Apoi o scriere intitulată «Psaltul» şi alta, în formă de manual, Despre suflet, în care, adîncind diferitele întrebări relative la acesta temă, arată care erau în această privinţă părerile filosofilor elini, făgăduind că va expune propria lui părere într-o scriere separată.
A mai compus şi un Dialog cu iudeii, dialog care de fapt a avut loc în oraşul Efes cu Trifon , cel mai vestit dintre evreii timpului ac'eluia. în el se arată în ce fel l-a condus pe el harul dumnezeiesc către învăţătura credinţei, cu ce rîvnă a fost mînat înainte spre disciplinele filosofice şi cu ce fierbinte entuziasm s-a dedicat el căutării adevărului86.
în aceeaşi scriere se descrie şi campania de uneltiri a iudeilor împotriva învăţăturii lui Hristos, dezvoltînd în felul următor argumentaţia sa: «Nu numai că nu v-aţi pocăit pentru relele pe care le-aţi săvîrşit, ci alegîndu-vă cum aţi vrut oameni de la Ierusalim, i-aţi trimis peste tot pămîntul, zicînd că s-a ivit o erezie nelegiuită, aceea a creştinilor, aducînd împotriva noastră toate acele mărturii pe care le aduc împotriva noastră cei ce nu ne cunosc, aşa încît voi nu sînteţi numai cauzatorii nedreptăţii noastre, ci în general cauzatorii nedreptăţii tuturor celorlalţi oameni»87.
Mai departe, Iustin scrie că darurile profetice strălucesc încă viu în Biserică88 pînă în vremea aceasta. Apoi aminteşte de «Apocalipsa» lui Ioan, spunînd limpede că ea e opera apostolului89. Citează apoi cîteva cuvinte ale proorocilor şi convinge pe Trifon că ele au fost scoase din Scriptură de către iudei . Un foarte mare număr de alte lucrări ale aceluiaşi autor se mai află încă pe la fraţi.
Căci înaintea celor vechi scrierile acestui om s-au bucurat de a fi vrednice de atîta atenţie încît Irineu citează pasaje din ele, de pildă în cartea a patra a operei Contra ereziilor, unde spune: «Pe bună dreptate zice Iustin în scrierea sa Contra lui Marcion că nici în Dumnezeu n-ar crede dacă El ar fi învăţat că pe lîngă Făcătorul lumii ar mai exista încă un Dumnezeu, deosebit de El»91. Apoi în a cincea carte a aceleiaşi scrieri: «Pe bună dreptate a afirmat Iustin că înainte de a fi venit Domnul pe lume nicicînd satana n-a îndrăznit să aducă blasfemie împotriva Lui pentru că El încă nu ştia că a fost osîndit»92.
85.Dacă scrierile amintite mai înainte n-au putut fi identificate pînă acum, în schimb Dia-
logul cu iudeul Trifon este adeseori citată. Lacuna de la cap. LXXV pare a fi fost de mică propor-
ţie, doar 5-6 cuvinte.
Capitolele II-VIII conţin o autobiografie a sfîntului Iustin.
Dialog, XVII.
Dialog, LXXXII.
Dialog, LXXXI.
Dialog, LXXI-LXXIII.
Irineu, Contra ereziilor, IV, VI, 2.
Idem, ibidem, V, XXVI, 2.
10. Era nevoie să spunem aceste lucruri pentru ca cei dornici de cunoaş-
tere să studieze temeinic şi scrierile lui Iustin. Atîta despre el.
XIX
Episcopii Romei şi ai Alexandriei pe vremea domniei lui Verus
Se scurseseră deja opt ani din domnia celui despre care vorbim93, cînd, după păstorirea de unsprezece ani a lui Anicet, a urmat la cîrma Bisericii romane, Sotir. Cît priveşte Biserica Alexandriei, după ce vreme de patrusprezece ani o condusese Celadion, a urmat ca succesor Agripin.
XX
Care au fost episcopii Antiohiei în acea vreme
Despre Biserica Antiohiei se ştie că Teofil a fost cel de al şaselea episcop incepînd de la apostoli: Corneliu fiind aşezat ca al patrulea după Heron, iar după el, ca al cincilea, a primit episcopatul Eros.
XXI
Scriitorii bisericeşti care au strălucit în acel timp
în vremea aceea94 înfloreau în Biserică Hegesip, cel despre care am mai vorbit în cele de pînă acum95, apoi Dionisie, episcopul corintenilor96, Rynitos, episcopul credincioşilor din Creta97, iar în afară de aceştia Filip, Apolinarie98, Meliton99, Musanus100 şi Modest şi mai ales Irineu101. De la toţi aceşti bărbaţi, a ajuns în scris pînâ la noi dreapta credinţă aşa cum ne-au predicat-o apostolii.
XXII
Hegesip şi cei despre care aminteşte el
93.Marcu Aureliu a început să domnească de la 7 martie 161. Deci cei 11 ani de domnie
a lui Anicet se vor fi terminat prin 168-169. în Cronica sa, Eusebiu amplifică uneori, dar în chip
deitul de neînsemnat, ştirile despre titularii scaunelor Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusali-
mului. Abia începînd din sec. III ştirile sînt mai bogate.
Adică sub Marcu Aureliu.
II, XXIII, 4-18; III, XI-XII; III-XVI; III, XIX-XX; III, XXXII; IV, VI.
IV, XXIII.
IV, XXVIII.
IV, XXVII.
IV, XXVI.
IV, XXVIII.
IV, XXV.
1. în cele cinci cărţi de Memorii care au ajuns pînă la noi, Hegesip ne-a lăsat o imagine foarte complexă a geniului său. în ele arată că autorul a fost în legătură cu foarte mulţi episcopi, mergînd pînă la Roma şi că de la toţi el a primit aceeaşi învăţătură. Să auzim, de pildă, ce spune după ce face cîteva observaţii asupra Epistolei lui Clement către corinteni102:
«Biserica din Corint a rămas credincioasă dreptei credinţe pînă ce a ajuns acolo ca episcop Primus.
In drum spre Roma eu m-am oprit şi la Corint, petrecînd cu ei mai multe zile, în care ne-am bucurat împreună cu aceeaşi credinţă adevărată. Sosit la Roma am făcut oprire acolo pînă ce a venit ca episcop Anicet103, al cărui diacon era Eleuteriu. Sotir îi urmase lui Anicet, iar după acesta a urmat Eleuteriu. Cu fiecare succesiune şi în fiecare cetate viaţa bisericească se desfăşura aşa cum o cereau învăţătura Legii, a proorocilor şi a Domnului».
Despre originea ereziilor din timpul său Hegesip zice aşa: «După ce Iacob cel Drept a suferit moarte de martir din aceleaşi motive ca şi Domnul, a fost aşezat ca episcop Simeon, fiul lui Cleopa, unchi al Domnului104; toţi l-au vrut ca al doilea episcop (al Ierusalimului) pentru că era văr al Domnului, întrucît atunci Biserica nu se spurcase încă cu nici o învăţătură deşartă, era numită «fecioara»105.
Cel dintîi care a spurcat-o, şi anume din pricină că n-a ajuns el episcop, a fost Tebutis, care făcea parte din lumea celor şapte secte ale poporului iudeu: la ele aparţineau Simon, întemeietorul simonienilor106, Cleobius, părintele cleobienilor, Dositei, părintele dositeenilor107, Gortei, întemeietorul goratenilor şi a masboteilor. Din acestea se trag menandrienii, marcioniţii, carpocraţienii, valentinienii, vasilidienii şi satornilienii, care apoi fiecare şi-au introdus învăţături aparte108.
Din aceştia se trag hristoşii cei mincinoşi, proorocii şi apostolii cei falşi, care au distrus unitatea Bisericii prin învăţături rătăcite despre Dumnezeu şi despre Unsul Său».
Hegesip ne mai informează şi despre sectele evreieşti din timpul său atunci cînd afirmă: «între cei tăiaţi împrejur, printre fiii lui Israel, existau păreri diferite cînd era vorba de seminţia lui Iuda şi de Hristos, şi anume, la esenieni, la galileeni, la imerobaptişti, la masbotei, la samarineni, la saduchei şi la farisei».
A se vedea mai sus III, XVI.
Pasaj foarte discutat. Schwartz rămîne la sensul de mai sus şi crede că a fost vorba de o lacună în text. Alţii traduc «am întocmit o succesiune pînă la Anicet».
A se vedea mai sus: III, 11.
Fecioara, imaginea Bisericii.
Despre Simon Magul s-a pomenit adeseori.
Despre el vorbeşte şi Origen, Filocalia, în «P.S.B.» 8, p. 320; C. Ceh. I, 57 etc.
Listele şi schema sectelor iudaice au preocupat pe mulţi, în deosebi pe Iustin şi Epifa-niu. Multe din ele s-au stins devreme. Mai pe larg, la Bardy, o.c. p. 200-201.
A se vedea mai sus: II, XXIII; III, XI; IV, XXII.
8. De altfel, Hegesip a scris el însuşi multe alte lucrări, pe care parţial le-am amintit înainte cînd am citat din ele la timpul potrivit109. El aminteşte cîteva
pasaje din «Evanghelia după Evrei»"", din Evanghelia siriacă şi îndeosebi din cea scrisă în limba ebraica, prin care ne dă să înţelegem că el a trecut de la iudaism la creştinism. Totodată mai pomeneşte şi de tradiţia iudaică nescrisă.
9. Nu numai Hegesip, ci şi Irineu şi un întreg cerc de bătrîni numeau Pildele lui Solomon «înţelepciunea cea plină de virtute». Despre aşa numitele «cărţi apocrife» Hegesip istoriseşte că unele dintre ele ar fi fost compuse de eretici tocmai în vremea lui111. Dar să trecem acum la altceva.
XXIII
Dionisie, episcopul Corintului, şi epistolele sale
110.Poate fi vorba de un targum al Evangheliei după Matei ori de un «Diatesaron», o
armonie a Evangheliilor, compusă pentru uzul evreilor.
Nu se ştie la ce «apocrife» face aluzie Hegesip.
Care a trăit pe vremea lui Marcu Aureliu (160-170).
In orice caz, alt personaj decît apologetul care a redactat în anul 125 o apologie în favoarea creştinilor.
Fapte 17, 34. Ca şi despre ceilalţi înaintaşi, listele episcopale pentru Corint sînt foarte nesigure.
115.Nici pentru Bisericile din Creta n-avem mai multe ştiri. Cf. Harnack, Mis-
sitm..., II, 725 etc.
Despre Dionisie trebuie observat mai întîi că a ajuns pe scaunul episcopal din Corint şi că la rîvna sa inspirată de Dumnezeu a făcut părtaşi fără gelozie nu numai pe cei de sub ascultarea sa, ci şi pe cei din ţări străine, făcîndu-se foarte folositor tuturor prin epistolele catolice pe care le compunea pentru Biserici.
Printre acestea, una era adresată lacedemonienilor; ea e o cateheză a dreptei credinţe, sfătuind la pace şi unitate. Cea către atenieni este un îndemn la credinţă şi la vieţuirea cea după Evanghelie: Dionisie îi ceartă că nu au pus destul preţ pe aceste două cerinţe şi că aproape au căzut de la credinţa cea dreaptă de cînd episcopul lor Publius112 suferise moarte de martir pe vremea persecuţiilor.
Autorul aminteşte de Codrat113, care a ajuns episcop după mucenicia lui Publius, şi aduce dovezi că şi-a dat toată rîvna ca să strîngă iarăşi pe atenieni în jurul Bisericii şi să aprindă în ei iarăşi focul credinţei. Le mai aduce aminte de Dionisie Areopagitul, care potrivit celor spuse în «Fapte», după ce a fost convertit la credinţă de apostolul Pavel, a fost ales ca prim episcop al Bisericii din Atena114.
Mai avem de la acelaşi Dionisie o epistolă către cei din Nicomidia, în care combate erezia lui Marcion şi îi cheamă pe credincioşi la regula adevărului.
Trimiţînd scrisoare şi Bisericii care petrece pentru un timp în Gortinia şi totodată şi celorlalte Biserici din Creta115, Dionisie laudă pe Filip, episcopul lor, pentru că şi-a făcut vestită Biserica printr-un foarte mare număr de fapte bune, dar aminteşte şi aceea că trebuie să se ferească de primejdia ereticilor.
Scriind şi «Bisericii care petrece vremelnic» în Amastris ca şi Bisericilor din Pont, el le aminteşte că cei care l-au îndemnat să le scrie sînt Vasilide şi Elpist, cărora le explică unele pasaje biblice, amintind şi aceea că episcopul lor se numeşte Palma116; le dă mai multe sfaturi despre căsătorie şi cumpătare, cerîndu-le ca cei care dintr-un motiv oarecare ar cădea în vreo rătăcire ori s-ar întoarce din vreo erezie să fie primiţi.
La aceste epistole se mai adaugă cea trimisă credincioşilor din Knosos, în care îndeamnă pe episcopul de acolo Pinitus să nu pună obligator pe umerii fraţilor jugul greu al fecioriei, ci să aibă în vedere slăbiciunile celor mai mulţi.
Acestei scrisori îi răspunde Pinitus aprobînd cu admiraţie îndemnul lui Dionisie, cerîndu-i în schimb să le mai împărtăşească hrană şi mai vîrtoasă în scrieri şi mai minunate pentru poporul sub-alimentat, pe care-1 păstoreşte, ca nu cumva, hrăniţi numai cu hrană ca laptele, oamenii să vadă c-au îmbătrînit cu minte ca de copii. Prin această scrisoare, ca printr-un tablou foarte reuşit, sînt exprimate dreapta credinţă a lui Pinitus, grija lui pentru binele credincioşilor, erudiţia şi adînca lui înţelegere pentru lucrurile dumnezeieşti117.
Mai avem de la Dionisie şi o epistolă către romani, adresată lui Sotir pe cînd era episcopul lor. Nimic nu-i mai vrednic de amintit din această epistolă decît cuvintele prin care Dionisie laudă obiceiul păstrat pînă în vremea persecuţiei de azi; el le scrie textual:
Nu cunoaştem din altă parte aceste nume în afară de Palma, care scrie episcopului Romei Victor în legătură cu data serbării Paştilor -: aici V, XXIII, 3.
Se vede că encratiţi existau şi în Creta. Harnack, o.c. II, 785.
De subliniat activitatea caritativă desfăşurată de Biserica Romei (Ttpoxadnptvri rfjc. u.y6niT\c) încă din vechime. Harnack, o.c. p. 188-189; 207-208.
Dionisie de Corint a scris o scrisoare adresată episcopului Sotir al Romei, în care aminteşte că la ei se reciteşte regulat «Epistola lui Clement Romanul».
«Aţi avut într-adevăr încă de la început obiceiul de a face bine în diferite chipuri tuturor fraţilor şi de a trimite ajutoare Bisericilor din fiecare cetate. Prin darurile pe care le-aţi trimis dintotdeauna - pentru că voi aţi păstrat, ca romani, un obicei transmis tradiţional - voi uşuraţi sărăcia celor lipsiţi şi sprijiniţi pe fraţii care lucrează în mine. Sotir, episcopul vostru, nu numai că a păstrat acest obicei, ci 1-a întărit, trimiţînd din belşug ajutoare sfinţilor şi mîngîind prin cuvinte calde pe cei ce vin la el ca un tată iubitor care-şi mîngîie astfel copiii.»118
în aceeaşi scrisoare el aminteşte şi de epistola lui Clement către corin-teni şi arată că acolo de multă vreme a devenit obicei vechi de a fi citită în adunări119. Căci iată cum se exprimă acolo Dionisie: «Şi azi am prăznuit ziua sfîntă a Domnului, în care am citit şi epistola voastră, pe care o păstrăm şi
acuma să ne fie de învăţătură, aşa cum a fost şi prima epistolă trimisă nouă de Clement».
13. Despre falsificarea epistolelor sale Dionisie observă: «Am scris mai multe epistole atunci cînd m-au rugat fraţii. Apostolii diavolului le-au amestecat însă cu neghină; pentru că unii le scurtează, alţii le lungesc. Pe ei să cadă blestemul! Dacă au încercat să o facă şi cu scrieri mai puţin valoroase, atunci nu-i de mirare, dar, că ei au îndrăznit să falsifice chiar şi Scripturile lui Dumnezeu», în afară de aceste epistole, mai există una trimisă preacredincioasei surori Hrisofera, în care Dionisie îi împărtăşeşte ceea ce se potriveşte cu situaţia ei, dîndu-i hrană sufletească potrivită acestei femei. Cam atita despre Dionisie.
XXIV
Teofil, episcopul antiohienilor
De la Teofil, pe care l-am citat120 ca episcop al Antiohiei, avem mai întiî trei cărţi adresate lui Autolic121, în care se cuprind învăţături elementare, iar în al doilea rînd lucrarea cu titlul împotriva ereziei lui Hermoghen, în care foloseşte mărturii luate din Apocalipsa lui Ioan. Mai există de le el şi alte lucrări catehetice.
întrucît încă de pe atunci căutau ereticii să falsifice, ca prin neghină, orice sămînţă a învăţăturii apostolice, păstorii Bisericilor au îndepărtat de la turma lui Hristos pe cei ce se asemănau cu nişte fiare sălbatice, fie alungîndu-i prin lămuriri şi îndemnuri, fie luptînd deschis împotriva lor pe calea întrebărilor şi a răspunsurilor, combătînd în faţa mulţimilor părerile lor rătăcite, cu ajutorul unor memorii scrise. Teofil a luptat şi el ca şi alţii împotriva ereticilor, după cum reiese din scrierea de mare valoare compusă de el împotriva lui Marcion122, scriere care s-a păstrat şi ea pînă astăzi împreună cu alte cărţi despre care am vorbit.
în fruntea Bisericii din Antiohia, ca urmaş al lui Teofil şi ca al şaptelea episcop al acestei Biserici,a urmat Maximin123.
XXV
Filip şi Modest
120. Mai sus: IV, XX.
Traduse şi publicate recent în «P.S.B.» 2, p. 267-368.
Nu se ştie dacă Teofil a scris o astfel de scriere.
Nu se ştie altceva despre el.
Filip, pe care-1 cunoaştem ca episcop de Gortinia din relatările făcute de Dionisie, a compus şi el o foarte serioasă combatere a lui Marcion întocmai ca şi Irineu şi Modest, acesta din urmă dînd pe faţă mai temeinic decît alţii rătăcirea acelui om. Şi mai sînt şi alţi mulţi, ale căror scrieri s-au păstrat pînă în ziua de azi.
XXVI
Meliton şi cei pe care-i aminteşte el
în acea vreme s-au distins şi Meliton, episcopul din Sardes, şi Apolina-rie, episcopul de Ierapole. Fiecare din ei au adresat către împăratul din acea vreme124 o scriere de apărare în folosul credinţei.
Iată de la aceşti scriitori operele despre care ştim că au ajuns pînă la noi: de la Meliton: Două cărţi Despre Paşti125, Despre dreapta vieţuire şi despre prooroci. Apoi un cuvînt Despre Biserică, cartea Despre Duminică, cea Despre credinţa omului, Despre creare, una cu titlul: Cum trebuie s-asculte simţurile de credinţă, iar îh afară de acestea, Despre suflet şi despre trup, Despre Cel unul, cea Despre botez, cea Despre adevăr şi Despre credinţă, Despre naşterea lui Hristos, apoi o carte Despre ospitalitate, Despre chei, cărţile Despre diavol şi Apocalipsa lui Ioan, Despre Dumnezeu cel întrupat, precum şi mai ales broşura Către Antonin126.
în cartea Despre Paşti Meliton arată de la început timpul în care a fost compusă întrucît observă următoarele: «Pe cînd Servilius Paulus era proconsul în Asia şi pe cînd Sagaris suferea moartea de martir, în Laodiceea, s-a desfăşurat o mare dezbatere privitoare la data Paştilor, care cădeau atunci tocmai în timpul pătimirii. Lucrarea de faţă tot atunci a fost scrisă». Ea a fost pomenită de Clement Alexandrinul în scrierea sa proprie Despre Paşti, pe care spune că a alcătuit-o el însuşi din pricina scrierii lui Meliton.
Potrivit Cronicii lui Eusebiu («la anul 170») Meliton, episcop de Sardes, a înaintat apologia sa nu către Marcu Aureliu, ci către Antonin Piui.
Un mare răsunet a produs reconstituirea şi publicarea acestei omilii pascale în versuri. O. Perler, Meliton de Sardes, Sur la Paque etfragments, în «Sources Chretiennes», Paris, 1966.
După cum se vede majoritatea scrierilor au conţinut dogmatic-mistic. O omilie despre «Patima Domnului», publicată de C. Bonner în 1940 a provocat şi ea multe discuţii. Multe din tiduri nu au foat încă identificate. Din apologia Către Antonin citează Eusebiu cîteva fragmente, aici,mai jos.
Nu ştim care puteau fi acele «edicte noi». în orice caz episcopii Sagaris de Laodiceea şi Trasea de Eumenia (pomeniţi aici) au murit moarte de martir.
în scrierea adresată împăratului Meliton arată că o grea persecuţie s-a pornit împotriva noastră pe vremea cînd domnea el: «Ceea ce nu s-a mai întîmplat nicicînd, neamul închinătorilor lui Dumnezeu sînt urmăriţi şi hăituiţi prin Asia în urma unor edicte noi127. Denunţători neruşinaţi, lacomi după avutul altora, folosesc prilejul acestor porunci ca să fure şi să jefuiască fără ruşine noaptea ca şi ziua de la oameni care n-au săvîrşit nici o nedreptate».
Şi mai departe: «Dacă aşa ceva se întâmplă din porunca ta, atunci bine! Căci un împărat drept nu ar porunci niciodată în chip nedrept şi răbdăm atunci şi noi cu plăcere răsplata unei astfel de morţi. Dar totuşi îţi facem o rugăminte ca să cunoşti mai întîi pe cei ce-au provocat astfel de pîri şi abia atunci să hotărăşti drept dacă-s vrednici aceşti oameni să fie omorîţi şi chinuiţi sau sînt vrednici de a fi izbăviţi de necazuri şi lăsaţi în pace. Dacă însă hotărî-rea sau porunca aceasta nu porneşte de la tine - căci aşa ceva nu s-ar potrivi nici chiar pentru nişte duşmani barbari - atunci îţi cerem cu atît mai mult să nu ne laşi pradă unei tâlhării publice».
După care adaugă şi aceste cuvinte: «E drept că învăţătura noastră s-a dezvoltat încă de mult printre barbari, apoi a crescut în sînul popoarelor tale pe vremea marelui împărat August, strămoşul tău, ajungînd mai ales pe timpul Domniei tale o adevărată binefacere. Căci de atunci puterea romanilor a crescut în mărire şi strălucire. Tu însuţi ai devenit moştenitorul ei dorit şi aşa vei rămîne împreună cu fiul tău, culuvînd această credinţă care s-a dezvoltat şi ea deodată cu imperiul şi care a început încă de pe vremea lui August, pe care strămoşii tăi au ocrotit-o alături de celelalte religii.
Iar faptul că învăţătura noastră a avut parte de un început fericit deodată cu naşterea imperiului pentru binele căruia a înflorit, reiese în modul cel mai limpede de acolo că nu i s-a întîmplat nimic neplăcut în tot răstimpul de la August şi pînă azi, ci dimpotrivă - aşa cum o doresc toţi - de
