Pascal Bruckner

Dar Francesca veghea.

— Ajunge, Jerome, termină cu maimuţărelile tale! El tresări, primind afrontul ca pe un scuipat, în vreme ce îşi desfăcea strânsoarea, îmi calculam şansele de fugă. Acum era clipa sau niciodată. Uşa salonului era deschisă. Din câteva salturi, puteam să-l străbat, să ajung în vestibul, să urc la etaj, să mă închid în cameră cu Helene. Pe urmă vom lua o hotărâre. Cu un brânci, m-am smuls din braţele stăpânului, am împuns-o la fugă spre camera principală, în trecere m-am izbit de Francesca care s-a clătinat ca un turn greu. Dar picioarele mele de cârpă m-au lăsat iute.

Cu o repeziciune surprinzătoare gnomul mă răsturnase la pământ. Mă lovisem la cap, am ameţit. Oricât aş fi izbit în ţeasta atacatorului, oricât aş fi dat din picioare, nu avea nici un efect. Nu deţineam mijloacele de a-l respinge, sunt un plăpând. S-a suit peste mine, şi-a aplecat mutra hidoasă deasupra feţei mele şi, calm, m-a pălmuit. Revăd mâna aceea ridicată: nu mâna care vrea să doboare sau să ucidă, ci aceea care administrează unui puşti prost crescut o corecţie. Mi-am înfundat faţa în covor. M-a ridicat de jos şi, cu degetele strânse ca un cleşte în jurul bicepsului meu, m-a dus în salonaş. Francesca, scoasă din fire – o făcusem să cadă – se stăpânea să nu mă lovească. Steiner, cu obrazul deteriorat de afrontul pe care-l încasase faţă de mine, o liniştea neconvins.

— Ei bine, ce ne răspunzi?

Lătra, încă mai crezând că era vorba de o farsă stupidă, jignit că fusesem pălmuit ca o lichea, la rândul meu am urlat.

— Mă plic-tiseşti, auzi, mă plic-ti-seşti! Insulta mi-a făcut un bine nebun.

Instantaneu, Raymond mi-a tras tare un cot în coaste, tăindu-mi respiraţia, a scos o cagulă din buzunar şi mi-a îndesat-o peste cap. Totul fără nici o patimă, cu o economie de mijloace care-l revela pe profesionist. Câine de pază, factotum, bucătar, nu exista rol pe care să nu-l poată el încarna. Servilitatea feudală îi conferea o incomparabilă supleţe de folosire. Cu o mână mi-a răsucit braţul, cu cealaltă mă ţinea de gulerul de la pulovăr. Durerea mă silea să merg strâns lipit de el.

— Unde mă duci? Domnule Steiner, ajutaţi-mă, vă implor! Gnomul mă împingea, mă sufocam sub ţesătura aspră a cagulei. Ţipam, dădeam din picioare. Nişte uşi s-au deschis, s-au închis, am coborât o scară. Hotărârea mi s-a topit la gândul ca mă dusese în pivniţă. Temnicerul meu mă călăuzea cu o mână fermă, fără agresivitate. După zgomot am ştiut că eram la nivelul cazanului, îi auzeam trepidaţiile.

Apoi Raymond a deschis şi închis atâtea încuietori cu nişte chei grele care zăngăneau, a străbătut atâtea coridoare umede, atâtea tunele care coteau şi prin care trebuia să merg îndoit de spate, încât m-a zăpăcit. Era cu putinţă ca subteranele acestei ferme să fie atât de mari? Îmi era odios să ştiu că nişte frumoase întemniţate zăcuseră aici şi umpluseră bolţile cu strigătele lor, cu plânsul lor. Am mai făcut câţiva paşi în lungul unei galerii destul de înclinate, clănţăneam din dinţi, în sfârşit, Raymond m-a pus să îngenunchez şi am intrat de-a buşilea într-o săliţă cu iz de umezeală. Mi-a scos cagula şi fără o vorbă m-a încuiat acolo cu cheia.

Am reperat numaidecât marele ceas bombat din tavan care difuza în celulă o lumină slabă. Mecanismul era stricat şi scotea acel zumzăit caracteristic viespilor sau muştelor gata să moară, ce cad pe spate şi se învârtesc dând din picioare. Lentila aparatului părea un fel de ochi mare care mă observa: camera de supraveghere era probabil încastrată în ea. Abandonat acestui scrâşnet continuu într-o atmosferă mefitică, nu mai reuşeam să-mi reglez respiraţia, inspiram prea repede, înainte de a expulza tot aerul, inima mi se ambalase. M-am aşezat pe un soi de rogojină, ale cărei fibre îmi împungeau coapsele, într-un colţ se aflau un mic duş şi o toaletă sumară. Nu îndrăzneam să privesc ceasul de frică să nu îmbătrânesc pe loc. Am strigat după ajutor, nu-mi auzeam nici propria voce, izolaţia era totală şi-mi înghiţea cuvintele. Din când în când, o vibraţie slabă străbătea aerul. Transpiraţia îmi şiroia pe faţă deşi era sub zero grade. Această celulă subterană era un fel de hernie a stâncii, o bulă de aer în masa minerală.

Treptat m-a cuprins panica. M-am năruit într-o tornadă mentală care mi-a răpit întreaga luciditate, toată prezenţa de spirit. Un spasm mi-a sfâşiat măruntaiele. Abia am avut vreme să-mi dau jos pantalonii şi, lăsând deoparte orice ruşine, cu maţele în dezastru, m-am uşurat chiar acolo pe jos. M-am târât până în celălalt capăt al carcerei, incomodat de propria mea putoare, îmi era necaz pe mine că refuzasem să fac târgul cu ei, îmi era necaz mai ales pe Helene. La urma urmei, era greşeala ei. Ea îl ademenise pe bătrân, stârnise gelozia nevesti-sii. Am rămas acolo, în stare de prostraţie, dezgustător, astupându-mi urechile ca să nu aud mersul acelor de ceasornic, ca să scap de clepsidra nebună care mă devora dinăuntru, îmi accelera decrepitudinea. Eram terminat. Capitulam dinainte, ştergeam cu buretele orice noţiune de onoare, fidelitate. Orice mai degrabă decât să mucegăiesc în gaura asta.

După multă vreme, am auzit declicul unei încuietori care se deschide. Raza unei torţe a luminat josul peretelui, l-am recunoscut numaidecât după respiraţie. M-am năpustit în patru labe spre salvatorul meu.

— Domnule Steiner, scoateţi-mă de aici, vă rog. Accept tot.

Stăteam în genunchi în faţa lui, degajând o duhoare oribilă.

— Sunt dezolat, am spus, arătând spre fundul meu. Steiner, care încă nu intrase, plimbă fascicolul lămpii pe pereţi, îl fixă pe orologiu.

— De câte ori cobor aici, am aceeaşi impresie ca şi odinioară, de punere în mormânt, înţeleg perfect frica ta.

Această turuială neaşteptată, această indulgenţă m-au mişcat. M-a luat de mână.

— Nu meritai o asemenea încercare, au fost prea duri cu tine. Nu trebuie să le porţi pică. Francesca este enervată: Helene aproape că a desfigurat-o, e o încăpăţânată fata aia. Şi, pe urmă, în ultimele zile a ieşit iar la lumină un vechi dezacord: absenţa băieţilor frumoşi în Fanar. Această discriminare o scoate pe Francesca din fire. Forţa îi face pe băieţi mai dificil de prins şi păstrat. Trebuie să remediem neajunsul într-un fel sau în altul. În fine, tu ai fost grosolan cu ea, ai trântit-o jos deliberat…

— Sunt… sunt dezolat.

— Perfect, să nu mai vorbim despre asta. Planul arată aşa: acum pleci cu Raymond. Vei face punct cu punct tot ce-ţi va spune el. Ţine minte: trei fete în schimbul Helenei.

— Trei fete? Da… dar de ce trei? Râse scurt, din fundul pieptului.

— Pentru că Helene a ta face cât trei şi pentru că aşa vrem noi. Acum, vino după mine.

Cât a durat drumul de întoarcere care a fost mai scurt decât drumul de venire (Raymond, bănuiesc, mă făcuse să trec de mai multe ori prin aceleaşi locuri ca să mă sperie), Steiner a avut delicateţea să nu se dea în pomeneală despre necazul meu. Aveam să fac un duş într-un cabinet de toaletă de lângă scară. Stăpânul mi-a dat nişte haine curate pe care le găsise în valiza mea. Mă luase sub pavăza lui. Apa caldă m-a liniştit, a făcut să-mi înceteze tremurăturile. Totuşi, ce era mai greu mă aştepta de acum înainte: s-o avertizez pe Helene. Raymond m-a dus la primul etaj, a deschis uşa cu cheia, a închis-o după mine. Aveam zece minute să-mi iau rămas bun.

Când să trec pragul m-a lăsat curajul. Ce am văzut m-a dat peste cap: încăperea era devastată, cearşafurile şi cuverturile smulse de pe pat, scaunele şi masa răsturnate, ţevile caloriferului deformate de lovituri, conţinutul truselor noastre de toaletă împrăştiat pe jos. Două ochiuri ale ferestrei fuseseră sparte, celelalte crăpate. Cioburi de sticlă sclipeau pe covor. Ghemuită într-un colţ, Helene plângea. Pe bărbie i se scursese sângele. Pielea părea întinsă peste faţa ei, ca un cearşaf pus la uscat. Se repezi în braţele mele.

— Iubitul meu, bietul meu Benjamin, măcar nu ţi-au făcut nici un rău. Ticul ei de nelinişte o apucase iar, dezagregându-i incredibila tinereţe. Buzele i se umflau, gura i se pungea înspăimântător: n-o mai vedeam aşa cum era, ci după portretul-robot schiţat de Steiner. Simularea parazita realitatea. La oricare dintre noi, ultimul chip le învinge pe precedentele. I-am povestit episoadele principale de după-amiază, i-am dezvăluit taina Fanarului, am dramatizat evenimentele. Repeta mereu: este de necrezut, este nemaiauzit. Am abordat în fine problema învoielii, i-am detaliat termenii târgului încheiat, i-am mărturisit dintr-o suflare consimţământul meu. La început a crezut că e vorba din partea mea de o farsă.

— Ai făcut bine să câştigi timp, dragul meu, a trebuit să suferi atât. Dar rămâi cu mine, nu-i aşa?

Faptul că după povestea înspăimântătoare pe care tocmai i-o spusesem îmi punea o asemenea întrebare m-a anulat. I-am replicat că nu puteam alege, că trebuia să ascult sau să pier. Steiner îşi dăduse cuvântul că totul va merge bine. Helene s-a desprins de mine, lăsându-şi furia să explodeze.

— Te mint, Benjamin, închipuieşte-ţi că ştiu tot despre noi, unde locuiesc, ce facultate termin. Ne-am repezit spre ei ca nişte muşte într-o pânză de păianjen, întâmplarea unei nopţi de iarnă le-a pus pe tavă ceea ce trebuiau să se ducă să caute la sute de kilometri. Din clipa când ai bătut la uşa lor şi le-ai spus numărul plăcii noastre de înmatriculare, au cules informaţii despre noi. Linia de telefon era într-adevăr întreruptă. Dar au un telefon portabil în perfectă stare de folosinţă.

Vocea îi suia spre note ascuţite pe măsură ce-mi amănunţea dovezile capcanei.

— Nu mă întrebi de ce totul e spart aici, cum de ştiu toate astea?

Egoismul meu continua s-o uluiască.

— De cum ai întors spatele, Francesca a venit în camera unde îmi făceam siesta. Faţa ei arăta ca o lungă penitenţă. Fără vreo altă introducere, m-a pipăit ca un geambaş, mi-a controlat dinţii şi părul. Am îmbrâncit-o, mi-a zis că sunt o codoaşă, o târâtură. Insultele au degenerat în păruială, îi ţâşnea ura prin toţi porii din piele. Am luat tot ce mi-a căzut sub mână ca să arunc în ea. Ai văzut ce lovitură i-am tras sub ochiul stâng: am dat în ea cu muchia cea mai tare a ghidului Michelin pe care tocmai îl răsfoiam ca să aleg unde să mâncăm diseară. Dacă nimeream cu un centimetru mai sus, îi crăpăm ochiul. A bătut în retragere, şi-a adunat puterile şi m-a pus la pământ cu un dos de palmă peste gură. Înainte de a mă încuia aici, m-a avertizat: „Eşti terminată, fâşneaţo, n-o să mai vezi niciodată Parisul.”

Helene bătea cu pumnul în pieptul meu ca să-şi sublinieze argumentele, obrazul stâng îi tresărea, muşchii feţei îi înţepeneau.

— Aşteaptă, nu-i tot. Se pare că Steiner a vrut într-adevăr să ne îndepărteze încă din prima seară. Se ataşase de mine. Dar unomul a avertizat-o pe Patroană care s-a întors fuga-fuguţa de la Lyon şi l-au silit pe bătrân să nu ne dea drumul, de aici dispoziţia lui execrabilă de a doua zi. Cât despre înscenarea din după-masa asta, e perfectă; te-au momit să te duci în pivniţă ca să te poată învinovăţi. S-au prefăcut că pleacă: Raymond i-a lăsat pe Ste