Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

de al 9-lea deţinător al succesiunii episcopale începînd de la apostoli, învăţa că Dumnezeul cel vestit de Lege şi de prooroci nu-i una şi aceeaşi persoană cu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ci unul este cunoscut, pe cînd celălalt e necunoscut, că unul este drept, pe cînd celălalt este bun. După el a venit Mar-cion Ponticul, blasfemiind fără ruşine şi organizînd pe această linie o adevă­rată şcoală eretică»³⁶.

36. 
    Irineu, Contra ereziilor I, XXVII, 1-2.
    
37. 
    Irineu, o.c. I, I-IX. 36. Irineu, o.c. I, XIII, 1.
    

39. Irineu, o.c. I, XX, 3.

40. După V. Grousel {Cronologie, p. 426), Higin a păstorit între 129-142, Pius între
142-157 (?), Anicet între 157-168. Nici Origen şi nici Eusebiu nu ştiu că Pius ar fi fost frate cu
Herma (pe care-1 citeazi amîndoi), aşa cum spusese fragmentul Muratori.

41. 
    Eusebiu revine asupra lui Eleuteriu: IV, XXII, 2, 3.
    
42. 
    Nu e sigur dacă sfîntul Iustin a scris o astfel de lucrare.
    

3. 
   Acelaşi Irineu explică în amănunte prăpastia adîncă în care s-a rătăcit Valentin³⁷, dezvăluindu-i răutatea ascunsă şi vicleană ca a unui şarpe care se torpilează într-o peşteră.
   
4. 
   El mai istoriseşte şi despre un alt ereziarh cu numele Marcu³⁸, om foarte dibaci în jonglerii magice. Despre deşartele lui iniţieri şi despre murda­rele lui mistagogii Irineu se exprimă astfel:
   
5. 
   «Unii pregătesc cu adevărat pat de nuntă şi îndeplinesc iniţierea ade­renţilor folosindu-se de anumite formule, spunînd că ceea ce săvârşesc ei e o adevărată căsătorie spirituală, referindu-se la un fel de căsătorie cerească. Alţii duc pe oameni la rîu şi-i botează rostind următoarele cuvinte: «în numele Tatălui celui necunoscut de nimeni, al Adevărului care e mamă a tuturor lucrurilor şi al celui ce s-a coborît peste Iisus». în fine, alţii rostesc peste ei cuvinte evreieşti ca să impresioneze şi mai mult pe cei iniţiaţi»³⁹.
   
6. 
   După patru ani de păstorire a murit şi Higin, iar după el a luat condu­cerea Bisericii Romei Pius . în acelaşi timp, în Alexandria a fost rînduit ca păstor Marcu, după păstorirea de treisprezece ani împliniţi a lui Eumene. La rîndul său, după 10 ani de păstorire a lui Marcu a urmat Celadon la conduce­rea Bisericii din Alexandria.
   
7. 
   Şi în Biserica romanilor după o păstorire de 15 ani a lui Pius a luat conducerea credincioşilor din acel oraş Anicet, cel pe vremea căruia istori­seşte şi Hegesip că a venit la Roma şi că a rămas acolo pînă pe vremea păstori­rii lui Eleuteriu⁴¹.
   
8. 
   Tot în timpul aceloraşi episcopi s-a distins în mod deosebit şi Iustin, care vestea cuvîntul dumnezeiesc purtind toga de filosof şi lupta şi cu condeiul pentru apărarea credinţei. într-o scriere pe care a compus-o Împotriva luiMar-cion*², Iustin mărturiseşte că în vremea în care scria aceste lucruri ereticul era încă în viaţă, căci iată cum grăieşte acolo:
   

9. «în timpul în care scriu aceste lucruri un oarecare Marcion Ponticul îşi învaţă aderenţii că trebuie să creadă că există un Dumnezeu, care-i mai mare decît Făcătorul lumii. Cu ajutorul demonilor el a corupt tot soiul de oameni de toate neamurile să spună blasfemii împotriva Celui care a creat lumea, tăgă-duind că acesta ar fi Tatăl lui Hristos şi să mărturisească cum că alături de £1 există altul, cu mult mai mare decît El.

10. Şi după cum am amintit, toţi cei stăpîniţi de astfel de idei se numesc creştini după cum se mtîmplă şi în filosofie, unde cu toate că titlul de filosof este un nume comun pentru filosofi, totuşi ideile lor nu sînt comune la toţi»⁴³. După care adaugă: «Printre noi se mai poate afla (din operele lui Iustin, n. tr.) şi un Tratat împotriva tuturor ereziilor; cine vrea să-1 citească, i-1 putem da»⁴⁴.

XII

Apologia lui Iustin către împăratul Antonin

(XI, 11). După ce a compus o minunată scriere împotriva paginilor pre­cum şi alte lucrări, care conţin o apărare a credinţei noastre, acelaşi Iustin s-a adresat cu ele împăratului Antonin supranumit «cel pios» precum şi Senatului Roman, ca unul care locuia chiar în Roma⁴⁵. Iată ce declară el în Apologie despre sine însuşi şi despre patria din care se trage:

12. «împăratului Titus Aelius Adrianus Antoninus Pius, Augustul Cezar, şi lui Verissimus, fiului filosof şi lui Lucius, filosoful, fiul natural al Cezarului şi adoptiv al lui Pius, iubitor de cultură, precum şi sacrului Senat şi întregului popor roman, eu Iustin, fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapolei din Syria Palestinei, adresez această cuvîntare a mea, în favoarea oamenilor de tot neamul care sînt pe nedrept urîti şi chinuiţi, ca unul care însumi fac parte dintre ei»⁴⁶.

XIII

Epistola lui Antonin către reprezentanţii Asiei în problema noastră

43. 
    Iustin, Apologia I, XXVI.
    
44. 
    Idem, ibid. pag. 43. Tratatul amintit nu s-a păstrat.
    

45. 
    Exprimarea lui Eusebiu e ezitantă atunci cînd prezintă operele lui Iustin. Deşi vorbeşte la plural, el totuşi ne lasă impresia că ştia numai de o singură apologie.
    
46. 
    Iustin, Apologia întiia, I, 1. Lucius Verus, fiul lui Caianus Commodus, a fost adoptat de Adrian şi apoi de Antonin Piui. A fost crescut împreună cu Marcu Aureliu, care l-a asociat la imperiu, dîndu-i în sarcină Orientul. La rîndui său Verissimus (— cel mai adevărat) e o poreclă dată lui Marcu Aureliu de către Antonin, care l-a adoptat şi pe el. Probabil că Iustin a folosit şi porecla aceasta cu un anumit scop (Kraft, o.c. p. 205).
    

(12) întrucît acelaşi împărat a fost întîmpinat şi de alţi fraţi din Asia, care aveau să sufere tot felul de batjocuri, a găsit de bine să adreseze «reprezentan­ţilor Asiei» următorul rescript:

47. 
    In continuare.Eusebiu aminteşte că, potrivit informaţiei lui Meliton de Sardes, împăra­tul Antonin Piui a publicat în favorul creştinilor din Larisa, Tesalonic, Atena şi pentru reprezen­tanţii Ahaiei un rescript asemănător acestuia. S-ar putea ca acela să fie apocrif. Schwartz crede că fi acest apocrif va fi fost redactat iniţial tot în latineşte. Cea de-a 15-a putere tribunică a durat Intre 10 dec. anul 160 şi 9 dec. 161; al treilea consulat al lui e tot din 161, dar o dată ce a fost pro­clamat ca împărat în 161, nu mai are rost să apară din nou titlul de consul. Celălalt titlu, de «armenicul», nu apare decît mai tîrziu în documente. Din toate acestea reiese că acest rescript nu-i autentic. Mai presus de toate, însă, vorbeşte faptul că între timp Iustin murise, aşa că nu mai poate fi vorba aici de o operă a lui.
    
48. 
    Chiar şi numai această frază ar fi suficientă pentru a dovedi neautenticitatea acestui text. Bardy o.c. p. 178.
    
49. 
    Cel vizat e Antonin, care ar fi primit scrisori de la guvernatori. Or, după titlurile etalate »e vede cft-i vorba de Antonin.
    

1. 
   «împăratul Cezar Titus Aelius Adrianus Antoninus Augustus Pius, Pontifex Maximus, cu puterea de tribun pentru a cincisprezecea oară şi de consul pentru a treia oară⁴⁷, trimite salutări reprezentanţilor Asiei.
   
2. 
   Ştiu că zeii vor fi plini de grijă ca să nu lase pe nişte astfel de oameni să rftmtnă ascunşi. Căci tocmai pe aceia ar trebui să-i pedepsească mai mult, care nu vor să se închine lor.
   
3. 
   Pe unii ca aceia voi îi acuzaţi de tulburare şi-i învinuiţi ca atei, din cauza părerii pe care ei o au despre zei, aducîndu-le şi alte acuzaţii, pe care Insă nu le putem dovedi. Se pare totuşi că acelora le este folositor să creadă că mor din cauza învinuirilor pe care voi li le aduceţi. Şi în felul acesta ei vă Înving pe voi, punîndu-şi mai degrabă la dispoziţia voastră sufletele lor, decît să se lase convinşi că săvîrşesc cele ce pretindeţi voi.
   
4. 
   în ce priveşte cutremurele care s-au întimplat şi care se întîmplă, nu se cuvine să vă arătaţi plini de mînie, atunci cînd ele au loc, dacă comparaţi cele ale voastre cu cele ale acelora,
   
5. 
   deoarece aceia sînt mai plini de îndrăzneală decît voi faţă de Dumne­zeu. Voi, în vremea aceea, păreţi că neglijaţi cu desăvîrşire pe zeii voştri şi neglijaţi cu totul templele, rămînînd străini de orice legături cu Dumnezeul cel nemuritor⁴⁸. Din acest motiv vă arătaţi plini de invidie faţă de cei ce şi-au păs­trat legătura lor cu dumnezeirea şi-i persecutaţi pînă la moarte.
   
6. 
   Cu privire la nişte astfel de oameni religioşi şi alţi conducători de pro­vincii s-au adresat în scris prea bunului meu părinte⁴⁹, dar acesta le-a răspuns si nu întreprindă nici o acţiune împotriva lor, în cazul cînd nu s-ar dovedi că ei iau vreo atitudine împotriva stăpînirii romanilor. Şi mie, de altfel, mulţi mi-au atras atenţia asupra unora ca aceştia, dar le-am răspuns urmînd îndeaproape părerea tatălui meu.
   
7. 
   Iar dacă cineva ar vrea să aducă împotriva unui creştin acuzaţia că este creştin, cel ce este astfel acuzat să fie absolvit de crima care i se impută, chiar dacă s-ar dovedi că este creştin; iar acela care porneşte acţiunea împo­triva lui să fie vinovat judecăţii. Promulgat în Efes în adunarea reprezentativă a Asiei»⁵⁰.
   

8. Că aşa s-au petrecut faptele mărturiseşte şi Meliton episcop de Sardes, bine cunoscut pe vremea aceea, ceea ce reiese dintr-o apologie în favorul cre­dinţei creştine, pe care şi el a adresat-o împăratului Verus⁵¹.
XIV

Ştiri despre Policarp, ucenicul apostolilor


50. Iustin, Apoi. întîia, anexă. Cu toate obiecţiunile care i s-au adus, textul acestei epistole
se află reprodus în Cod. paris. gr. 450 din anul 1364, la un loc cu cele două apologii ale
sfîntului Iustin.

51. Eusebiu revine mai încolo asupra lui Meliton de Sardes.

52. Adică din timpul cît domnea Antonin Piui (138-161). Termenul are în vedere durata
domniei împăratului.

53. 
    Mai jos: V, XXIV, 16.
    
54. 
    Irineu, Contra ereziilor, III, III, 4.
    
55. 
    în alt loc (III, XXVIII, 6) Eusebiu spune că şi el (Policarp) a fost acolo.
    

1. 
   Pe vremurile despre care vorbim⁵² şi pe cînd Biserica Romei era păs­torită de Anicet, potrivit informaţiilor lui Irineu trăia şi Policarp, care tocmai atunci venise la Roma ca să discute cu el despre data serbării Paştilor⁵³.
   
2. 
   Acelaşi Irineu ne mai transmite în legătură cu Policarp şi altă istori­sire, care trebuie pusă în legătură cu ceea ce am spus şi în alt loc şi despre care grăieşte aşa⁵⁴:
   
3. 
   «Cît despre Policarp, el nu numai că a primit învăţătura de la apostoli şi s-a întîlnit cu mulţi din cei care au văzut cu ochii lor pe Domnul, ci a şi fost aşezat de către apostoli ca episcop în Biserica din Smirna
   
4. 
   şi în calitatea aceasta l-am văzut şi noi în prima noastră tinereţe (căci el s-a bucurat de o viaţă foarte îndelungată şi s-a despărţit de lumea aceasta la o vîrstă foarte înaintată, sfîrşind printr-o moarte strălucită şi impresionantă ca martir) învăţînd mereu aceeaşi învăţătură pe care a primit-o de la apostoli şi păstrînd tradiţia Bisericii care e şi singura adevărată.
   
5. 
   Acelaşi lucru îl mărturisesc şi toate celelalte Biserici de prin Asia, pre­cum şi cei care au urmat lui, căci Policarp a fost un martor al adevărului, cu mult mai vrednic de crezare şi mai sigur decît Valentin şi decît Marcion şi decît ceilalţi dascăli cu idei nelegiuite. Pe vremea lui Anicet, pe cînd petrecea în Roma, Policarp a readus la Biserica lui Dumnezeu pe mulţi din ereticii amintiţi, propovăduind că există numai un singur adevăr: cel predat de Bise­rică şi primit de la apostoli.
   
6. 
   Mai trăiesc încă oameni⁵⁵ care l-au auzit istorisind, cînd se afla în Efes, că Ioan, ucenicul Domnului, intrînd odată într-o baie, dacă a văzut că şi Cerint se afla acolo a ieşit îndată din baie fără să se fi îmbăiat, ci strigînd doar: «să fugim de aici, nu cumva st se prăbuşească baia peste noi căci înăuntru se află şi Cerint, duşmanul adevărului!»
   

1. 
   De altfel chiar şi Marcion cînd a întilnit odată pe Policarp şi întrebîn-du-1: «mă cunoşti, Policarpe?»,la care acesta i-a răspuns: «Da cunosc, cunosc pe cel întîi născut al satanei!»⁵⁶ Atît de mult se fereau apostolii şi ucenicii lor de cei ce falsificau adevărul, încît nu voiau nici măcar să înceapă cu ei vreo conversaţie, după cuvîntul apostolului «de omul eretic după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut, fiind sin­gur de sine osîndit».
   
2. 
   Există şi o foarte educativă epistolă a lui Policarp către Filipeni, din care dacă vrea cineva din cei care se grijesc de mîntuirea sufletului, acela poate desprinde din ea felul în care crede şi se propovăduieşte adevărul».
   
3. 
   Atîta din cele spuse de Irineu. în epistola pomenită şi păstrată de la Policarp se face referire în cîteva rînduri de întâia epistolă a lui Petru⁵⁷.
   

XV

In Smirna, pe vremea împăratului Verus, Policarp şi alţii mor ca martiri

(XIV, 10). După ce Antonin Piui a domnit douăzeci şi doi de ani împli­niţi⁵⁸, i-a urmat fiul său Marcu Aurelius Verus supranumit şi Antoninus impreună cu fratele său Lucius⁵⁹.

1. 
   Pe vremea lui Marcu Aureliu, pe cînd prigoane crunte răvăşeau Asia, şi-a sfîrşit viaţa ca martir Policarp⁶⁰. Socot aşadar foarte necesar să cuprind în istoria mea şi însemnările păstrate de la el spre a fi de pomenire pentru cei care vin după noi.
   
2. 
   E vorba de epistola compusă în numele Bisericii pe care o conducea şi adresată Bisericilor din pnuturile învecinate, în care e vorba şi despre el.
   
3. 
   «Biserica lui Dumnezeu care petrece vremelnic în Filomelium⁶¹ şi tuturor comunităţilor Bisericii universale, mila, pacea şi dreptatea Iui Dumne­zeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se înmulţească.
   

56. 
    TU, 3, 10-11.
    
57. 
    Părere neprobabilă.
    
58. 
    între 10.VII, 138-7.III. 161.
    
59. 
    Amîndoi fuseseră adoptaţi de Antonin Piui.
    
60. 
    Acest fapt pare a fi avut loc la 23 febr. 156 (D. Fecioru: Scrierile părinţilor apostolici, în «P.S.B.» 1, p. 204). Alţii se gîndesc tocmai la anul 177 pentru motivul că Anicet, episcopul Romei, cu care a discutat Policarp despre data Paştilor, păstoreşte între 158-168. Bardy, o.c. 181.
    

fii Fî1rtm«lîum » în Frioria

Vorbind despre martiri, v-am scris, fraţilor, şi despre fericitul Policarp, care prin martiriul său a pus capăt persecuţiei ca şi cum ar fi pecetluit-o».

4. 
   
   62. In loc să continue cu citarea textului din Martiriul lui Policarp, Euiebiu rezuma cap. II-VII, pentru a cita din nou cap. VIII-XIX.
   
   Apoi înainte de a istorisi cele despre Policarp⁶², se descriu amănunte despre ceilalţi martiri, subliniindu-se statornicia de care au dat dovadă în tim­pul chinurilor. Ni se relatează că într-adevăr cei care asistau acolo au rămas uluiţi văzînd cît de tare li se deşirau în urma loviturilor pînă şi arterele şi venele cele mai ascunse, încît se vedea chiar şi alcătuirea trupului lor cu cele mai lăuntrice măruntaie şi părţile cele mai ascunse ale organismului. Uneori erau întinşi pe scoici de mare şi pe ţăruşi ascuţiţi, în sfîrşit, după ce au suferit tot felul de cazne şi suferinţe, au fost aruncaţi la fiare ca să le hrănească.
   
5. 
   în deosebi se istoriseşte despre prea viteazul Germanicus, care cu aju­torul lui Dumnezeu a biruit teama firească a trupului. Cînd proconsulul a voit să-1 convingă atrăgîndu-i atenţia la vîrsta lui, rugîndu-1 şi spunîndu-i că fiind prea tînăr şi abia în floarea vîrstei ar trebui să se cruţe, martirul n-a stat deloc la îndoială, ci plin de curaj a întărîtat însăşi fiara sălbatică asupra lui, aproape silindu-o şi aţîţîndu-o ca să scape cît mai repede de viaţa nelegiuită şi păcă­toasă a paginilor.
   
6. 
   Moartea plină de măreţie a acestui om (Policarp) a uimit întreagă mul­ţimea atunci cînd i-a fost dat să vadă statornicia şi curajul întregului neam al creştinilor încît a început să strige într-un singur glas: «piară nelegiuiţii! Să fie căutat Policarp!»
   
7. 
   La acest strigăt s-a produs o mare tulburare. Un om cu numele de Quintus, frigian de neam, venit de curînd din Frigia, cînd a văzut fiarele şi celelalte cazne care-1 ameninţau, s-a înfricoşat, a simţit că puterile îi sleiesc şi, de frică, a scăpat din mînă mîntuirea.
   
8. 
   După cum ne relatează scrierea amintită, acest om fusese prea grăbit şi a păşit împreună cu ceilalţi fără o chibzuire mai temeinică în faţa scaunului de judecată, încît căderea lui a servit celorlalţi drept pildă strălucită că în astfel de primejdii nu se cuvine să păşim nebuneşte şi fără chibzuială. Aşa vor fi sfîrşit unii.
   
9. 
   în schimb prea minunatul Policarp nu s-a lăsat tulburat de la prima izbucnire a tulburării, ci şi-a păstrat neclintită liniştea cugetului, dorind să rămînă mai departe în cetate. Totuşi nu s-a împotrivit insistenţelor celor ce-1 însoţeau şi care-1 rugau şi-1 îndemnau să se îndepărteze de cetate, aşa încît s-a adăpostit într-o casă de ţară, nu departe de cetate, petrecînd acolo împreună cu cîţiva credincioşi. Noaptea şi ziua nu făcea nimic altceva decît stăruia în rugăciuni aşa cum obişnuia totdeauna cerînd mereu pace pentru Bisericile de pe întreg pămîntul.
   

4. 
   
   M. Fapte, 21, 14.
   
   Cu trei zile înainte de a fi prins, pe cînd se ruga a avut o vedenie: perna care era sub capul lui a văzut-o aprinzîndu-se dintr-o dată şi mistuindu-se. Trezindu-se, el a explicat îndată celor din jur ce a văzut, proorocindu-le aproape tot ce avea să i se întîmple, precizîndu-le că va trebui să fie ars de viu pentru Hristos.
   
5. 
   Cei care-1 urmăreau puneau multă rîvnă în munca lor, dar silit iarăşi de dragostea şi grija binevoitoare a fraţilor săi, Policarp a schimbat încă o dată ad&postul, trecînd în altă locuinţă. Totuşi în scurt timp urmăritorii i-au prins urma. Mai întîi au arestat doi sclavi tineri, iar după ce unul din ei a fost crunt chinuit au ajuns şi la ascunzişul lui Policarp.
   
6. 
   întrucît sosiseră la o oră înaintată, urmăritorii îl aflară într-o căsuţă la etaj odihnindu-se. El ar fi putut, de fapt, să treacă în altă casă, dar n-a mai vrut, spunînd: «Facă-se voia Domnului»⁶³.
   
7. 
   Cînd a înţeles că urmăritorii erau acolo, ne spune actul respectiv, Poli­carp a coborît şi a vorbit cu ei, avînd o înfăţişare veselă şi foarte plăcută, încît oamenii aceia care-I cunoscuseră pînă atunci, privind pe acest bătrîn încărcat de ani, au crezut că văd o vedenie neaşteptată, cu o înfăţişare demnă şi liniş­tită, aşa că se mirau de ce s-a depus atîta rîvnă ca să prindă un bătrîn atît de venerabil .
   
8. 
   Dar el, fără să întârzie, a cerut îndată să le dea de mâncare şi de băut cît vor vrea, rugîndu-i doar să-1 lase netulburat vreme de o oră ca să-şi împli­nească rugăciunile. După ce i s-a îngăduit, el s-a ridicat şi s-a rugat plin de harul lui Dumnezeu încît toţi cei de faţă s-au cutremurat cînd l-au auzit cum se roagă, aşa că mulţi din ei s-au căit la gândul că tocmai ei s-au găsit să-1 ducă la moarte pe un bătrîn atît de venerabil şi atît de credincios.
   
9. 
   După aceea scrierea care ne vorbeşte despre mucenicia lui continuă textual astfel: «Terminîndu-şi rugăciunea în care a pomenit pe toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, precum şi întreaga Bise­rică universală din toate ţmuturile locuite, sosind ceasul plecării l-au urcat pe un asin şi l-au dus în cetate, tocmai în ziua de sîmbăta cea mare. Pe drum s-au întâlnit cu conducătorul miliţiei sau irinarhul Irod şi cu tatăl acestuia, Nichita, care l-au urcat în trăsura lor şi după ce l-au luat lingă ei au încercat să-1 con­vingă zicîndu-i: «ce rău poate fi să recunoşti că împăratul e Dumnezeul nostru şi apoi să-i aduci jertfă şi astfel să-ţi scapi viaţa?»
   
10. 
    La toate acestea el n-a dat un timp nici un răspuns, iar după un timp, la insistenţa lor, a zis: «Nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi!» Iar întrucît nu au reuşit să-1 convingă, i-au spus cuvinte ameninţătoare şi l-au împins cu atîta putere încît la coborârea din trăsură i s-a scrîntit fluierul piciorului. Dar el nici măcar nu s-a întors, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întîmplat, şi-a continuat drumul voios, grăbindu-se şi lăsîndu-se dus pînă în stadion.
    

4. 
   
   64. 
       Josua, 1, 9.
       
   65. 
       Fapte, 9, 7.
       
   66. 
       Rom., 13, 1.
       
   
   
   ii kuskbui dk c'.i'./aki'.ka
   
   Zgomotul era atît de mare în stadion încît nimeni nu putea auzi pe celălalt. Cînd Policarp a intrat pe stadion s-a auzit un strigăt din cer: «Fii tare şi curajos*'⁴, Policarpe!» Pe cel ce vorbea nimeni nu 1-a văzut, dar mulţi din ai noştri au auzit glasul'¹''.
   
5. 
   După ce l-au adus, mulţimile au înţeles că Policarp a fost arestat şi atunci zgomotul s-a făcut şi mai mare. După ce el a venit mai în faţă, proconsu­lul 1-a întrebat dacă el e Policarp, iar după ce a răspuns afirmativ proconsulul a căutat să-1 convingă să se lepede de Hristos, spunîndu-i: «Fie-ţi milă de vîrsta ta!» şi alte asemenea cuvinte, cum le era obiceiul ca să facă pe creştini să-şi renege credinţa.
   
6. 
   Apoi i-au cerut: «jură pe fericirea împăratului, căieşte-te», şi «piară nelegiuiţii!» La care, cu faţa serioasă, privind spre toată mulţimea celor din stadion, ridică mîna spre ei, iar suspinînd privi spre cer şi strigă: «piară nelegiuiţii!»
   
7.