să-i caute prin buzunare. După ce îi confiscă pistolul, se trase câţiva paşi înapoi şi îl înmână locotenentului.

Fără nici o vorbă, îl scoase din încăpere, în holul imens de afară şi îl salută pe Maral.

Deschise una dintre cele două uşi duble, din lemn masiv, şi, sub ameninţarea revolverului, îl împinse pe Albert în spaţiul dintre acestea. Stinse lumina pe hol şi se vârî şi ea în spaţiul îngust, încuind cu cheia pe dinăuntru.

- Ne sufocăm aici, spuse bărbatul. Ce idee pe ăia care au construit un sediu de poliţie cu două rânduri de uşi duble în acelaşi perete.

- Sediul ăsta a fost confiscat de la un bogătaş certat cu legea. Aşa se construiau casele pe vremuri, probabil pentru a nu intra frigul, spuse agenta. Nu stăm mult.

- E întuneric.

- La ce ne trebuie lumina? întrebă agenta.

- Dacă vine cineva de afară?

- Nu intră nimeni. Am închis cu cheia şi spre holul de la intrare, şi spre holul dinspre biroul şefului.

- Trebuia să mă duci la arest, nu să ne băgăm în spaţiul dintre uşi, spuse Hosman.

- Preferi la arest?

- Nu.

- Atunci, lasă prostiile şi caută să te concentrezi1 se răsti femeia.

- Să mă concentrez?! Eu sunt acuzat de crimă, iar tu spui să mă concentrez?

- Te fac scăpat.

- Aşa mai merge şi nu mai trage de mine că pot să mă dezbrac şi singur, spuse Albert. Şi lasă jos arma aia, că se poate descărca din greşeală.

- Ar fi bine să vorbim mai puţin.

- Trebuie să ne dezbrăcăm de tot?

- E cald, spuse poliţista.

- Nu aveai nici un birou disponibil?

- Nu. Suntem în afara programului şi toate birourile sunt închise. În afară de mine şi de Maral, în sediu nu se mai găsesc decât gardienii arestului.

- Dacă ne surprinde vreunul? o întrebă.

- N-au voie să părăsească postul de pază.

În biroul lui, locotenentul deschisese unul dintre zecile de difuzoare existente şi, aşezându-se mai comod în fotoliu, pusese picioarele pe birou şi asculta icniturile, gâfâiturile, respiraţia sacadată şi frânturile de frază pe care şi le aruncau, din când în când, cei doi îndrăgostiţi.

- Acum ce facem? întrebă Albert într-un târziu. De dezbrăcat a fost uşor, dar să te îmbraci între două uşi, într-un spaţiu aşa mic, mi se pare imposibil.

- Nu ne îmbrăcăm încă, spuse femeia.

- N-o să ne culcăm aici.

- Mai stăm.

La auzul unor noi serii de oftaturi şi cuvinte de dragoste, locotenentul îşi aprinse o ţigară din plante medicinale şi începu să pufăie, relaxat, zâmbind cine ştie cărui gând ascuns.

Într-un târziu, agenta descuie uşa exterioară, deconectă microfoanele şi se uită în stânga şi în dreapta, să nu apară vreun gardian. Adună hainele şi îl împinse pe Albert în camera de gardă, trăgând perdeaua şi blocând uşa.

- Ne îmbrăcăm aici, spuse agenta.

- Era mai bine în camera asta, spuse Albert, în timp ce îşi încheia nasturii de la cămaşă.

- Nu m-am gândit.

- Trebuia să te gândeşti. Aveam şi pat.

- Nu ştiu ce mi-a venit, se scuză femeia. Instinctele mele au luat-o razna.

- Ce instincte? A trebuit să depunem o muncă deosebită să ne dezbrăcăm în spaţiul dintre uşi. Sunt leoarcă de transpiraţie, iar ţie ţi se vede pe faţă că eşti marcată de efort. Camera asta era un loc infinit mai bun.

- Aşa-i. Puteam să mai aşteptăm. Nu ştiu ce mi-a venit.

- Dacă mai aveai puţină răbdare, puteam merge la hotel, spuse Hosman. E unul, aici, în apropiere, la numai trei staţii de autobuz.

Agenta îşi trase fusta, îşi puse cizmele şi se ridică în picioare, să controleze dacă are toţi nasturii închişi, apoi îşi aranjă părul, îşi închise cureaua şi puse revolverul în toc.

- Nu-mi pot permite, spuse poliţista. Sunt în exerciţiul funcţiunii.

- Poţi aştepta până la sfârşitul programului. Nici acum nu e târziu.

- Indiferent ce facem de acum înainte, nu mergem la nici un hotel. Coborâm la subsol. Vei avea o surpriză.

- Vrei să mă atragi într-o capcană? întrebă Albert.

- Nu.

- Atunci ce căutăm la subsol. N-ar fi mai bine să părăsesc clădirea?

- Când ţi-am spus că îţi dau drumul, nu a fost o promisiune făcută sub influenţa instinctului exacerbat. Vei pleca, dar întâi vreau să îndeplinesc un ordin, în ceea ce te priveşte, explică agenta.

- Ce ordin?!

- Vreau să-ţi arăt doi prizonieri interesanţi. Cred că deja au fost puşi în două cuşti metalice.

- Aveţi cuşti metalice?! se miră bărbatul.

- Sigur. Orice sediu de poliţie are aşa ceva.

- Aşa ştiam şi eu, dar Artur Nopsov susţinea că, la secţiile de poliţie din oraşul ăsta, nu există cuşti metalice.

- E încă o dovadă că nebunul vorbeşte prostii. Până acum, chiar dacă a călcat vreodată în clădirea vreunei poliţii din oraş, în arest nu ştiu să fi fost. A stat mai mult prin spitale. Dar, mai bine să mergem! spuse femeia.

- Spuneai ceva de o surpriză...

- Dacă a venit vorba, nu mai e nici o surpriză. Unul dintre cei arestaţi e Artur.

- L-aţi arestat? întrebă Hosman.

- Sigur.

- De ce? Aţi spus că nu arestaţi pe nimeni pentru minciună.

- Arestăm pe cine vrem, se supără poliţista. Am arestat şi fata de la bar.

- Chelneriţa ucigaşe?

- Chelneriţa, dar nu ucigaşe. I-am urmărit şi i-am arestat la ea acasă.

- Dacă fata nu e ucigaşe în serie, cum povesteşte cel ce se dă drept comisar, de ce aţi arestat-o? întrebă Albert.

- Am primit ordin s-o arestăm şi s-o testăm.

- Ce ordin mai e şi ăsta?

- Trebuie s-o testăm dacă e aptă să meargă să lucreze în interiorul planetoidului, spuse femeia.

- Cum vreţi s-o testaţi?

- Prin intermediul tău.

- Cum adică?!

- Adică te dăm pe mâna ei.

- Între uşi? râse bărbatul.

- Nu e nici o glumă.

- Nu văd sensul. Vreţi să mă daţi pe mâna chelneriţei pentru a o testa pe ea. Ce fel de test mai e şi ăsta?!

- Acum, după ce s-a culcat cu Artur, e atrasă de tine, spuse poliţista. Am făcut toate măsurătorile spectrale şi subsonice posibile. Priveşte!

Scoase un aparat, apăsă câteva butoane, într-o ordine ştiută doar de ea, şi îi arătă pe ecran.

- Bun, şi?! întrebă Hosman.

- Şi am tras concluzia că, atunci când o vei vedea, vei fi şi tu atras de ea.

- Nu am nici un chef. Prefer să aprofundez relaţia cu tine.

- Şi eu prefer lucrul ăsta, dar datoria e înainte de toate, spuse femeia. Vei vedea că, dacă ne apropiem, atracţia exercitată de fată va creşte. Nu mai ai nevoie de mine. Vei putea merge cu ea la hotel.

Împinse o uşă metalică, masivă, apăsă un comutator şi îl invită să coboare o scară spiralată. Ajunşi jos, traversară culoarul dintre cuştile metalice, răspunseră la salutul gardienilor şi trecură mai departe, spre fundul hrubei.

Poliţista scosese un baston din lemn şi lovea arestaţii peste degete. Treziţi din somn, aceştia se prinseseră cu mâinile de barele metalice şi strigau, scoteau sunete inumane sau proferau fraze porcoase.

- Uite, îi arătă agenta pe ecranul aparatului, fata e tot mai atrasă de tine. Aici se vede, grafic, şi interesul tău crescând faţă de ea.

- Prostii. Nu simt nici o atracţie. Mi-e de-ajuns.

- Aşa spun toţi.

- Care toţi?! se miră Albert.

- Toţi cei folosiţi de noi la depistarea femelelor care sunt apte să meargă la produs.

- N-am mai auzit aşa ceva. Poliţia, în loc să combată prostituţia, formează prostituate?

- Despre ce prostituate vorbeşti? întrebă femeia.

- Mai devreme, ai spus că vreţi să o testaţi, să vedeţi dacă e aptă să lucreze, undeva, în subsolul planetoidului, şi, pentru asta, vă folosiţi de mine. Acum, îmi spui franc în faţă că o trimiteţi să producă. Ce să producă?

- Ah, ai luat expresia în mod strict literal. Ai înţeles că sunt nişte târfe care merg în interiorul planetoidului, organizat ca un imens bordel.

- Nu era logic să înţeleg acest lucru? întrebă Hosman.

- Fiecare cu logica lui.

- Dacă nu produc bani, ce produc aceste femei?

- Transpiraţie, ce altceva?! răspunse agenta printr-o întrebare.

- Credeam că vreţi s-o împerecheaţi cu mine, cu Artur sau cu cine ştie cine, să vedeţi dacă prinde meseria. Credeam că vreţi s-o trimiteţi să se culce cu mai mulţi clienţi şi să aducă bani poliţiei.

- Ai înţeles greşit. Fata merge acolo unde merg toate femeile care pleacă. Acest fel de femei şi numai acestea, atunci când dispar de aici, de pe suprafaţa planetoidului, ajung într-un spaţiu subpământean. Vrem să vedem dacă şi chelneriţa are simptoamele specifice unei femei apte să transpire pentru societate, pentru noi toţi. Noi, forţele de menţinere a liniştii şi ordinii suntem cei care se ocupă cu testarea şi livrarea femeilor apte să meargă la produs în minele subpământene.

- De când am revenit pe Pământ, cred că am mai auzit undeva despre tâmpenia asta cu femeile trimise să muncească în minele Pământului. spuse bărbatul. E o cruzime.

- Ce e o cruzime?

- Să trimiţi femeile în mină. Femeile şi bărbaţii nu sunt la fel. Sunt două sexe discriminate pozitiv. Nu pui o femeie să dea cu târnăcopul şi un bărbat să croşeteze. De ce nu trimiteţi bărbaţii în mină?

- S-a constatat că transpiraţia nici unui bărbat nu poate fi folosită ca sursă de energie, explică poliţista. Au fost supuşi la cele mai diverse teste, încă înainte de venirea nopţii; nu sunt buni de nimic. Nici măcar unul nu transpiră cum trebuie.

- Lasă dracului transpiraţia! spuse Albert. La baza progresului economic al unei societăţi stă munca, nu sudoarea.

- Eşti naiv. La baza tuturor lucrurilor stă sudoarea. Sudoarea acestor femei de excepţie. Fără ele, în condiţiile în care nu ne mai luminează soarele, putem muri. În antichitate era valabil sloganul „Cine nu munceşte, nu face dragoste”. Acum, lucrurile s-au schimbat; „cine nu face dragoste, nu transpiră”. E o melodie foarte cunoscută.

Începu să fredoneze melodia, lucru care îl scoase din sărite pe Albert.

- Şi noi doi am făcut dragoste, între uşile alea, apoi am transpirat abundent. Ce folos?

- Nu e vorba de orice fel de dragoste şi de orice fel de transpiraţie, spuse agenta. Nu e vorba de orice fel de femeie. Eu, de exemplu, pot să fac dragoste şi să transpir până leşin; nu sunt aptă să reprezint societatea în subsolul Pământului. Nu pot merge în minele din interiorul planetoidului oricât de mult aş asuda. Mi-ar place să am calitatea de fi testată şi recrutată în scopul ăsta. Deocamdată, nu am decât misiunea de a descoperi alte femei şi de a le livra Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor, cu care avem contract de colaborare. Ei le trimit în mină, să muncească şi să producă transpiraţie.

- Ştiam că femeilor le plac bărbaţii muncitori, nu invers.

- Orice poate fi aproape de adevăr fără să-l atingă, chiar şi faptul că femeilor le place ca unii bărbaţi să muncească pentru ele, ca să se împerecheze, totuşi, cu leneşii. Bărbaţii muncitori sunt nişte proşti. Filfizonii şi leneşii sunt odihniţi. Bărbaţi potenţi, transpiraţi şi cu multe kilograme de muşchi sunt un clişeu cinematografic perimat.

- Am deviat de la subiect, spuse Hosman.

- Chiar. M-ai întrebat unde merg femeile, atunci când merg. Ne-am apucat să discutăm despre un lucru, iar discuţia a luat-o la vale.

- Mie, chestia asta cu transpiraţia ca sursă de energie mi se pare ceva science fiction.

- Ăsta e adevărul, spuse poliţista. Acolo, în minele subpământene, femeile produc sudoare. De-asta am spus că la baza societăţii noastre stă sudoarea. Numai sudoarea lor şi numai în anumite condiţii. Aici, la suprafaţă, transpiraţia acestor femei de excepţie nu ar fi decât o secreţie urât mirositoare, ca oricare alta. În interior, sudoarea anumitor femei e aur curat. În condiţii optime, dezvoltă mii de gigacalorii.

- E o mutaţie. E vreo inginerie genetică.

- Nu cred. Afacerea ţine foarte mult de mediul subpământean. E vorba de influenţa condiţiilor de mediu asupra femeilor cu predispoziţie de secreţie sudoripară.

- Când îşi pun ele în cap, femeile pot secreta orice, spuse bărbatul.

- Nu e glumă. Ziarele scriu că mediul propice din Pământ le face să aibă procese fiziologice deosebite de cele avute la suprafaţă, dar parcă poţi şti. Nu s-a întors nimeni din minele planetoidului.

- Continui să cred că mă iei în râs. Robert Caran, preşedintele nostru, spunea că iniţiatele lui sunt femei golite de conţinut. De transpiraţie, probabil.

- Deloc, spuse femeia. Te luam în râs dacă îţi spuneam că societatea civilă ne critică peste tot că deţinem închisori secrete, că ţinem prizonierii nemâncaţi până mor, că îi privăm nu numai de libertate, dar şi de dreptul la o judecată justă, că îi punem să mănânce seminţe ca să ne batem joc de ei, că îi batem crunt dacă scuipă pe jos şi alte năzbâtii.

- Şi, faceţi asta?

- Bineînţeles că nu, minţi agenta.

- Ce poziţie ciudată are domnul Nopsov! exclamă Albert. Parcă e mort.

- E mort de-a binelea, spuse chelneriţa, când îi văzu.

Agenta se apropie de celulele din bare de fier şi strigă gărzile. De cine ştie unde, apărură doi bărbaţi în uniformă, înarmaţi până în dinţi.

- Deschide! spuse unuia dintre gardieni.

- Unde?

- La cuşca mortului.

Gardianul le deschise, iar femeia se aplecă asupra cadavrului, îl întoarse cu faţa în sus, îi desfăcu haina şi îi rupse cămaşa.

- E desfigurat, spuse Albert.

- Nu avea cum să se degradeze aşa repede, spuse chelneriţa. Nu sunt nici două ore de când a murit în chinuri groaznice, sub privirile mele.

- Ce pete roşii are pe corp şi, mai ales, pe cap?! se miră agenta.

Exact cum a descris el urmele ieşirii celulelor reproducătoare masculine prin craniu şi pielea capului. Nu credeam să se întâmple acest lucru.

- Ziceai că minte.

- Credeam că minte, spuse poliţista. Dacă se dădea drept agent al forţelor noastre, putea minţi orice.

- Poate era ofiţer sub acoperire.

- Ai venit cu bilet de la el, dar Haralambie Maral nu-l cunoaşte. Să fie superiorul locotenentului, era doar un vis al lui.

- Bine că v-aţi pus mănuşile alea din piele, spuse unul dintre gardieni. Poate fi vreo boală contagioasă.

- Nu cred, spuse agenta. Uite, petele încep să dispară!

- Să chem medicul legist? întrebă cel de-al doilea gardian.

- N-ar fi rău, dar nu cred că va găsi ceva suspect. Când l-am adus, părea în formă. Acum, şi aşa nu se mai poate face ceva în ceea ce îl priveşte. Cred că am greşit.

- A greşi este omenesc, a repara greşeala este supraomenesc, spuse Albert.

- Nu vreau să repar nici o greşeală, spuse poliţista. Să uităm totul!

- Ca să poţi uita un lucru, trebuie să vorbeşti mult despre el, spuse Hosman.

- Sunt sătulă de conversaţii. Dacă trebuie să uit în gălăgie sau să-mi amintesc în tăcere, e acelaşi lucru.

Îi şopti ceva unuia dintre cei doi gardieni, iar acesta deschise uşa cuştii în care se găsea chelneriţa, fluturând revolverul şi făcându-i semn lui Albert să intre.

- Nu aşa ne-a fost vorba, se întoarse acesta către agentă. Spuneai că mă faci scăpat.

- S-au schimbat datele problemei, se auzi vocea agentei.

Înainte de a se stinge luminile, Hosman apucă să vadă cum chelneriţa împingea uşa grea, din bare metalice, lovind gardianul peste faţă, şi se gândi că e mai bine să se facă una cu pământul.

Urmă un scurt schimb de focuri, apoi, în întuneric, se aşternu o linişte de mormânt.

După câteva minute, se simţi tras de haină.

- Hei, e cazul să părăsim teatrul de operaţiuni!

- Cine eşti tu? întrebă Albert.

- Fata de la bar.

- Fata de la bar? Am uitat şi să te întreb cum te cheamă. Ce vrei?

- Să mergem! spuse chelneriţa.

- E întuneric.

- Ţine-te de mâna mea!

După un timp, ajunseră la scara spiralată de la ieşire, o urcară, mai mult pe brânci, şi împinseră uşa.

Holul de la intrare era la fel de întunecat ca şi subsolul arestului.

Fata îl lăsase de mână şi intrase în camera de gardă, întorcându-se cu două lanterne.

- Ăsta cine mai e?! se sperie Albert.

- Nu mă mai recunoşti? Sunt Artur Nopsov.

- Nu eşti mort?!

- Absolut deloc. A fost o înscenare. Eu l-am lovit pe gardianul de lângă mine cu un drug de fier, iar chelneriţa a împuşcat-o pe femeie şi pe alţi doi gardieni. Restul a fost floare la ureche.

- Cum i-aţi nimerit?

- Vedem pe întuneric, spuse chelneriţa.

- Ce facem?

- Aşteptăm să vină echipa medicală.

- Pentru ce?

- St! Stinge lanterna şi ascundeţi-vă după fotolii! spuse fata. Au sosit.

Pândiră momentul când cinci indivizi înarmaţi, cu truse medicale, truse de reactivi chimici şi brancarde în mâini, intrară în arestul poliţiei şi se repeziră să blocheze uşa.

- Acum, putem pleca liniştiţi, spuse fata. Un timp, nu ne mai urmăreşte nimeni. Avem şi maşină la scară.

Înainte de a fi lovit în cap de Nopsov, cu mânerul unui pistol automat, şoferul asistenţei medicale nu mai apucă să spună nici un cuvânt. Îl aruncară în spatele unui gard viu, cu flori luminoase, puseră în maşină armamentul şi echipamentul electronic confiscate de la gardieni şi se urcară, Artur la volan, fata pe scaunul din dreapta şi Albert pe bancheta din spatele acestora.

- Unde mergem? îi întrebă.

- Părăsim oraşul. Cea mai bună ascunzătoare sunt hrubele minelor din subsolul planetoidului, spuse Artur.

- Ce căutăm acolo?

- Cu puţin noroc, prin labirintul de coridoare, ajungem dincolo, în oraş, în Esper. Subsolul face legătura dintre lumi.

- Suntem în Esper, spuse Albert.

- Deloc. Suntem în noaptea oraşului ilustrat. Nu vezi ce întuneric este?

- Ba da. În afară de fosforescenţa afişelor şi farurile autobuzelor, tramvaielor sau maşinilor mici, cum este asta, furată de noi, nimic nu luminează. E un întuneric total. Nu poate fi o pană de curent.