Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare
Yüklə 4,28 Mb.
|
2 — Eusebiu de Cezareea De o valoare deosebită sînt afirmaţiile scriitorului atunci cînd declară : «am văzui cu ochii mei biserici dărîmate» 89, «am Iost de faţă eu însumi la pătimirea lor (în Tir)» 90, «i-am văzui eu însumi» (în Teba-ida) 91, dar ca un leit-motiv rămîne resemnarea şi siguranţa cu care afirmă omul care credea că totuşi biruinţa nu este departe : «în iocui nosiru — ziceau martirii din Lyon — a luptat harul» 92, «în martirul Sanctus pătimea Hristos» 93 sau «tocmai cînd se afişa edictul de alungare a creştinilor din oraşe (sub Maximin), tocmai atunci am simţit puterea lui Dumnezeu care luptă pentru Biserica Sa» 9i. vel *7. Eusebiu şl scriitorii pe carc-1 citează ne aduc în această privinţă o preţioasă mărturie. Din cele expuse pînă aici credem că reiese cu prisosinţă şi planul şi cuprinsul Istoriei ,• de aceea nu găsim necesar să insistăm mai mult. Totuşi după cum a stabilit Ed. Schwartz, editorul textului critic berlinez, cele 10 cărţi ale Istoriei au trecut prin mai multe ediţii sau remanieri. Cărţile I—VIII, spune dînsul, au fost redactate în anul 312, cartea a IX-a în anul 315, iar cartea a X-a în 317. Grosso modo, concluziile lui sînt juste, dar analizîndu-le se impun unele precizări. Ultimul paragraf din cartea VII «în cărţile precedente am tratat despre problema succesiunilor începînd de la Hristos pînă la dărîmarea locaşurilor de cult, deci pentru o perioadă de 305 ani. Acum urmează să istorisim în scris lupta dusă pentru credinţă în vremile noastre» 9S, cu care se încheia, descrie pătimirea sfîntului Petru, episcopul Alexandriei, despre care se ştie că a avut loc numai în anul 312. Primul paragraf al cărţii VIII ne spune că autorul s-a gîndit să mai adauge «cîteva evenimente contemporane» indispensabile, între altele şi «palinodia» sau edictul de toleranţă al lui Galeriu, care ştim că a fost afişat la Nicomidia în 30 aprilie 311. S-ar putea crede la un moment dat că a venit pacea, destinderea ", dar nu-i aşa. Apendicele ataşat la cartea VIII descrie, e drept, moartea prigonitorilor. Aşa spun trei din cei mai vechi codici ai Istoriei. în restul codicilor au dispărut notiţele respective privind pe împăraţii prigonitori: numele lor e şters în textul celorlalţi patru codici (BDMI, cum i-a numit Schwartz), Diocleţian, Maximin, Galeriu. întrebarea care se pune este aceasta : cînd şi-a redactat Eusebiu Istoria sa şi cu ce scop ? In această privinţă pasajul din Istoria privind fabricarea apocrifului tendenţios Acta Pilati despre care se ştie că nu puteau apărea de cît sub domnia lui Maximin100, urmaşul lui Galeriu, deci după anul 311 — ne dă un punct de plecare spre a înţelege că cei «305 ani» nu trebuie înţeleşi matematic, de aceea notiţele respective din cap. VII, XXXII, VIII, I, ne arată că opera nu putea ti redactată decît după anul 311. 07. TI Cor., 3, 6. 98. Ist., VII, XXXII, 32. 99. Ist., VIII, 11 VIII, XIII, 3 şi VIII, XVII, 3-11. 100. IX, V, 1. Pe de altă parte, faptul că în VIII, XVI, 3—4 e vorba de alt rescript semnat de Galeriu şi Constantin — căci înfre timp Liciniu devenise şl el persecutor — ne tace să prelungim şi mai mult termenul cînd au fost adăugate aceste apendice. Cît despre tîrnosirea bisericii din Tir, despre care ni se vorbeşte in cartea X, precum şi faptul că Liciniu moare abia în 325, acestea ne ajută să înţelegem de ce în ultimele două cărţi /X—X ale Istoriei nepotrivirile datelor şi persoanelor respective ne silesc să înţelegem că Eusebiu şi-a remaniat cel puţin de două sau trei ori lucrarea sa. La pasajele respective am încercat să aducem unele lămuriri în această problemă. In mare, vorbind despre cuprinsul Istoriei nu trebuie să uităm că în prima carte se vorbeşte de preambulul vetero-testamentar al istoriei stinte, în cartea a H-a despre epoca apostolilor, în cărţile III—IV se aduc lămuriri diverse despre unitatea Bisericii dovedită prin ideea de succesiune a tradiţiei apostolice. Cartea V e dominată la început de istorisirea pătimirii martirilor din Lyon şi Vienne şi de a altor martiri, precum şi de diferite ştiri privind controversa pascală, cartea a\Vl-a e dominată mai ales de viaţa şi opera lui Origen şi de istorisirile lui Dionisie al Alexandriei, în cartea Vil acelaşi «Dionisie va lucra împreună cu noi», zice Eusebiu, încît aproape toată cartea e plină de epistole şi istorisiri de ale sale, cărţile VII/-—X cuprind relatări despre ultimele persecuţii, dar şi despre etapele prin care s-a ajuns la pacificarea şi eliberarea Bisericii. Despre lucrările panegirice ale lui Eusebiu vom vorbi de astădată mai scurt, rămînînd să revenim cînd vom prezenta Viaţa lui Constantin şi alte scrieri ale lui. Trebuie spus totuşi că nici una din scrierile lui Eusebiu n-a trezit atîtea critici şi controverse ca Viaţa lui Constantin. întrucît el vedea în Constantin «cel dintîi dintre cei care deţineau puterea romană şi care a vrut să fie şi prietenul lui Dumnezeu»101, nu trebuie să pretindem că vedem în această scriere, pe care mai bine ar trebui s-o înţelegem ca pe nişte «Reflecţii asupra vieţii lui Constantin», o biografie propriu-zisă, ci numai o prezentare omagială a ceea ce acest prim împărat creştin a realizat în folosul Bisericii şi a creştinismului. Eusebiu a fost foarte aspru judecat ca fiind un scriitor de curte, linguşitor, neobiectiv, iar Viaţa lui Constantin a fost socotită neautentică ori falsiiicată şi interpolată. Or iată că nu de mult s-a descoperit un papirus londonez redactat înainte de anul 320, care conţine pasaje identice cu textul din Vita II, 27— 28, ceea ce confirmă neîndoios autenticitatea operei102.
102. Indicaţii la Quasten, op. cit., p. 450. O altă lucrare, Ad coetum sanctorum «Cuvîntare la adunarea sfinţilor»), figurează pe cele mai bune manuscrise ca a cincea carte a Vieţii lui Constantin (care are patru cărţi). în ea se preamăreşte credinţa creştină, combătindu-se idolatria şi credinţa în destin. în partea a doua, se vorbeşte despre Hrlstos cel prezis de prooroci şi de înţelepţi între care se numără şi Sibila şi Ecloga a IV-a a lui Virglllu. Celelalte două lucrări sînvrttai întîi Un panegiric ţinut de Eusebiu la palatul împăratului la data de 25 iulie 335, cu ocazia celei de a 30-a aniversări (tricennalia), în care oratorul pune la inima sărbătoritului că el e un om deosebit de ceilalţi, căruia i se cer o seamă întreagă de virtuţi în-trucît, datorită harului ce i s-a dat, el e chemat să lumineze «ca soarele», să fie interpretul voii lui Dumnezeu. In al doilea rînd avem un tratat în care se aduc mărturii — obiceiul lui Eusebiu de a prezenta «dovezi» care întăresc adevărul ~— despre bunăvoinţa şi binefacerile săvîrşite de Constantin în folosul Bisericii, ăşa cum era în cazul de faţă: tîrnosirea Bisericii Sfîntului Mormînt (în a. 335). Vorbind de operele apologetice e bine să nu uităm că aproape tot scrisul lui Eusebiu are în el un duh şi o tendinţă apologetică. Fiind un om atlt de erudit, el a căutat să lărgească şi să adîncească tot ceea ce atinseseră înaintaşii săi pe acest tărîm. De aceea şi aici a dat dovadă de informaţie şi de metodă ştiinţifică deosebită pentru vremea aceea. Nu se pierde în amănunte, oricît de multe evocă, ci planul lui e închegat. Ca o introducere generală elementară trebuie socotite aşa numitele Ecloge profetice, scrise înainte de episcopat, în zece cărţi, din care nu se mai păstrează decît cărţile 6—9. Cartea cuprinde profeţii mesianice, care arată, spre a combate în acelaşi timp atît pe iudei, cît şi pe ereticii care respingeau cărţile Vechiului Testament, că Hristos este «împlinirea veacurilor» şi că fără El omenirea şi-a pierdui unitatea şi sensul. Două opere voluminoase, Praeparatib etvangielica şi Demonstratio evangellca, compuse şi ele înainte de anul 320, dedicate amîndouă episcopului Teodot de Laodiceea10*, sînt alături de Istoria şi Cronica ceie ttiăl Importante opere ale lui Eusebiu. - ' Praeparatio evangelica, în 15 cărţi, s-a păstrat întreagă în greceşte. Scbpul ei e sS justifîce pe creştini de acuza ce ie-o aduc paginii,- atunci învinuiesc că au părăsit religia strămoşilor trecînd la iudaism, sau, mat rău,'neprimind nici din iudaism decît ceea ce le convine. Fără să vrei îţi vin în minte aceleaşi acuze aduse de Celsus creştinilor şi, desigur, Eusebiu s-a folosit mult de opera respectivă a lui Origen combătînd acuzele păgîne. Adunînd material mult din cosmogoniile şi mitologiile fe-niciene, egiptene, greceşti şi.apoi analizînd oracolele păgîne, precum şi credinţa în destin, Eusebiu arată că zeii, demonii, oracolele, superstiţiile sînt pline de contradicţii, de fantezii, de minciuni, de aceea oamenii au 103. Ed. Schwartz, Eusebius Pauly-Wissowa : Realenzyklopadie, p. 1390—1391. părăsit chiar şi filosoiia grecilor trecînd la iudaism, Însuşi Platon se dovedeşte tributar lui Moise: «II cinstesc şi-1 admir şi eu pe Platon, mai mult decît pe oricare alt grec, deşi nu avem peste tot aceleaşi păreri,, cele pe care le mărturiseşte slnt înrudite cu ale mele», zice el la un moment dati0*. Demonstraţie- evangelica răspunde de astă dată acuzelor evreilor care ne reproşează că nu primim iudaismul. Din cele 20 de cărţi s-au păstrat numai primele zece şi un fragment din cartea a XV-a. Eusebiu afirmă că Legea lui Moise a avut valabilitate numai pentru un timp. Credinţa patriarhilor şi scrierile proorocilor dovedesc că dacă le privăm de semnificaţia lor mesianică multe din faptele Vechiului Testament îşi pierd înţelesul. Abia Întruparea Domnului şt patima Lui dau singura explicare valabilă tainelor cuprinse în Legea Veche. în fond, atît Praeparatio cîf şi Demonstratio nu se adresau vag iudeilor — respectiv paginilor, ci vizau şi tratatul lui Porfir, Contra creştinilor, care căuta să discrediteze pe creştini că nu ştiu «nici să citească şi nici să tălmăcească cuvintele Scripturii». Am avut ocazie şi în decursul Istoriei să ne ocupăm de obiectivele răutăcioase ale acestui polemist şi de cea a lui Hieracle. Opera lui Porfir şi cea a lui Hieracle s-au pierdut. Metoda temeinică de combatere folosită de Eusebiu în pasajele respective din Praeparatio105 şi aiurea îl face multă cinste. El rămîne In cadrul strict biblic, dar argumentele folosite sînt valabile. Theofania sau Arătarea e ultima din lucrările apologetice ale lui Eusebiu. Lucrarea are 5 cărţi şt în centru stă persoana Logosului dumnezeiesc, fără de care n-am Înţelege creaţia şi guvernarea lumii, dar mai ales mîntuirea omului. Toate proorociile au drept ţintă ultimă rolul mîntuitor al Logosului. Opera va fi fost redactată în jurul anului 323, Intrucît vorbeşte adeseori de o «Biserică înfloritoare». Din păcate în greceşte nu s-au păstrat decît citeva fragmente. Noroc cu o traducere siriacă făcută încă în anul 411 şi păstrată în întregime in British Mu-seum.
105. Praep. I, 2, 1—4. Eusebiu a cultivat şl studiile biblice şi exegetice. Se ştie ce rol mare a avut împreună cu Pamfil la copierea şi corectarea textului unora din operele biblice. EI a reprodus Septanta (a cîncea coloană din Hexapla lui Origen), Tăcînd din ea operă separată, indieîndu-i pe margini sholii interesante în comparaţie cu alte versiuni. Am amintit şi de rolul Iul pe lingă împăratul Constantin în legătură cu procurarea «unui număr cit mai mare de Biblii pe pergament şl cu caligrafie Îngrijită». Dar el are şi in acest sector lucrări speciale l06. Canoanele evanghelice, o concordanţă cu specificarea locurilor paralele pentru indicarea pasajelor fiecăreia din Evanghelii, care au locuri paralele In celelalte. Lucrarea e cuprinsă într-o epistolă către Carpian. Sugestia a luat-o de la Amoniu de Alexandria care scrisese despre «Acordul dintre Moise şi Iisus» 107 şi care punea Evangheliile pe patru coloane. Eusebiu perfecţionează metoda împărţind textul în paragrafe mici (— pericope) pe care le numerotează pe rînd pentru a da o listă a pasajelor, care se pot întîlnî pe cele 8 coloane întocmite de el. în felul acesta atli repede locurile paralele pentru fiecare pericopă. Metoda «canoanelor eusebiene» a fost repede imitată de Fer. Ieronim la traducerea «Vulgatei». Onomasticonul, un dicţionar de locuri biblice, cuprinde o înşirare alfabetică a localităţilor biblice, însoţită de notiţe istorico-greograîice pentru fiecare localitate cunoscută în sec. IV. Foarte apreciată atît In Răsărit cit şl în Apus, unde Fer. Ieronim a tradus-o şi a mai îmbogăţit-o. Cuprindea întîi o interpretare a termenilor localităţilor, apoi o descriere topografică a Iudeii cu teritoriul celor 12 seminţii, iar la urmă, un plan al Ierusalimului şi al templului m. Lucrarea a fost cerută de prietenul său Paulin, episcop de Tir, mort la 331, deci opera e anterioară acestei date. Iniţial lucrarea era de 3 ori mai mare decît s-a păstrat. întrebări şi răspunsuri evanghelice 109, în două părţi, una cu privire la copilăria Domnului, a doua privind învierea. S-au păstrat numai fragmente. Se cunoaşte genul acestor «întrebări şt răspunsuri», din care sub numele sfîntului Atanasie au circulat şi prin ţările române încă de mult
108. Editată de E. Klosterman, Berlin, 1904. 109. Migne, P.G., 22, 879—957. 110. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, I—II, Bucureşti, 1980 şi 1983. 111. Migne, P.G., 23—24. Comentarul la Psalmi111 e cea mai importantă lucrare exegetică a iul Eusebiu. Ea a fost de două ort tradusă în latineşte : de sfîntul Ilarle şi de Eusebiu de Vercelli. Traducerile nu s-au păstrat, în schimb textul grec a fost editat de Montiaucon pentru psalmii 51—95 şi fragmentar pentru psalmii 1—50, 95—118 (aşa cum avem textul reprodus în colecţia Migne), apoi, de A. Mai, fragmente după catene la psalmii 119—150, precum şi de G. Mercati pentru psalmii 96—100. Toate acestea dovedesc proporţiile uriaşe ale lucrării lui Eusebiu. Comentarul la Isaia, descoperit recent de R. Dcvreese. Studiile au dovedit că Eusebiu c dependent de Origen, dînd întlietate interpretării alegorice m. Poligamia şi marile familii ale patriarhilor, un studiu care explică nedumeririle privitoare la această temă. Si st. Vasile cunoştea lucrarea. Din păcate s-a pierdut. Despre Paşti, un alt tratat cerut de împăratul Constantin m, după cum ne informează scrierea sa Vita Constantini, pe care împăratul a cerut s-o multiplice. Sigur că lucrarea era în legătură cu data serbării Paştilor care s-a discutat Ia sinodul I ecumenic. Din păcate ni s-a păstrat numai un fragment din el. Se ştie din iniorma-ţiile lucrării citate că a fost necesară intervenţia împăratului pentru a aduce la uniformizare pe episcopii orientali (Siria, Mesopotamia, Cilicia) de a admite practica alexandrină iU.
De ecclesiae theologia, o plictisitoare susţinere a crezului subordi-naţianist, care totuşi s-a păstrat m. 112. Migne, P.G., 24, 89—526. 113. Viaţa lui Constantin, IV, 34—35.
116. Migne, P.G., 20, 1536—1544. Dintre epistole, care trebuie să ti fost foarte multe datorită rolului important pe care 1-a avut în primele patru decenii ale veacului TV, amintim (în afară de cea către Carpian în legătură cu «canoanele evanghelice» şi de cea către Flacillus despre Ecclesiae theologia), pe cea «Către poporul din Cezareea» în legătură cu modul cum a decurs participarea lui la sinodul I ecumenic şi cum la intervenţia împăratului Constantin a fost nevoit şi Eusebiu să semneze crezul omousian. învăţaţii au crezut multă vreme că el a propus sinodului crezul obişnuit în Cezareea, dar azi se ştie că adevăratul motiv a fost reabilitarea propriei sale ortodoxii pusă în discuţie la sinodul ţinut în Antiohia în acelaşi an. în lipsa altul act oficial al sinodului, această epistolă este una din mărturiile cele mal importante despre dezbaterile sinodului şl despre atitudinea incertă a lui Eusebiu. In fine, într-o Epistolă către Constanţia, sora împăratului (ea întrebase pe Eusebiu dacă i s-ar putea trimite o icoană a lui Hristos), răspunsul lui Eusebiu e negativ «ca să nu se pară că îmbrăcăm pe Dumnezeu În trup, cum fac paginii»111: , CONCLUZII Am insistat mai pe larg asupra Istoriei bisericeşti şi asupra Martirilor din Palestina pentru că acestea sînt lucrările lui Eusebiu care intră in acest volum. Îndeosebi despre aceste două lucrări ale lui Eusebiu se poate repeta ceea ce spunea pe vremuri cunoscutul patrolog grec D. S. Balanos, anume că «nici o altă scriere din literatura post-apostolicâ n-a adus mai mari servicii celor ce studiază problemele bisericeşti, cum a tăcut-o Istoria lui Eusebiu. Acelaşi teolog ne mai aduce aminte şi de spusa unui coleg englez P. Lightfoot, care zicea că «faţă de nici un alt scriitor vechi nu trebuie să avem mai mare recunoştinţă decîf faţă de Eusebiu» lls. De aceea mulţumim şi noi Prea Fericitului Patriarh Iustin pentru bucuria de a putea pune în mina slujitorilor altarelor şi a credincioşilor Bisericii noastre aceste pilduitoare mărturii ale vredniciei creştine din primele veacuri, spre a fi de tot folosul şi trebuinţa noastră a tuturora. Mai amintim totodată că textul original al acestor lucrări s-a bucurat din cele mai vechi timpuri de o preţuire deosebită, fiind copiate şl multiplicate în multe exemplare. în Biblioteca Naţională din Paris se păstrează şi azi trei din copiile făcute între secolele IX—XI (Cod. paris. 1430, 1431 şi 1432), în Biblioteca Laurentiană din Florenţa, alte două (Cod. laurent. 70, 7 şi 70, 20), unul în Biblioteca Marciană din Veneţia (Cod. marc. 338) şi unul în Biblioteca Centrală din Moscova (Cod. mosq. 50). Ele au stat la baza multelor ediţii tipărite; începînd din sec. XVI şi pînă În zilele noastre. Dar nu trebuie să uităm că n-a trecut nici un veac de la moartea lui Eusebiu şi lucrările acestea au şi fost traduse in limba slriacă (anul 411), iar din siriacă în cea armeană. Totodată, încă în anul 403, presbiterul Rutin din Aquilea (f 410) a tradus «Istoria» în limba latină, continuînd expunerea evenimentelor cu încă 70 de ani (pînă la anul 395), contribuind astfel la răspîndirea operei în Apus.
Dintr* ediţiile tipărite amintim 1544 Paris (R. Ştefan) 1639—1673 Paris (H. Valois) 1677 Paris (3 volume) 1672—1679 Frankfurt (retipărirea ediţiei parisiene anterioare) 1695 Amsterdam • 1720 Cambridge (W. Reading) 1746—48 Torino 1827—28 Leipzig (H. Heinchen) 1838 Oxford (E. Burton) 1859—62 Schafhausen (H. Lămraer) 1857 Paris (ed. Migne), Patrologiae, series graeca, voi. 20 1861 Londra (W. Cureton, ediţia siriacă a Martirilor din Palestina). 1903—1909 Berlin — (Ed. Schwartz, iar pentru ediţia latină Th. Mommsen, (3 volume — ediţie critică), Leipzig). 1909, acelaşi text în ediţie stereotipă, reeditată pînă azi de 5 ori. Am folosit ed. V, 1932.
1926, Londra, K. Lake (redă textul berlinez cu traducere engleză). 1932, Paris (E. Grapin, însoţit de traducere franceză). 1952—1960, Paris (G. Bardy, text şi traducere franceză, voi. IV: introducere şi indici). Dintre traduceri, amintim cîteva : germane: 1870, Kempten, M. Stigloher
1932 Kempten-Munchen, P. Hăuser, reeditată în 1967. A. Gârtner şi H. Kraft englezeşti: 1890, Buffalo-N. York (M. Giffert). 1897—8, Camuridge (W. Wright-N. Mc Lean). 1926 Cambridge (R. Lake) 1927—28, Londra (J. Lawlor-J. E. Oulton; şi «Martirii»). 1953—55, N. York (R. F. Deferrari) 1967, Harmandswort (A. Williamson). franceze; 1932, Paris (E. Grapin) 1952—1958 (G. Bardy) italiene;: 1931, Siena (Gr. del Ton) 1943, Florenţa (Gr. del Ton) olandeză: 1909, Leiden (H. Meyboom) suedeză: 1937, Stockholm (I. A. Heikel) română: 1896, Bucureşti (Iosif, fost mitropolit). Textul grec folosit atunci nu era cel critic. Dar şi limbajul traducerii din 1896 este greoi şi adesea neclar. In plus, lipsesc cu totul comentariile şi notele.
«mină de ţărînă>, şi că, dacă m-am silit să tiu mal aproape de text, dar şl mai liber oarecum — unde a fost cazul, pentru a ii mai uşor de Înţeles, căci limbajul şi compoziţia lui Eusebiu nu sînt deloc uşoare —, au mal rămas destule neajunsuri, pe care să căutăm să le trecem pe cît se poate cu vederea. Din evlavia, din căldura şi din modestia cu care scria Eusebiu acele măreţe pagini din istoria creştinismului primelor veacuri, ar putea fi şi pentru noi prilej de a căuta mereu înnoire şi întărire sufletească. Notăm doar cîteva din studiile şi publicaţiile mai cunoscute a. In limbi străine
b. In limba română Yüklə 4,28 Mb. Dostları ilə paylaş:
|