Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

Şl acum să reluăm firul expunerii noastre.

XXVI .

Menandru înşelătorul

1. 
   
   100. Felul In care se exprima Origen şi Eusebiu In legătură cu canonicitatea cărţi-
   lor biblice — care au drept temelie în primul rînd apostolicitatea lor — dovedeşte că ei
   « ucontrlbuit esenţial la părerea generală despre istoria canonului biblic.
   
   101. Irineu, Contra ereziilor, I, XXIII, S.
   
   Lui Simon Magul i-a urmat Menandru, după felul de vieţuire, o altă unealtă cu nimic mai slabă decît cel dintîi, în lucrarea cea dia­volească. Era de loc şi el din Samaria şi, cu toate că a atins nu mai pu­ţin decît maestrul său culmea magiei, totuşi el făcea minuni mai sur­prinzătoare decît acela. Despre sine el declara că e mîntuitorul cel tri­mis de sus odinioară încă din veacuri'neştiute, pentru mîntuirea oa­menilor. - ,
   
2. 
   El învăţa că numai aşa ar putea cineva dobîndi putere peste în­gerii care au ajutaj la crearea lumii, dacă s-ar lăsa îndrumat în prea­labil de experienţa magică, pe care numai el o cunoaşte, şi dacă ar primi botezul de la el. Cei care s-ar învrednici de acest botez s-ar bucura încă de aici, de pe pămînt, de nemurire veşnică, pentru că astfel ei n-ar mai muri, ci ar rămîne pe pămînt într-o nepieritoare tinereţe şi ar fi nemuritori. Uşor putem găsi informaţii în această privinţă la Irineu ¹⁰¹.
   
3. 
   Dar despre Menandru relatează şi Iustin în acelaşi fel şi anume ■atunci cînd aminteşte despre Simon (Magul, n. tr.), unde spune textual: «Un oarecare Menandru, samarinean şi el, originar din satul Kapara-taia, s-a făcut ucenic al lui Simon şi a ajuns sub influenţa demonilor.
   

Venind apoi în Anllohla ştim că a înşelat pe mulţi oameni cu meşte­şugurile magiei lui. Pe cei care-i urmau i-a convins că nu vor mai muri, iar astfel de învăţături mal susţin cîtiva pină azi».

4. De bună seamă că numai prin lucrări diavoleşti sînt in stare ast­fel de vrăjitori să discrediteze pe cei care au luat asupra lor numele de creştin, această mare taină a credinţei¹⁰², învinuindu-i de magie şi lu-itrd în rîs, cu ajutorul lor, învăţăturile bisericeşti ale nemuririi sufle­tului şi învierii morţilor. Dar cei care au subscris la astfel de «mîntui-tori» au căzut din nădejdea cea adevărată.

XXVII Despre erezia ebionitilor

1. 
   
   102. 
        I Tim., 3, 16.
        
   103. 
        Ca sectă iudeo-creştină de orientare rigoristă ebioniţii sînt cunoscuţi mai întîi de Tertulian (De praescr. eret. X, 8; XXX, 5), apoi de Irineu (Contra ereziilor, I, XXVI, 2) şi mai ales de Origen (Filocalia, I, în trad. rom. «P.S.B.», 7, p. 324; C. Ce/s. [[, 1, 22; V, 61, 29; 36, 65). De la Origen preia şi Eusebiu cele două nuanţe, una iu-d a i/antă, alta rigoristă.
        
   104. 
        A se vedea mai sus, nota 99.
        
   
   
   9 - Kuscblu rtc Cezareea
   
   Pe alţii, în schimb, pe care demonul cel rău n-a putut să-i des­partă de dragostea lui Hristos, i-a robit, cîştigîndu-i cu alte slăbiciuni : cei de demult pe bună dreptate i-au numit pe aceştia «ebioniţi», deoa­rece vedeau în Hristos un fel de sărăntoc, o fiinţă fără nici o preten­ţie ^m.
   
2. 
   Vedeau, adică, în El o fiinţă simplă şi modestă, un simplu om curăţat prin strădanii morale, născut pe cale firească din împreunarea unui bărbat cu Măria. Erau de părere că Legea lui Moise trebuie respec­tată întru totul pentru că, ziceau ei, omul nu s-ar putea mîntui numai prin credinţa în Hristos şi printr-o viaţă conformă acestei credinţe.
   
3. 
   O altă direcţie între ebioniţi evita de fapt acea stranie absur­ditate a lor, netăgăduind că Mîntuitorul S-a născut dintr-o fecioară şi din Duhul Sfînt, dar nici ei nu aprobau că în calitate de Dumnezeu, Cuvîntul şi înţelepciunea ar fi existat şi mai înainte, căzînd astfel ca şi ceilalţi în nelegiuiri, cu atît mai mult cu cît — ca şi ceilalţi — cereau şi ei cu orice preţ respectarea integrală a prescripţiilor trupeşti ale Legii.
   
4. 
   Ei credeau că vor trebui respinse cu totul Epistolele Apostolu­lui (Pavel) pe care-1 numeau «apostat al Legii», servindu-se numai de «Evanghelia zisă după Evrei», pe cînd de celelalte nu ţineau seamă ¹⁰⁴. Respectau sîmbăta şi celelalte rînduieli iudaice, ca şi ceilalţi, dar, pe de altă parte, cinsteau şi duminicile aşa ca noi, în amintirea învierii Mîntuitorului.
   

5. Din pricina acestei învăţături ei au primit numele de ebioniţi, deoarece numele «ebioniţi» pune în lumină sărăcia minţii lor, căci toc­mai printr-un astfel de cuvînt designau iudeii pe oamenii săraci.
XXVIII
Despre Cerint ereziarhul
1. In aceleaşi vremuri¹⁰⁵ de care vorbim s-a făcut şi Cerint căpe­tenie a unei alte erezii. Iată ce scrie în această privinţă Gaius, despre cure am amintit mai înainte :¹⁰⁶ «Dar prin descoperirile pe care le dă ca şi cum ar fi fost scrise de un mare apostol^l07, şi Cerint prezintă în chip mincinos istorisirea unor fapte miraculoase care i-ar fi fost co­municate de îngeri. El zice, anume, că după înviere împărăţia lui Hris­tos va fi pămîntească şi că trupurile trăiesc iarăşi în Ierusalim, deve­nind din nou roabe patimilor şi plăcerilor. Duşman al .Scripturilor lui Dumnezeu, Cerint spune, vrînd prin aceasta să ducă pe oameni în ră­tăcire, că va fi vreme de 1000 de arii o serbare nupţială».

3. 
   
   ] 05. Pe vremea lui Traian.
   
   106. 
        II, XXV, 6.
        
   107. 
        După Gaius «Apocalipsa» ar fi fost scrisă de Cerint.
        
   
   106. Fost întîi conducător al şcolii catehetice (a. 231—248); apoi episcop al Alexandriei (f 264), Dionisie ne-a lăsat multe epistole, din păcate pierdute. Singu­rele pe care le avem sînt cele reproduse de Eusebiu în Istoria sa.

   109. A se vedea mai jos, VII, XXV, 2—3.

   
   
   Şi Dionisie, cel care a urcat scaunul episcopal din Alexandria în vremile noastre ¹⁰⁸, relatează şi el în cartea a 2-a a Făgăduinţelor sale în legătură cu «Apocalipsa» lui Ioan cîteva fapte, pe care spune că le-a prins din tradiţia de demult, amintind textual despre acelaşi personaj :
   
4. 
   «Cerint, întemeietorul ereziei numite după el cerintiană, a vrut să-şi pună opera sub un nume de mare răsunet. Căci iată care-i conţi­nutul învăţăturii lui. împărăţia lui Dumnezeu, zice el, are caracter pă-mîntesc»
   
5. 
   iar întrucît era îndrăgostit mai mult de sine, ca unul ce era un om cu totul trupesc, Cerint pretindea — aşa visa el — că împărăţia lui Dumnezeu ar consta doar în satisfacerea poftelor stomacului şi a or­ganelor aşezate mai jos de el, deci în mîncare, în băutură şi în îm­preunări trupeşti, iar ca să lase şi o impresie mai bună decît aceste plă­ceri, recomanda şi ţinerea sărbătorilor şi a jertfelor sîngeroase» ^l09.
   

6. Aşa spunea (Dionisie).

Cît despre Irineu, după ce expune tn prima carte a lucrării Contra ereziilor cîteva din amăgirile secrete şt dezgustătoare ale aceluiaşi Ce-rint "°, în cartea a 3-a transmite o istorie care nu se poate uita şi pe care a auzit-o de la Policarp, şi anume : Intr-o zi apostolul Ioan intrase într-o baie să se spele. Auzind însă că Cerint se afla înăuntru, fugi în­dată de acolo grăbindu-se spre uşă întrucît nu răbda să se afle sub acelaşi acoperămînt cu el, sfătuind şi pe ceilalţi care mai erau cu el şi zicînd : «să ieşim de aici, nu cumva să se dărîme baia peste noi în­trucît Cerint, duşmanul adevărului, se află şi el aici înăuntru» ¹¹¹.

XXIX
Nicolae şi ereticii nicolaiţi


110. Irineu, Contra ereziilor, I, XXVI, 1, unde spune, între altele, că lumea n-a
fost- creată de Dumnezeu, ci de b fiinţă inferioară emanată din El. Hristos a fost un
simplu om, abia prin Botez s-a unit cu Tatăl. Pe Cruce tot numai un om a suferit.

111. 
     Irineu, Contra ereziilor III, 4.
     
112. 
     Apoc, 2, 4; 15.
     
113. 
     Fapte, 6, 5.
     

1. 
   Tot pe atunci s-a închegat pentru foarte scurtă vreme şi erezia zisă a nicolaiţilor, despre care aminteşte Apocalipsa lui Ioan ^l12. Ei se lăudau că se trag de la Nicolae, unul dintre diaconii care însoţeau pe Ştefan, fiind aleşi de apostoli pentru slujirea săracilor ^l13. în cea de a 3-a carte a Stromatelor, Clement Alexandrinul istoriseşte despre el tex­tual :
   
2. 
   «Se spune că Nicolae avea o soţie deosebit de frumoasă. După înăl­ţarea la cer a Mîntuitorului Apostolii l-au învinuit că suferă de gelozie, de aceea adueîndu-o în mijlocul lor el le-a îngăduit să trăiască cu ea ori­care dintre ei, căci spunea că acesta era sfatul care se deduce din şese astfel de fapte nu lucrează prosteşte şi fără socoteală căci fiecare face ce vrea cu trupul său.
   
3. 
   După cîte ştim însă, Nicolae n-a avut niciodată altă femeie decît pe cea cu care s-a căsătorit, iar dintre copiii lui, fetele au îmbătrînit fecioare, pe cînd fiul lui a trăit în curăţie toată viaţa lui. Dacă aşa stau lucrurile, atunci e limpede că adueîndu-şi in mijlocul ucenicilor pe fe­meia pe care se spunea că e gelos a arătat că nu era stăpînit de această patimă, învăţîndu-i că «a face abuz de trup» însemnează să-ţi înfrînezi chiar şi cele mai puternice plăceri. Căci, după părerea mea, cred că el nu voia — potrivit poruncilor Mîntuitorului — «să slujească la doi domni») ^m : plăcerii şi Mîntuitorului.
   

4. Se spune că şi Matia tot aşa a învăţat: «să lupţi împotriva trupu­lui şi să-1 dispreţuieşti pentru ca să nu-i îngădui vreo plăcere desfrî-nată, iar sufletul să-1 creşti prin credinţă şi prin cunoaştere» ^l15.

Atîta despre cei care au încercat să falsifice adevărul pe vremea despre care am vorbit! Ei au şi dispărut cu totul, parcă nici n-ai putea spune în ce chip.

XXX
Apostolii care au dus viaţă de căsătorie

114. 
     Matei, 6, 24; Luca, 16, 13.
     
115. 
     Clement Alex. Stromate II, 118 ; III, 26.
     
116. 
     Marcu, 1, 30 ; / Cor., 9, 5.
     
117. 
     Confuzie. Nu apostolul Filip, ci diaconul Filip a fost căsătorit şi a avut patru fete (Fapte, 21, 9), dar ele au îmbătrînit în feciorie. Confuzia o întîlnim şi la Pollcrate de Efes.
     
118. 
     Filip., 4, 3 •, I Cor., 9, 5.
     
119. 
     Clement, Stromate, III, 52—53.
     
120. 
     Clement, Stromate, VII, 63-04.
     

1. 
   Acelaşi Clement, din care am luat adineaori cîteva cuvinte despre cei care dispreţuiesc căsătoria, aminteşte mai departe, în le­gătură cu cele spuse, pe aceia dintre apostoli care au dus viaţă de că­sătorie, spunînd : «Oare nici pe apostoli nu-i vor băga în seamă ere­ticii ? Petru şi Filip au avut copii^l16, iar Filip şi-a măritat fetele cu doi bărbaţi^ll7. Pavel nu uita într-una din epistolele sale să adreseze cuvînt Însoţitoarei sale dar pe care n-o luase atunci cu el, ca să nu aibă greutăţi în slujirea sa ^l19.
   
2. 
   Iar dacă pomenim aceste lucruri nu găsim nepotrivit să mai re­latăm şi altă istorioară demnă de a fi cunoscută, pe care o datorăm aceluiaşi scriitor, care a descris-o în felul următor în Stromata a şap­tea : «Se spune că fericitul Petru, văzînd că femeia lui este dusă la moarte, s-d bucurat că a fost chemată la Domnul şi că se duce la casa ei ; i-a vorbit multe cuvinte de îmbărbătare şi de mîngîiere, apoi stri-gîndu-o pe nume i-a zis : «O, tu, adu-ţi aminte de Domnul!». Aşa era căsătoria oamenilor fericiţi şi starea lor sufletească era desăvîrşită» ¹²°. Să stea dar la locul ei şi această istorioară pe care am găsit de bine s-o cuprind în expunerea mea !
   

XXXI
Moartea lui Ioan şl a lui Filip
Am relatat mai înainte despre timpul şi felul morţii lui Pavel şi a lui Petru precum şi despre locul unde au fost aşezate trupurile lor la ie­şirea din această viaţă ¹²¹.

2. Cît despre Ioan, am amintit ceva în legătură cu timpul morţii sale ^l22. Locul unde a fost înmormîntat reiese din epistola pe care Po-licarp, episcopul Bisericii din Efes, a trimis-o episcopului Victor al Ro­mei ¹²³, unde se face pomenire şi despre apostolul Filip şi despre fetele acestuia cu următoarele cuvinte : «în Asia şi-au aflat loc de odihnă mari luceferi ^m, care vor răsări la ziua de pe urmă, la arătarea Domnu­lui, cînd El va A^eni din cer întru mărire şi cînd va cerceta pe toţi sfinţii : aşa sînt mai întîi Filip, unul din cei doisprezece apostoli, care se odih­neşte la Ierapolis dimpreună cu amîndouă fiicele sale îmbătrînite în fe­cioria lor, pe cînd fiica cealaltă¹²⁵, care a petrecut în Duhul Sfînt, a adormit în Efes ,■ în al doilea rînd Ioan, cel care se culcase pe pieptul Mîntuitorului, care a fost preot şi a purtat petalon ¹²⁶, care a fost martor şi didascăl, se odihneşte în Efes» ^l2T.

121. 
     II, XXV, 5.
     
122. 
     II, XXIII.
     
123. 
     Aici, mai jos : V, XXIV, 3.
     
124. 
     Aşa cum îi înţelegeau apologeţii Aristide, Iustin şi alţii, ca «luminători, luceferi». A se vedea, Lampe, Patristic Greek Lexikon, London, ed. V, 1978 sub otoi/eTov, pag. 1261.
     
125. 
     Text corupt, Migne, P. G., 20, 280.
     
126. 
     Distincţie purtată de marele preot (leş., 28, 36—38).
     
127. 
     Cf. V, XXIV, 3.
     
128. 
     III, XXVIII, 1.
     
129. 
     Fapte, 21, 8—9.
     

4. 
   Atîta despre moartea lui Filip şi a lui Ioan. în «Dialogul» lui Ga­ius, despre care am făcut pomenire nu de mult^l28, Proclu, contra căruia e îndreptată scrierea sa, e şi el de aceeaşi părere cu ceea ce am spus noi despre moartea lui Filip şi a fiicelor sale atunci cînd grăieşte : «După el amintim de patru proorocite, fiicele lui Filip din Ierapole, în Asia, unde se află atît mormîntul lor, cît şi al tatălui lor» ¹²⁹.
   
5. 
   Pe de altă parte, în «Faptele Apostolilor», Luca aminteşte că, pe vremea lui, fiicele lui Filip petreceau împreună cu tatăl lor în Cezareea şi se învredniciseră de darul proorociei sau, cum se exprimă textual, «am venit la Cezareea şi intrînd în casa lui Filip binevestitorul, care era din­tre cei şapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare care prooroceau».
   

6. Ceea ce a venit la cunoştinţa noastră în legătură cu Apostolii şi cu vremurile apostolice, despre scrierile sfinte pe care ni le-au lăsat, ca şi despre cele constatate, precum şi despre cele care sînt cu totul apocrife şi străine de ortodoxia apostolică, — iată ce am expus pînă acum. Şi cu aceasta trecem la istorisirea noastră !
XXXII
Moartea de martir a lui Simeon, episcopul Ierusalimului

1. 
   
   130. A se vedea mai sus : III, XI.

   131. Acest Atticus pare a fi Irod Atticus, guvernatorul în timpul căruia a suferit

   
   martiriul Sf. Simeon, ruda Domnului. In Cronica sa Eusebiu indică data : anul 107;

   «Cronica pashală» dă : 105.

   
   
   După cît ni s-a transmis, în vremile de după Nero şi Domiţian, şi anume sub împăraţii despre care tocmai vorbeam, a izbucnit în mod izolat, mai ales în oraşe, o prigoană provocată mai ales de răscoalele populare. în timpul acestei persecuţii şi-a sfîrşit \^riaţa ca martir Simeon, fiul lui Cleopa, despre care am subliniat că fusese rînduit ca al doilea episcop al Bisericii din Ierusalim ^!3°.
   
2. 
   Şi despre acest lucru mărturiseşte acelaşi Hegesip, din care am citat pînă acum cîteva pasaje. După cum ne comunică într-o relatare despre anumiţi eretici, Hegesip ţine să adauge că în acea vreme Si­meon a fost pîrît de ereticii respectivi şi pentru că era creştin mai multe zile în şir a fost chinuit în diferite chipuri, iar după ce a uimit profund pe judecător şi pe cei care-1 înconjurau, i-a venit sfîrşitul într-o formă asemănătoare cu pătimirea Mîntuitorului.
   
3. 
   Dar nimic nu-i mai bine decît să ascultăm pe scriitorul însuşi, care istoriseşte textual : «aşadar unii dintre ereticii aceia au învinuit pe Simeon, fiul lui Cleopa, că ar fi din neamul lui David şi că ar fi creştin, de aceea a suferit moarte de martir la vîrsta de 120 de ani, pe vremea lui Traian şi a proconsulului Atticus» ¹³¹.
   

1. 
   
   132. 
        Ioan, 19, 25.
        
   133. 
        III, XI.
        
   134. 
        III, XX, 1.
        
   135. 
        Despre aceeaşi rudenie a se vedea şi mai jos: IV, XXII, 4.
        
   
   136. Imaginea din Eies., 5, 27 «Biserică fără pată şi zbîrcitură» a fost folosită curînd
   pentru a arăta sfinţenia şi curăţia Bisericii. Herma, Vedenia IV, 2, 1.
   
   Ne mai relatează acelaşi scriitor că în timp ce erau urmăriţi cei care se trăgeau din neamul regal al iudeilor, au ajuns să fie arestaţi chiar şi acuzatorii lor, fiind bănuiţi că şi ei ar face parte din acelaşi neam. S-ar putea spune pe bună dreptate că dacă ne gîndim la lungi­mea vieţii lui şi la ştirea pe care ne-o dă Evanghelia despre Măria, so­ţia lui Cleopa ¹³², al căror fiu era după cum am văzut mai înainte ¹³³, şi Simeon a făcut parte din cei care L-au văzut cu ochii lor şi L-au auzit cu urechile lor pe Mîntuitorul.
   
2. 
   Acelaşi istoric mai adaugă că şi alţi urmaşi după un alt aşa zis «Frate al Domnului», cu numele Iuda, trăiau încă pe vremea lui Traian, după ce, aşa cum am mai spus ¹³\ dăduseră pe vremea împăratului Do­miţian, bună mărturie despre credinţa lor în Hristos. Iată cum se ex­primă Hegesip :
   
3. 
   «Ei au ajuns să fie între fruntaşii întregii Biserici, ca unii care s-au dovedit martiri şi neamuri de sînge ai Domnului, într-o vreme cînd în toată Biserica domnea o pace adîncă. Erau încă în viaţă pe vremea împăratului Traian, cînd Simeon, fiul lui Cleopa, despre care am pome­nit mai înainte, a fost pîrît de eretici şi osîndit şi el ca şi ei, pentru aceeaşi vină, pe vremea consulului Atticus. Cu toate că timp de mai multe zile a fost chinuit în aşa fel încît toată lumea se mira, în frunte cu consulul, cum de mai poate răbda atîtea chinuri un om de 120 de ani! La urmă a fost osîndit să fie răstignit» ^13S.
   
4. 
   Istorisind despre evenimentele timpului de care vorbim, Hege­sip mai adaugă că pînă în vremea aceea Biserica s-a menţinut ca o fecioară curată şi nestricată ¹³⁶, pentru că cei care se siliseră să primejdu­iască învăţătura sănătoasă a Mîntuitorului rămăseseră încă atîţia cîţi vor fi fost, în umbră şi ascunşi.
   
5. 
   In schimb, atunci cînd ceata sfîntă a Apostolilor şi-au în­cheiat şi ei viaţa, fiecare în felul lui, şi după ce s-a stins de pe pămînt şi neamul celor care se învredniciseră să audă cu urechile lor înţelepciu­nea dumnezeiască, din clipa aceea a început să se arate şi rătăcirea cea fără de Dumnezeu prin înşelăciunea ereticilor, care, profitînd de faptul că acum nu mai trăia nici un Apostol, se sileau să pună pe faţă şi fără ruşine aşa numita «gnoză» sau cunoaştere falsă, în locul învăţăturii celei ade­vărate.
   

Cum a oprit Traian ca creştinii să nu mai fie urmăriţi

137. 
     Plinius cel Tînăr a guvernat Bitinia între anii 111—113, mai precis între 17 sept. 111 şi ianuarie 113, cum reiese din corespondenţa sa cu împăratul Traian. In tifarfl de ediţia lui G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1927 a se vedea Plinius cel Tînăr : Opere complete, traducere, note şi prefaţă de Liana Manolache, Bucureşti, 1977.
     
138. 
     Eusebiu n-a văzut textul original al epistolelor X, 96—97, ci a reprodus conţinutul lor după Apologeticul lui Tertulian.
     

1. 
   Atît de mult s-a înteţit în multe ţinuturi prigoana împotriva noastră, încît pînă şi prea vestitul dintre guvernatori Pliniu cel Tînăr sau Secundul^I37, impresionat de mulţimea martirilor, a scris împăratu­lui în legătură cu mulţimea celor daţi morţii din pricina credinţei, înşti-inţîndu-1 în acelaşi timp că, după ştirea lui, creştinii nu săvîrşesc nimic rău şi nici protivnic legilor, ci doar că se scoală de la răsăritul soarelui ca să aducă laude lui Dumnezeu ; încolo, ei se feresc de desfrînare, de ucidere şi de orice nelegiuire, supunîndu-se întru toate legilor.
   
2. 
   Faţă de această înştiinţare, Traian a poruncit ca neamul creştini­lor să nu fie urmărit, ci să fie pedepsiţi numai cei care îhtîmplător vor fi denunţaţi (ca creştini, n. tr.). în felul acesta s-a mai stins întrucîtva frica de prigoană, care speriase cumplit pe oameni ,• în schimb, pentru cei care voiau să ne ameninţe au rămas mai departe destule pretexte, încît uneori mulţimile, alteori dregătorii diferitelor ţinuturi născoceau fel de fel de uneltiri împotriva noastră, aşa că, chiar şi cînd persecuţia nu era generală, ea izbucnea parţial, prin unele provincii, încît mulţi creştini au fost nevoiţi să îndure felurite martiraje.
   
3. 
   Această ştire e luată din Apologia scrisă în latineşte de Tertu­lian ^13S, de care am pomenit mai înainte şi care în tălmăcire are urmă­torul text : «Cu toate acestea am aflat că cercetările împotriva noastră au fost interzise. Căci Pliniu Secundul, pe cînd guverna provincia (Biti-niei, n. tr.) osîndind pe unii creştini, iar pe alţii scoţîndu-i din funcţiile publice, s-a înspăimîntat de mulţimea lor, de aceea a cerut sfat de la împăratul Traian ce cale să urmeze pe viitor. în acest scop a scris îm­păratului comunicîndu-i că în afară de încăpăţînarea lor de a aduce jertfe idolilor, n-a aflat nimic altceva necuviincios la ei, adăugind doar că creştinii se scoală de dimineaţă spre a cinsti în imnele lor pe Hristos drept Dumnezeu şi că pentru ca să-şi pună în aplicare învăţătura, ei
   

trebuie să se ferească cu totul de ucidere, de desfrlu, de furt, de nedrep­tate şi de alte astfel de nelegiuiri. La acestea împăratul Traian i-a răs­puns că neamul creştinilor nu trebuie să fie urmărit ,• în schimb sa fio pedepsiţi dacă sînt daţi pe mîna justiţiei» ¹³°. Aşa se petreceau lucrurile pe atunci.

XXXIV
Despre Ev ar ist, al patrulea episcop al Romei

Dintre episcopii Romei, în cel de al 3-lea an de domnie a împăra­tului despre care am amintit, şi-a sfîrşit viaţă Clement, transmiţînd con­ducerea Bisericii lui Evarist, după ce îndrumase acolo învăţătura cuvîn-tului dumnezeiesc vreme de nouă ani.
XXXV

Despre Iustus, al treilea episcop al Bisericii Ierusalimului
în acelaşi timp, şi la Ierusalim, după ce Simeon s-a sfîrşit în chipul în care am arătat ¹⁴⁰_r a urcat pe tronul episcopal al iudeilor un evreu cu numele de Iustus. El făcuse parte dintre cei tăiaţi împrejur şi cîşti-gase dintre aceştia un mare număr de închinători ai lui Hristos.

XXXVI Ignatie şi epistolele sale

1. 
   
   139. 
        Apologeticul, II, 6.
        
   140. 
        III, XXXII, 2.
        
   141. 
        A se vedea mai jos : IV, XIV, 3.
        
   
   142. Vezi mai sus : III, XXII. Sfîntul apostol Petru nu a fost episcop în Antiohia.
   A se vedea cele spuse de Sf. apostol Pavel în Epistola către Galateni cap. 2, cf.
   Ist. bis univ., voi. I, ed. a Il-a, p. 45—46.
   
   Pe atunci strălucea în Asia un însoţitor al Apostolilor¹⁴¹, care-L văzuse şi-L ascultase încă pe Domnul : Policarp, care fusese făcut epis­cop al Bisericii din Smirna.
   
2. 
   Tot pe atunci, se făcuse cunoscut Papia, episcop şi el al Bisericii din Ierapole, precum şi cel de care-şi aduc aminte mulţimile şi astăzi ■ Ignatie care a fost ales ca al doilea urmaş al lui Petru pe scaunul epis­copal din Antiohia ¹⁴².