Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

' 7. Bătrînii care nu voiau să dea bucuros hrana din gură erau loviţi, se smulgea părul femeilor dacă acestea ascundeau vreo bucată în palmă, nu se arăta nici o consideraţie nici pletelor cărunte şi nici pruncilor, ci erau smulşi cu forţa şi trîntiţi la pămînt pînă şi copiii care nu voiau să sloboadă din gură bucătura din care au muşcat. Dacă însă cineva intra înainte de sosirea hoţilor şi înghiţea vreo porţie înainte de a fi sosit ei, acela era bătut şi mai straşnic, socotindu-1 a le fi duşman.

' 8. Ca să găsească provizii de hrană au fost scornite cele mai gro­zave chinuri: astupau cu mazăre canalul urinar al acestor nenorociţi, iar cu bastoane ascuţite le înfundau rectul. Te îngrozeşti chiar numai

cînd auzi co fel de chinuri aveau să îndure oamenii pină să ajungă să declare o singura pline şi "* denunţe un pumn de orz dosit.

9. Călăii nu sufereau de foame (cruzimea lor ar fi cu mult mai mică

dacă ea ar fi izvorlt din mizerie), căci îşi afişau mîndria lor nebună fă-
clndu-şi prin aceasta provizii pentru vremurile viitoare.

34. 
    Răzb. iud., V, 424—438.
    
35. 
    Casele din Orient aveau acoperişuri plate.
    

10. 
    Cînd unii din ei se furişau noaptea pînă în apropierea posturilor romane ca să caute legume sălbatice şi iarbă şi cînd credeau că au scăpat de vrăjmaşi, li se lua tot ce strînseseră şi oricît se rugau şi cerşeau de la ei, sau s-a întîmplat adeseori invocînd chiar şi numele Domnului, ca să le lase din ceea ce adunaseră cu preţul atîtor primejdii, totuşi nu li s-a înapoiat nimic, ci li s-a spus doar să fie mulţumiţi că deodată cu hrana strînsă nu li s-a luat şi viaţa» ³⁴.
    
11. 
    Altădată Iosif mai relatează şi alte amănunte : «întrucît deodată cu pierderea posibilităţii de a părăsi Ierusalimul iudeii şi-au pierdut orice nădejde de a mai scăpa cu viaţa, groaza înfometării a cuprins tot mai copleşitor casă după casă şi familii după familii. Acoperişurile ca­selor erau pline cu cadavre de femei şi de copii ^3S, pe uliţele înguste ale cetăţii abia dacă mai puteai trece de leşurile bătrînilor.
    
12. 
    Cete de copii şi de tineri cu obraze scofîlcite se îmbulzeau ca nişte stafii în pieţe, picînd de pe picioare acolo unde suferinţa i-a cople­şit. Cei bolnavi nu aveau nici atîta putere ca să-şi îngroape rudele lor, iar cei care ar fi putut-o face au refuzat s-o facă din pricina mulţimii morţilor şi a nesiguranţei care-i aştepta şi pe ei, căci într-adevăr mulţi din ei încetau din viaţă în timp ce-şi îngropau morţii, ba unii s-au grăbit să se aşeze la mormîntul propriu chiar înainte de a le fi venit ceasul lor firesc.
    
13. 
    Dar în ciuda tuturor acestor suferinţe nicăieri parcă nu mai au­zeai plînset sau geamăt: foamea le sugrumase orice simţire. Cei care se luptau cu moartea priveau în linişte pe cei care apucaseră să moară înaintea lor. O linişte adîncă şi un întuneric presimţitor de moarte se Întinseseră peste întreg oraşul. Dar şi mai răi decît toate aceste nenoro­ciri erau hoţii şi tîlharii.
    
14. 
    într-adevăr aceştia scormoneau casele ca şi cum acestea ar fi devenit nişte morminte, inşfăcau pe morţi ca să-i dezbrace de haine şi o luau apoi la fugă în hohote de rîs după ce-şi probaseră pe cadavrele dezgolite ascuţişul săbiilor lor. Uneori îşi încercau şi altfel sabia, stră-pungînd de vii pe cei aflaţi încă în viaţă întinşi pe paturile lor. Dacă unii din aceştia îi rugau ca mîna lor ucigătoare să nu-i cruţe, pe unii ca aceştia îi lăsau cu dispreţ să cadă pradă morţii; în astfel de cazuri cei aflaţi în agonie îşi îndreptau privirile spre templu cu gîndul: cum, Doamne, de mai rabzi în viaţă astfel de oameni ?
    

10. 
    
    36. Iosif, Răzb. iud., V, 512—519.

    37. Ibid., V, 566.

    
    
    La început răsculaţii au hotărît să înmormînteze pe cei morţi pe cheltuiala statului pentru că ajunseseră să nu mai poată suferi mi­rosul rău al cadavrelor ,• mai tîrziu, însă, cînd n-au mai putut-o face, au hotărît să-i arunce de pe înălţimea zidurilor tocmai în nişte văgăuni adinei. Cînd Tit a făcut odată controlul acestor văgăuni şi a văzut că sînt pline de cadavre intrate în putrefacţie şi că putreziciunea curgea puternic din trupurile acelea, a gemut îndată şi, ridieîndu-şi mîinile spre cer, a luat pe Dumnezeu de martor spunînd că nu se simte vinovat de o astfel de grozăvie» ³⁶.
    
11. 
    Iar după ce a mai istorisit şi alte fapte, Iosif continuă : «N-aş putea sta la îndoială să nu arăt cît de mare este suferinţa. Dacă romanii ar fi întîrziat şi de astă dată să curme îndrăzneala răsculaţilor, eu sînt de părere că oraşul ar fi fost ori înghiţit de un cutremur de pămînt, ori ar fi căzut pradă unui potop sau ar fi fost nimicit de trăznet, cum a fost nimicită Sodoma, pentru că în el trăia un neam de oameni cu mult mai nelegiuit decît cel care a suferit toate acele nenorociri. Dar în felul acesta, din pricina nebuniilor unora a trebuit să moară un întreg popor» ³⁷.
    
12. 
    Iată ce mai scrie Iosif şi în cartea a 6-a : «Nesfîrşită a fost mulţi­mea celor care au murit atunci în oraş căzînd pradă foametei şi de ne-descris au fost suferinţele care, au căzut peste ei. într-adevăr, în fiecare casă în care se putea măcar bănui că ar exista ceva hrană, începea răz­boiul şi cei care ţinuseră cel mai mult unii la alţii stăteau gata să se încaiere, neştiind în mîna cui va ajunge ultima bucăţică de hrană. Nici măcar în sărăcia celor muribunzi nu mai exista crezare.
    
13. 
    Orice om aflat încă în viaţă a ajuns să fie controlat de către tîlhari care credeau că omul se preface că ar fi pe moarte, pe cînd în realitate ar ascunde hrană chiar şi în sîn. Minaţi de foame, mulţi din tîlhari umblau clătinîndu-se pe drum, cu gura deschisă ca nişte cîini turbaţi, poticnindu-se descumpăniţi şi ciocnindu-se pe la porţi ca nişte beţivani, venind de două sau de trei ori pe ceas în aceeaşi locuinţă.
    
14. 
    Lipsa îi silea să bage în gură orice : ca să aibă ce să mănînce, ei strîngeau şi ceea ce n-ar fi gustat nici cele mai spurcate din vieţui­toarele necuvîntătoare. Nu se fereau să adune pînă şi şerpare şi talpă, căci pînă la urmă tăiau în formă de curele pielea de pe scuturi şi o ro-
    

deau. Pentru unii şi resturile de fin vechi erau o hrană. Mulţi strîngeau fibre de plante, o porţie de cîteva bucăţi, vînzîndu-le cu preţ de patru atici.

20. 
    Dar de ce trebuie să pomenesc şi de neruşinarea la care a dus atunci foametea ? Căci voi descrie o urmare a foamei, cum nu se po­vesteşte nici la greci, nici la barbari, atît e de îngrozitoare de spus şi de necrezut la auzire. Să nu se creadă cumva că scornesc poveşti pentru cei ce vor veni după noi, dar mai bucuros aş lăsa deoparte această în-tîmplare dacă n-aş găsi printre contemporani o mulţime de martori, după cum, de altfel, aş face şi patriei mele o slabă plăcere trecînd sub tăcere nenorocirile pe care ea le-a îndurat într-adevăr.
    
21. 
    Trăia pe atunci printre locuitorii de dincolo de Iordan o femeie cu numele Măria, fiica lui Eleazar din cetatea Batezor (nume care în­semnează «Casa cu isop»), o femeie din neam vestit şi cu bună stare ,• era refugiată şi ea în Ierusalim dimpreună cu ceilalţi mulţi şi era şi ea asediată acolo.
    
22. 
    Tiranii îi luaseră toate bunurile pe care le strînsese în Pereea şi pe care le adusese aici. Totuşi oameni înarmaţi zilnic îi forţau casa luînd tot ce mai găseau, fie bunuri, fie alimente, din care reuşise să-şi mai procure între timp. O grea amărăciune cuprinse pe această femeie care de fiecare dată certa şi blestema pe tîlhari aţîţîndu-i.
    
23. 
    întrucît nu s-ă găsit nimeni s-o ucidă — nici de mînie, nici de milă — şi întrucît ea nu se mai simţea în stare să mai caute undeva hrană pentru alţii, într-o vreme cînd foamea îi chinuia şi ei măruntaiele şi măduva, dar flacăra inimii sale era totuşi mai aprinsă decît foamea, a fost nevoită să ia o hotărîre silită şi a pornit-o împotriva firii: şi-a înşfăcat copilul, care sugea încă lapte, şi i se adresă cu următoarele cu­vinte : - •
    
24. 
    «Copil nenorocit ce eşti, în acest război, în foamete şi în răs­coala în care trăim, pentru cine să te păstrez ? Chiar dacă am scăpa cu viaţă, tot ne va ameninţa robia romană ! Dar iată că moartea prin foame vine mai repede decît robia, iar şi mai răi decît foamea şi robia sînt răsculaţii. Hai, mai bine să-mi slujeşti drept hrană pentru mine, pentru cei răsculaţi să serveşti drept răzbunare, iar pentru omenirea întreagă să fii subiect de discuţie aşa cum nu s-a mai pomenit în Israel».
    
25. 
    După ce a rostit aceste cuvinte, ea şi-a ucis pruncul, apoi l-a prăjit şi a consumat jumătate din el, cu gîndul că-şi va păstra cealaltă jumătate pentru zilele următoare. Dar iată că tocmai acum îşi fac apa­riţia răsculaţii, care simţind mirosul acestei fripturi nelegiuite au ame­ninţat pe femeie cu moartea dacă nu le va arăta restul de mîncare. Ea răspunse că a mai păstrat o porţie frumoasă şi astfel le-a arătat restul din trupul copilului.
    

20. 
    Cuprinşi de frică şi de groază, răsculaţii au încremenit cînd au văzut această privelişte. Femeia le-a spus : «E al meu copilul şi a mea este şi fapta pe care am săvîrşit-o. Mîncaţi, căci şi eu am mîncat din el! Nu fiţi mai mofturoşi decît o femeie, mai simţitori decît o mamă! iar dacă voi mai aveţi atîta credinţă încît nu vreţi să vă atingeţi de jertfa adusă de mine, atunci ca una care am mîncat jumătate din ea, lă-saţi-mi mie şi partea care a mai rămas !».
    
21. 
    La aceste vorbe oamenii s-au retras cu groază înapoi arătîn-du-se laşi măcar în această singură împrejurare, lăsînd mai departe ma­mei această hrană. Dar îndată s-a umplut întreg oraşul de vestea acestei întîmplări groaznice, faţă de care se cutremurau numai cînd şi-o puneau înaintea ochilor ca şi cum ei înşişi ar fi săvîrşit o astfel de nelegiuire, qei flămînzi îşi doreau parcă şi mai mult acum moartea, socotind fericiţi pe cei care au pierit înainte de a fi auzit şi de a fi văzut astfel de neno­rociri» ^3S.
    

Iată dar care a fost răsplata pentru nedreptatea şi nelegiuirea pe care iudeii le-au săvîrşit faţă de Hristosul lui Dumnezeu !
VII
Despre prevestirile făcute de Hristos

1. 
   
   38. 
       Ibid., VI, 193—213.
       
   39. 
       Matei, 24, 19—21.
       
   
   40. Răzb. iud., VI, 417—420. Cifra dată de Iosif e exagerată. Tacit (Hist., V, 13)
   apreciază cam la 600.000 numărul asediaţilor.
   
   Şi acum se cuvine ca la aceste ştiri să adăugăm şi prevestirea adevărată a Mîntuitorului, prin care se vede că toate nenorocirile aces­tea au fost de mult proorocite prin cuvintele următoare : «Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea ! Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Căci va fi atunci strîmtorare mare cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum şi nici nu va mai fi» ³⁹.
   
2. 
   Făcînd socoteala întreagă a tuturor morţilor, istoricul Iosif crede că prin foame şi prin sabie au murit cu totul un milion şi o sută de mii⁴⁰, pe cînd ceilalţi, răsculaţi şi hoţi care s-au denunţat unul pe altul după ce s-a încheiat ocuparea Ierusalimului, se pare că au fost ucişi cu toţii. în acelaşi timp cei mai aleşi şi mai chipeşi dintre tineri au fost
   

aleşi să însoţească, po Învingători în triumf, iar dintre ceilalţi, şi anume toţi care au împlinit 17 ani, au fost puşi în lanţuri şi trimişi la mun;-i publice în Egipt, pe cînd cei mai mulţi vor fi fost împărţiţi pentru fie­care provincie a imperiului, unde urmau să fie daţi morţii în teatre prin sabie ori aruncaţi la fiare. Cei care erau sub 17 ani au fost luaţi prizo­nieri şi daţi să fie vînduţi în bîlciuri. Numai categoria acestora din urmă pare a se fi ridicat în total la 9000.

3. 
   
   41. /uca, 19, 42—44.

   42. luca, 21, 23—24.

   43. Luca, 21, 20.

   ■14. luca, 23, 18—19 ţ Ioan. 18, 40.

   
   
   Toate acestea s-au întîmplat aidoma în al treilea an de domnie a lui Vespasian, şi anume aşa cum au fost ele proorocite de vestirile profetice ale Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care prin puterea Lui cea dumnezeiască le-a privit ca şi cum s-ar desfăşura real­mente sub ochii Lui, le-a plîns şi le-a jelit. Căci aşa descriu evenimen­tele scrierile sfintelor Evanghelii, care reproduc înseşi cuvintele Lui aşa cum s-a adresat cîndva Ierusalimului t
   
4. 
   Măcar «dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua adeasta, cele ce sînt spre pacea ta ! Dar acum ascunse sînt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, cînd duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strîmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pămîntul şi pe fiii tăi care sînt în tine» ⁴¹.
   
5. 
   Apoi, în legătură cu poporul: «Căci va fi în ţară mare strîmto-rare şi mînie împotriva acestui popor. Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi la toate neamurile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, pînă ce se vor împlini vremurile neamurilor» ⁴². Şi după aceea : «Cînd veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că ş-a apropiat pustiirea lui» ⁴³.
   
6. 
   Şi comparînd cuvintele Mîntuitorului nostru cu ştirile acestui is­toric în legătură cu războiul (iudeo-roman, n. fr.), atunci cum să nu te miri şi să nu recunoşti cît de adevărată şi cu totul mai presus de fire este preştiinţa şi prezicerea Mîntuitorului nostru ? ,
   
7. 
   In legătură cu cele ce s-au întîmplat în viaţa întregului popor iu­deu în urma osîndirii la moarte a Mîntuitorului, potrivit cuvintelor prin care mulţimea iudeilor scăpa de la moarte pe un tîlhar şi pe un ucigaş prin rugăciunile lor, în Schimb îndepărta din mijlocul lor pe Stăpînul vieţii⁴⁴, nu găsim că ar trebui să mai adăugăm ceva în plus.
   
8. 
   Totuşi ar fi drept Să amintim ca o mărturie a Providenţei celei atotmilostive şi 45.
   

9. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi-a arătat şi în acest mod în­delunga sa răbdare ca să vadă dacă nu cumva pînă la urmă acest popor totuşi s-ar căi de cele ce făcuse şi ar primi astfel iertare şi mîntuire. Pe lîngă această îndelungă răbdare Providenţa le-a mai trimis şi semne deosebite în legătură cu ceea ce urma să li se întîmple în caz că nu se pocăiesc. De aceea am socotit că dacă istoricul amintit crede că merită să pomenim şi astfel de fapte, atunci nimic n-ar fi mai bine decît să le descriem şi noi.

VIII
Semnele dinaintea războiului

1. 
   Să luăm, dar, în mîini şi să citim cele spuse de Iosif Flaviu în cartea a şasea a Istoriei: «Nişte înşelători care abuzînd de numele lui Dumnezeu au cîştigat pentru sine pe acest nenorocit popor în aşa mă­sură încît el nu mai dădea nici o atenţie şi nu mai credea nici în semnele evidente ale pustiirii care bătea la uşă, ci, ca loviţi de trăznet, orbi şi fără judecată, luau în rîs vestirile lui Dumnezeu.
   
2. 
   Mai întîi o stea în formă de Sabie se arătase deasupra cetăţii, unde coada ei a rămas alungită vreme de un an de zile. Tot aşa, încă înainte de începerea răscoalei şi de frămîntările pregătirilor de război, într-o vreme pe cînd poporul se strînsese la sărbătoarea azimilor în Ziua a 8-a a lunii lui Xantic ^{45 a}, pe la ceasul al nouălea din noapte, s-a arătat o lumină atît de puternică deasupra altarului şi a templului, de ai fi crezut că-i plină zi şi această lumină a durat o jumătate de ceas ; oa­menii simpli au înţeles că acesta e un semn bun, dar cărturarii şi-au dat seama că prin el se prevesteşte tocmai răul ce avea să urmeze. Altădată, tot cu prilejul aceleiaşi sărbători, o vacă adusă ca jertfă de marele preot a fătat un miel în mijlocul templului.
   

45. A se vedea mai sus, II, I, 2. 45 a. Luna aprilie la macedoneni.

4. Pe la şase ceasuri din noapte uşa din lăuntrul templului, care dă spre răsărit — deşi era din aramă şi foarte grea încît seara abia c în­cinseseră douăzeci de bărbaţi şi deşi fusese închisă cu fiare groase ,i cu

drugi de fier, iar zăvorul ei era puternic — a fost văzută deschizîndu-se singură dintr-o dată.

5. 
   La cîteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii lui Artemis ^{45 b}, s-a văzut o arătare drăcească mai mare decît s-ar fi putut crede, iar ceea ce ar mai trebui spus ar fi şi mai de necrezut, dacă n-ar fi fost po­vestit de cei care au văzut-o şi dacă suferinţele care au urmat n-ar fi fost pe mărimea acestor minuni : într-adevăr, înainte de răsăritul soa­relui au fost văzute în văzduh în tot ţinutul din apropiere o mulţime de căruţe pline cu oameni înarmaţi cutreierînd norii şi înconjurînd parcă cetăţile ca să le închidă.
   
6. 
   Altădată, în urma sărbătorii numită a Rusalelor, noaptea pe cînd preoţii veneau pentru slujbă, după cum le era obiceiul, spun că au au­zit mai întîi mişcări şi zgomote tulburătoare, apoi glasuri repetate : «să ieşim de aici!»
   
7. 
   Şi iată ceva şi mai îngrozitor. Un om cu numele Iisus fiul lui Anania, un ţăran fără carte, cu patru ani înainte de a fi început războiul, într-o vreme cînd treburile oraşului se desfăşurau în deplină pace şi în bună stare, venind la sărbătoarea Corturilor, pe care toţi trebuiau să le întindă în cinstea lui Dumnezeu, a început să strige dintr-o dată prin templu : «Glas de la Răsărit, glas de la Apus, glas din patru vînturi, glas din Ierusalim şi din templu, glas de la mireasă şi de la mire, glas peste tot poporul!» Cu astfel de strigăte a cutreierat el zi şi noapte străzile oraşului.
   
8. 
   Unii dintre căpeteniile cetăţii se alarmaseră din pricina acestor strigăte de rău augur şi punînd mîna pe om l-au bătut rănindu-1 greu. Cu toate acestea el nu spunea nimic altceva decît striga aceleaşi cuvinte înaintea celor de faţă.
   
9. 
   Pînă la urmă căpeteniile şi-au închipuit că omul este mînat de o putere dumnezeiască, fapt care s-a şi dovedit real, de aceea l-au dus înaintea guvernatorului roman. Acesta a poruncit să fie bătut cu vergi pînă la sînge, dar el n-a scos nici un geamăt şi nici n-a plîns, ci repeta doar la fiecare lovitură cît îl ţineau puterile : «Vai, vai de tine Ierusa-lime !» ⁴⁶.
   

45 b. Prima lună de primăvară la spartani (aprilie—mai).

46. 
    Răzb. iud., VI, 288—304.
    
47. 
    Ibid., VI, 312—315. Suetoniu, Doisprezece cezari. Vespasian V. Trad. rom. p. 317.
    

10. Iosif ne istoriseşte⁴⁷ şi alt fapt parcă şi mai straniu. Ne spune
anume că în Sfintele Scripturi s-ar afla o proorocie potrivit căreia în vre-
mea aceea cineva născut din ţara aceasta va ajunge să stăpînească lu-
mea întreagă. Iosif e de părere că această prezicere s-a împlinit prin
venirea lui Vespasian la cîrma Imperiului roman.

11. Numai "că acest împărat n-a ajuns să conducă întreaga lume, ci numai ţinuturile stăpînite de romani, aşa încît ar fi mai potrivit să credem că acea proorocie se referea la Hristos, Căruia însuşi Tatăl I-a spus : «Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile stăpînirea Ta şi stăpînirea Ta marginile pămîritului» ⁴⁸. Or, tocmai în vremea aceea s-a putut spune despre propovăduirea Sfinţilor Apostoli: «In tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii, cuvintele lor» ⁴⁹.

y

IX
Iosii şi scrierile rămase de Ia el

1. 
   
   48. 
       Ps., 2. 8. •
       
   49. 
       Ps., 18, 8 j Rom., 10, 18.
       
   50. 
       Iosif, Răzb. lud., I, 3. Tatăl lui Iosif Flaviu se numea Matia 51: Nimeni în afară de Eusebiu n-a spus acest lucru.
       
   
   
   
   
   52. 
       Versiunea aramaică a Războiului iudaic s-a pierdut.
       
   53. 
       Cunoscută mai ales sub titlul Contra lui Aplon. Ea nu-i aparţine lui Iosif Flaviu.
       
   
   
   «— Eusebiu de Cezareea
   
   După toate acestea e bine să nu uităm nici de persoana lui Iosif în­suşi, care* a contribuit în aşa măsură la scrierea de faţă, ca să cunoaştem şi să aflăm din ce ţară şi din ce neam se trage. Iată cum ne-o spune el însuşi: «Iosif, fiul lui Matia, preot în Ierusalim, care la început a luptat şi el voluntar împotriva romanilor şi care s-a apropiat apoi de ei, dar numai de nevoie» ^s0.
   
2. 
   Intre iudeii de atunci el a fost cu mult cel mai vestit dintre iu­dei şi s-a bucurat de cea mai mare trecere, şi încă nu numai între cei de un neam cu el, ci şi între romani, dovadă că a fost cinstit şi în cetatea Romei prin ridicarea unei statui^5l, iar scrierile compuse de el s-au în­vrednicit a fi colecţionate şi în biblioteca cetăţii.
   
3. 
   Antichităţile iudaice le-a descris în toate cele douăzeci de cărţi ale operei cu acelaşi titlu, iar Istoria războiului purtat în timpul său cu romanii a fost descrisă în şapte cărţi, mărturisind el însuşi că, pe bună dreptate, acestea din urmă le-a compus nu numai în greceşte, ci şi în limba sa maternă ^S2.
   
4. 
   Mai avem de la el încă două cărţi despre Antichităţile iudeilor în care răspunde observaţiilor aduse de grămăticul Apion ^M_f care scri­sese pe atunci o lucrare îndreptată împotriva iudeilor, precum şi împo­triva altora care se siliseră să batjocorească şi ei tradiţiile poporului iudeu.
   

5. In cea dinţii din aceste cărţi el a statornicit numărul scrierilor numite «Vechiul Testament», arătîndu-ne că, potrivit unei vechi tradi­ţii, aceste scrieri erau recunoscute de toţi iudeii, căci iată cum se ex­primă despre ele :
X
Cum comentează Iosiî Scripturile dumnezeieşti

1. 
   «Spre deosebire de'alte popoare, la noi, la iudei, toţi sînt de pă­rere că nu există mii de cărţi, ci de toate sînt numai 22, dar acestea conţin descrierea întregului timp trecut şi sînt socotite pe bună dreptate ca provenind de la Dumnezeu.
   
2. 
   Dintre acestea, primele cinci sînt cărţile lui Moise, care cuprind legile şi tradiţia veche începînd de la facerea omului⁵⁴ pînă la moartea lui Moise, un răstimp cam de trei mii de ani.
   

' 3. De Ia moartea lui Moise şi pînă la moartea lui Artaxerxe, care a fost regele perşilor ce a urmat după Xerxes, au compus istoria vre-imii lor, în 13 cărţi, proorocii care au venit după Moise. Celelalte patru cărţi cuprind imne închinate lui Dumnezeu şi reguli de viaţă pentru oameni.

4. 
   
   54. Ultimul comentar la aceste cărţi 1-a elaborat R. Arnaldez, Paris, 1961.
   
   55. Nu aparţine lui Iosif Flaviu.
   
   In realitate, începînd cu vremea lui Artaxerxe şi pînă în vremile noastre, toate au fost descrise, însă aceste însemnări n-au fost socotite ca avînd aceeaşi vrednicie de crezare ca cele de dinaintea lor pentru ci succesiunea proorocilor nu-i chiar aşa de sigură.
   
5. 
   Cît de vrednice socotim noi cărţile sfinte o dovedim prin faptul ^fi oricît de mult timp s-a scurs de la compunerea lor nimeni n-a în­drăznit vreodată să adauge, să scoată ori să schimbe ceva din acele cărţi, ci toţi găsesc lucru firesc, începînd din prima lor copilărie, să vadă aceste cărţi ca tot atîtea învăţături ale lui Dumnezeu, să ţină la ele şi dacă-i nevoie chiar să moară pentru ele».
   
6. 
   B de folos să amintim aceste cuvinte ale istoricului. O altă scriere cate nu-i mai puţin vrednică de el şi care a fost compusă de acest scriitor este cea intitulată Despre raţiunea dominantă, pe care unii o intitulează Macabricon⁵⁶ pentru că ea cuprinde luptele iudeilor despre care se vorbeşte în cărţile numite «ale Macabeilor», care se ştie că s-au purtat bărbăteşte pentru credinţa în Dumnezeu.
   

4. 
   Către sfîrşitul cărţii o douăzecea din Antichităţi acelaşi scriitor subliniază că şi-a făcut plan hotărît să scrie în patru cărţi, potrivit în­văţăturii cuprinse în tradiţia iudaică, despre Dumnezeu, despre fiinţa Lui, despre legi şi despre motivele pentru care e slobod să săvîrşeşti anumite fapte şi, în schimb, pentru ce e interzis să săvîrşeşti altele. Tot el mai aminteşte în propriile sale scrieri că s-a mai ocupat şi de alte lucrări^K.
   
5. 
   în afară de acestea e bine să amintim cuvintele puse la sfîrşitul Antichităţilor spre a întări şi mai mult pasajele împrumutate din ace­laşi scriitor⁵⁷. Acolo Iosif acuză, de pildă, pe Iustus din Tiberiada⁵⁸, (care a încercat să descrie ca şi el întîmplări din acea vreme), acuzîn-du-1 că nu spune adevărul, şi îndreaptă încă şi alte acuze împotriva lui, apoi continuă textual:
   
6. 
   «Cît despre mine, nu m-am temut dacă cineva nu are aceeaşi părere ca şi mine despre scrierile mele, dar eu am avut curaj să trimit scrierea mea înaintea ochilor împăratului într-o vreme cînd evenimen­tele erau încă actuale. Mi-am dat seama astfel că am păstrat tradiţia adevărului. în acest sens m-am aşteptat să fiu confirmat de mărturii şi iată că nu m-am înşelat.
   

10. 
    Tot în felul acesta am prezentat scrierea mea şi multor altora (din care unii au luat parte chiar la război), cum a fost cazul cu regele Agripa şi cu unele din rudele lui. . '
    
11. 
    Chiar şi împăratul Tit dorea atît de mult ca să se documenteze în legătură cu istoria acestor evenimente, numai după scrierile mele, încît şi-a scris cu mîna proprie numele pe ele şi a dat poruncă să se publice. Tot aşa şi regele Agripa a întărit în şaizeci şi două epistole adevărul expunerii mele» *⁹. Două din aceste epistole sînt chiar anexate de Iosif la scrierile lui.
    

56. 
    Antichit., XX, 268. In versuri sau în proză «Istoria risipirii Ierusalimului» a circulat mult printre romani. Pe la începutul sec. XIX ea a fost chiar tipărită.
    
57. 
    E vorba de autobiografia sa, pe care Iosif Flaviu a lăsat-o să fie ca un fel de introducere la operele sale.
    
58. 
    Acest autor a scris şi el o istorie a poporului iudeu şi o cronică a regilor iudei, ambele pierdute.
    

59. Iosif, De vita sua, 361—4 (citat după G. Bardy, o. c, p. 117).

Dar destul despre aceste lucruri. Să trecem acum iarăşi la istori­sirea noastră.

t

XI
După Iacov, Biserica din Ierusalim a fost condusă de Simeon
După moartea mucenicească a lui Iacov şi după nimicirea Ierusali­mului, care a urmat curînd după aceea, apostolii şi ucenicii Domnului, care mai rămăseseră încă în viaţă, s-au strîns laolaltă de pretutindeni, după cum se spune, în jurul rudelor după trup ale Domnului — au ţinut sfat cu toţii şi s-au întrebat: cine anume ar fi vrednic să fie urmaş al lui Iacov? La care toţi într-un singur gînd au găsit că Simeon, fiul lui Cleopa, despre'care se face amintire în cartea Evangheliei⁶⁰, e vrednic ift urce pe scaunul episcopal al acestei Biserici, ca unul care era, cum se spune, văr al Mîntuitorului. într-adevăr Hegesip istoriseşte că Cleopa era frate cu Iosif⁶¹.
XII

* Vespasian a poruncit sase cerceteze

dacă mai trăiesc urmaşi ai scaunului lui David

• i

Ni se mai istoriseşte totodată că după ocuparea Ierusalimului, Ves­pasian a poruncit să se întreprindă cercetări printre toţi cei ce se trag , din neamul lui David, ca nu cumva să mai rămînă în viaţă vreunul din această seminţie regală. Drept urmare a acestei porunci s-a iscat o nouă şl foarte mare prigoană împotriva iudeilor ⁶².
XIII

Anaclet devine al doilea episcop al Bisericii din Roma

60. 
    Luca,.24, 18 i Ioan, 19, 25. „
    
61. 
    A se vedea mai jos, III, XXXII; IV, XXII, 4.
    

62. Nu ştim să mai fi afirmat şi altcineva despre această hotărîre a lui Vespa-
sian.

63. Tit moare la 13 sept. 81.

» După cei zece ani de domnie a împăratului Vespasian a urmat la cîr-mă fiul său Tit⁶³. Incepînd din cel de al doilea an de domnie a acestuia, după ce păstorise ca episcop al Romei vreme de 12 ani, Lin a încre­dinţat conducerea acestei Biserici lui Anaclet. La cîrma imperiului, după Tit care a domnit vreme de 2 ani şi tot atîtea luni, urmează fratele său, Domiţian.

XIV
Al doilea episcop al Bisericii din Alexandria a iost Abiliu ^u

In al 4-lea an de domnie a lui Domiţian a murit Anian, primul episcop al Bisericii din Alexandria, pe care o păstorise mai bine de douăzeci şi doi de ani. După el a urmat ca al doilea episcop Abiliu.

XV
Cum a ajuns Clement ca al treilea episcop al Romei
In al doisprezecelea an de domnie a aceluiaşi împărat (Domiţian n. tr.), timp în care Anaclet condusese Biserica Romanilor vreme de 12 - ani, a fost înlocuit cu Clement, pe care în epistola sa către Filipeni Apostolul (Pavel, n. tr.) îl numeşte colaborator al său atunci cînd zice : «Clement şi cu toţi ceilalţi însoţitori ai mei de lucru, ale căror nume şînt scrise în cartea vieţii» **.
XVI
Epistola lui Clement

64. In decursul veacurilor titlurile capitolelor^ XIII şi XIV s-au contras Intr-unul

singur.

65. Filip., 4, 3.

66. In Codex Alexandrinus al Bibliei (sec. V) era cuprinsă şi Epistola lui Cle-
ment.

67. A se vedea mai jos : IV, XXIII.




De la Clement n| s-a păstrat o singură epistolă recunoscută ca au­tentică, destul de lungă şi minunată, pe care el a scris-o ca din partea Bisericii din Roma către cea a corintenilor, din pricina unei răzvrătiri care s-a iscat atunci în Corint. Am înţeles că în foarte multe Biserici această epistolă era folosită în adunările obşteşti de altădată şi tot aşa s-a continuat pînă azi «*. Iar că pe .vremea aceluiaşi împărat treburile (bisericeşti, n. tr.) din Corint au fost tulburate de o răscoală, ne stă drept mărturie demnă de încredere Hegesip⁶⁷'.

XVII

Persecuţia creştinilor sub Domiţian

1. întrucît şi-a arătat cruzimea faţă de mulţi, prin aceea că a ucis fără motiv întemeiat⁶⁸ un mare număr de nobili şi de oameni de vază din Roma, iar pe foarte mulţi alţi oameni de frunte tot atît de fără te­mei i-a trimis în surghiun< dincolo de graniţă, confiscîndu-le averile, îm­păratul Domiţian s-a dovedit adevărat urmaş al lui Nero prini ura şi prin lupta pe care a dus-o împotriva lui Dumnezeu, căci a fost cel de al doilea dintre cei care au pus la cale prigoana împotriva noastră⁶⁹, pe cînd lui Vespasian, tatălui său, nicicînd nu i-a trecut prin gînd ceva rău împotriva noastră.

XVIII

Apostolul Ioan şi *Apocalipsa»

1. 
   
   68. 
       J. Zeiller in Fliche-Martin, Histoire de l'Eglise I (Paris 1935), p. 300—304.
       
   69. 
       Această părere o aveau $i alţi scriitori bisericeşti (Tertulian, Apoi. V, 4).
       
   
   70. Eusebiu nu aminteşte de aruncarea sfîntului Ioan într-un butoi cu untde-
   lemn clocotitor, de care ne vorbeşte Tertulian, De praescr. eret., XXXVI, în «P.S.B.», 3,
   p. 164—165.
   
   71. 
       Apoc. 13, 18, unde sub numărul 666 pare a se face aluzie la Nero.
       
   72. 
       Irineu, Contra ereziilor V, XXX, 3.
       
   
   73. J, Zeiller, op. cit., p. 302. Pare că exilările lui veneau şi din lăcomie. Sue-
   tontu, Doisprezece cezari. Domiţian XII, trad. rom., p. 343.
   
   Pe atunci umbla zvonul că apostolul şi evanghelistul Ioan e încă în viaţă şi că din pricina mărturiei aduse în folosul învăţăturii creş-line ⁷⁰ a fost osîndit să trăiască în insula Patmos.
   
2. 
   Căci în cea de a cincea carte a sa împotriva ereziilor, atunci clnd vorbeşte despre aşa numita taină a numărului lui Antihrist⁷¹ în legătură cu Ioan, Irineu spune următoarele lucruri despre Ioan :
   
3. 
   «Dacă în vremile de azi ar trebui să fie făcut cunoscut nume­le lui Antihrist, el ar trebui spus de cel care a văzut şi «Apocalipsa», căci el a văzut-o nu prea demult, ci foarte aproape de vremile noastre, şl anume pe la sfîrşitul domniei lui Domiţian» ⁷².
   
4. 
   Pe atunci propovăduirea credinţei se făcea cu atîta strălucire încît pînă şi scriitorii străini de învăţătura noastră nu stăteau la îndo­ială de a informa şi ei în istoriile lor prigoana şi suferinţele mueeai-ceşti, precizîndu-ne şi data foarte exactă şi istorisind că, în al 15-lea an de domnie a lui Domiţian, o creştină cu numele Flavia Domitilla, fiica de soră a lui Flavius Clemens, unul din consulii Romei de pe atunci, a fost surghiunită împreună cu mulţi alţii în insula Pontia drept pedeapsă pentru că a declarat că e creştină ⁷³.
   

XIX
Domiţian porunceşte ca toţi cel ce se trag din neamul lut David să tie omorlţt
Acelaşi Domiţian a poruncit să fie ucişi toţi cei ce provin din nea­mul lui David. Or, o veche tradiţie ne informează că unii eretici⁷* au pîrît pe urmaşii lui Iuda, fratele Mîntuitorului după trup, afirmînd că ei se trag din neamul lui David şi deci sînt înrudiţi chiar şi cu Hristos însuşi. Iată în ce termeni vorbeşte undeva în această problemă Hegesip _:
XX
.Rudele Mîntuitorului

74. 
    Nu se ştie de ce fel de eretici ya putea fi vorba. Poate fi vorba mai curtnd de bănuială ori de frică. Sau cum ti caracterizează ■ Suetoniu: «Lacom la nevoie şi crud de frică». Suetoniu, Domiţian, trad. rom., p. 342—353.
    
75. 
    Matei 13,'55} Marcu 6, 3.
    
76. 
    In text TJBooxâxouc, care pare un Împrumut din latină, obicei frecvent pentru expresia din viaţa militară («evocatus», crainic, herald).
    

1. 
   «Mai trăiau încă din seminţia Mîntuitorului nişte nepoţi ai lui Iuda, care el însuşi se numea «fratele Domnului după trup» ⁷⁵. Fiind pî-rîţi că s-ar trage din neamul lui David, un soldat de serviciu⁷⁶ i-a adus înaintea Cezarului Domiţian, căci, întocmai ca şi Irod, şi acesta s-a în­grozit cînd a venit Hristos pe lume.
   
2. 
   împăratul i-a întrebat dacă sînt într-adevăr din neamul lui Da­vid, la care întrebare ei au răspuns: «da». Atunci i-a întrebat cîte mo­şii aveau şi cît e de mare averea lor ? Ei au răspuns că amîndoi lao­laltă n-au mai mult de 9000 de dinari, fiecare din ei stăpînind doar jumătate din suma respectivă. Dar ei au ţinut să mai adauge că nici averea pe care o au nu constă în aur, ci în valoarea unui teren în preţ de 39 de pogoane, pe care îl cultivă cu mîna lor, ca de acolo să-şi poată pjătî dările şi să-şi acopere nevoile traiului.
   
3. 
   Apoi i-au arătat palmele, ca mărturie că trăiau din munca bra­ţelor, în care scop şi-au arătat şi bătăturile palmelor formate de truda lor continuă.
   
4. 
   Intrebîndu-i despre Hristos şi despre împărăţia Lui, cînd anume, în ce fel şi unde se va arăta ea, ei au răspuns că acea împărăţie nu-i lumească şi nici pămîntească, ci e îngerească şi cerească şi că ea va veni la stîrşitul veacurilor, atunci, cînd Hristos va veni întru mărirea
   

Sa, să Judece viii fi morţii şi să răsplătească pe fiecare după faptele lui.

5. 
   La cele spuse de ei, Domiţian nu i-a mai învinuit cu nimic, ci doar i-a dispreţuit ca pe nişte oameni simpli, i-a pus în libertate şi a dat po­runcă să înceteze prigoana împotriva Bisericilor.
   
6. 
   După ce s-au văzut liberi, ca unii care erau oricum mărturisi­tori şi rude ale Domnului, oamenii respectivi au ajuns în posturi de conducere ale Bisericilor ⁷⁷ şi pacea fiind restabilită ei au trăit mai de­