Paul goma amnezia la romani

Vreme de 30 ani, PCF a reuşit să impună tăcerea, însă iată că un fost comunist (şi fost secretar al lui Thorez), Philippe Robrieux, în voi. IV al Istoriei Partidului Comunist, apărut în 1983, provoacă un adevărat scandal, scriind, despre „afacerea Manouchian” că există doi responsabili comunişti care, în timpul războiului purtaseră pseudonimul „Roger”: Primul, cunoscut încă în Franţa, sub un alt pseudonim: Jean Jerome, fusese braţul drept al lui Jacques Duclos, în timpul ocupaţiei şi era responsabil cu finanţele partidului. Kominternist cunoscut, fidel al lui Stalin, acest Jean Jerome fusese şi el arestat în primăvara lui '43 – aşa pretinde el, fiindcă alte mărturii contrazic şi data, chiar şi arestarea. Să nu uităm că „Jean Jerome” avea în grijă finanţele partidului şi că grupul Manouchian căzuse şi pentru că fusese asfixiat. Băneşte. Oricum, acest Jerome, de doi ani, nu mai poate fi văzut în Franţa, se află într-o. Călătorie, la Moscova. Un alt comunist care purta pseudonimul „Roger” nu este altul decât cel cunoscut, azi, sub un alt pseudonim: „Holban” (Boris Bruchman). Acesta fusese în Spania (pretinsese.), apoi, în timpul Ocupaţiei fusese şef-militar, iar după război s-a întors în România, unde, cică, a fost general. El nu spune ce fel de general fusese în România şi sub ce nume, dar certamente: de securitate – oricum în momentul de faţă, Boris „Holban se află la Paris. Întrebat despre Manouchian, „Roger II” se supără, refuză să răspundă, iar când răspunde, se contrazice.

Rămâne însă alt martor: Melinee, soţia lui Manouchian. Aceasta a reuşit să se ascundă până la Eliberare. În 1945, sovieticii o invită, cu toate onorurile, pentru un „turneu de conferinţe în Armenia-i natală”. Melinee primeşte. Şi „rămâne”. 19 ani. Ostatecă. Abia în 1964, în urma intervenţiei foarte hotărâte a generalului de Gaulle, ruşii o lasă să se întoarcă în Franţa. Însă fără documentele pe care le deţinea, printre acestea şi ultima scrisoare a soţului său. Alte ameninţări de scandal din partea lui de Gaulle, pentru ca o parte dintre aceste hârtii să-i fie restituite. Melinee a scris o carte de mărturii, în care a dezvăluit o serie de fapte – însă nu şi identitatea lui „Roger” – pe care o cunoaşte. Dar n-o poate divulga. De frică.

De ce, după atâta amar de vreme, tăcere şi frica? Desigur, văduvei lui Manouchian i-i frică de comuniştii sovietizaţi, de aceea tace; desigur, comuniştilor le e frică de adevăr – de aceea au impus şi impun tăcerea. Din nefericire, nu doar comuniştii, nu doar eroii-actori ai acelor evenimente au fost şi vor fi. Jenaţi de adevăr. În primul rând, asociaţiile foştilor rezistenţi: oricât de curajoşi vor fi fost membrii acestora în timpul rezistenţei, în cele patru decenii care au trecut, „istoria” a fost scrisă în aşa fel, încât să nu aibă „pete”, iar ei, foştii rezistenţi au instituit un monopol, nu doar al rezistenţei, ci mai ales al adevărului. Adevăr care. I-ar jena şi pe francezii de rând: „Ce a fost a fost, să rămânem la ceea ce s-a spus că ar fi fost”. Fiindcă nu este plăcut să-ţi aminteşti că ţara ta a fost lamentabil învinsă pe câmpul de bătălie; că ţara ta, ocupată, s-a „aranjat” cu ocupantul; că rezistenţa a constituit o infimă minoritate – mai grav: că. Majoritatea acestei minorităţi era constituită din ne-francezi. Şi nu se înşelaseră germanii când îi prezentaseră pe „liberatori” ca: „spaniol roşu”, „comunist italian” şi, mai ales: „evreu” (ungur, polonez – în nici un caz: francez), în filmul lui Mosco, „amânat” de atâtea ori, un supravieţuitor al acelor grupuri de rezistenţă – pe numele său. Levy.

— Spune: „Uneori, mă gândesc că, dacă naziştii n-ar fi făcut acel afiş-roşu, nimeni n-ar fi vorbit de Manouchian, Rayman, Alfonso, şi alţi combatanţi ne-francezi pentru Franţa. într-adevăr: Gestapoul, conştient sau nu, păstrează în memorie victimele sale – dar nu doar ale sale.

Şi iată-ne în punctul central: rolul – şi vinovăţia Partidului Comunist Francez. „Afacerea Manouchian” nu este doar un accident tragic, ci însăşi esenţa PCF. Or nu a existat şi nu există un PC Francez, ci o filială, în Franţa, a PCUS. În timpul războiului, de pildă, francezul Duclos, polonezul Jerome, românul Holban au fost doar kominternişti, primeau ordine doar de la Moscova, activau doar în interesul sovieticilor. Or, în mai 1943, Stalin dizolvă Kominternul. De ce? Pentru a mobiliza, împotriva Germaniei, şi forţele naţionale în jurul (ba chiar sub controlul) comuniştilor locali, în vederea participării (dacă nu acaparării) puterii în ţara liberată. Or, această „tricolorizare” a comuniştilor se împiedică de. „străinismul” celor care, în fapt, luptaseră în primele rânduri ale rezistenţei; comuniştii erau în tratative cu de Gaulle, dar cum vor putea cere o parte din putere, în Franţa, când combatanţii lor se numeau Manouchian, Alfonso, Goldstein, Elek, Goldenberg? In rapoartele trimise la Londra, Duclos elimină numele combatanţilor cu nume ne-franceze, mai ales evreieşti. Numai că Duclos a primit ordin de la Moscova să elimine, nu doar numele ne-franceze, ci chiar pe purtătorii lor. Acum este limpede că arestarea grupului Manouchian nu s-a datorat perspicacităţii Gestapoului, ci pur şi simplu „cadoului” făcut de NKVD prin Duclos şi cei doi „Roger”. Şi, atenţie, nu doar grupul Manouchian a fost „dat” ci şi altele, la Toulouse, la Bordeaux, la Lyon, la Marseille – ca din întâmplare, cele mai active, însă constituite în zdrobitoare majoritate din ne-francezi.

Duclos şi cei doi „Roger” au fabricat şi „trădători” – azi se ştie că nici Dawidowicz nici alţi Goldenberg, înfieraţi în istoriografia comunistă ca trădători, nu erau trădători – însă au fost executaţi, mulţi dintre ei chiar de grupul Manouchian, sub comanda lui „Holban”-Bruchman. Dacă numele „trădătorilor” este difuzat pretutindeni, ciudat, numele „eroilor” este „uitat”: până în 1953, „Istoria PCF” nu pomeneşte de Manouchian, Sapiro, Epstein, iar un Adam Kowalski – aşa îl chema pe „erou” devine, sub pana inevitabilului Aragon. Marcel Chevalier.

Aşadar, în 1981, realizatorul Mosco i-a căutat pe supravieţuitorii acelor detaşamente de rezistenţă armată din timpul ocupaţiei. Ciudat: niciunul dintre ei nu este – şi nu a fost – preşedinte sau măcar secretar al vreunei asociaţii, comitet, comiţii – a „rezistenţilor”; ciudat, în continuare: în zdrobitoare majoritate, aceşti „terorişti la pensie” sunt, în continuare, umili croitori, cizmari, curelari; şi mai ciudat: mulţi dintre ei nu au căpătat nici în ziua de azi cetăţenia franceză – sunt „străini rezidenţi în Franţa”. In timp ce PCF se laudă – în continuare că este „partidul celor împuşcaţi”; în timp ce un Jean Jerome a primit Legiunea de Onoare; în timp ce Holban – după ce a făcut ce va fi făcut în România lui Dej – a venit în Franţa şi a primit cetăţenia franceză.

Comuniştii, prin organul lor, L'Humanite, zbiară, de luni de zile, că programarea filmului este o, bineînţeles, „operaţie mârşavă, anticomunistă” – ceea ce nu constituie ceva nou; ceea ce e oarecum nou: de prin luna aprilie, „operaţia mârşavă anticomunistă” este pusă la cale nu de „forţele de dreapta, fasciste” ci de „socialismul trădător al trădătorului Mitterrand”!

După cum se vede, comuniştii fac eforturi deosebite ca să-şi găsească duşmani, la nevoie, chiar inventându-i. După cum (şi asta este în natura lor), pe cei care i-au slujit cu fidelitate îi lichidează – şi fizic şi „istoric”. Pentru că, nu-i aşa, „istoria este ceea ce vrem noi, azi, să fi fost – chiar dacă mâine va fi alta”.

Aşteptăm, deci, difuzarea filmului „Terorişti la pensie” – precum şi reacţiile comuniştilor. (2 iulie 1985)

HELSINKI.

Ne-am găsit un nou ţap ispăşitor, un nou „vinovat” de toate, dar absolut toate nefericirile noastre: Conferinţa de la Helsinki din 1975. (Până mai deunăzi vina o purta, în exclusivitate, Yalta.)

La urma urmei, occidentalii au dat tonul în punerea la zid a acestor două evenimente: ca să nu se bage de seamă actualele slăbiciuni, acte de compromis, chiar trădări, ei arată cu degetul îndărăt, spre „izvoarele”, cică, ale „situaţiei de azi”: evident, Yalta, evident, Helsinki. Şi cer – cu o hotărâre care nu-i costă nimic – ba anularea, ba „aplicarea întocmai” a acordurilor, ba „intrarea”, ba „ieşirea” – din Yalta, din Helsinki. Dacă tot cer „ieşiri” şi „anulări” – şi tot pentru că nu-i costă nimic – de ce nu vor fi aducând vorba de un „acord” care, într-adevăr, a provocat lanţul de catastrofe în Europa şi în lume.

— Cel din 23 august 1939, cunoscut sub numele de „Pactul Molotov-Ribentropp”? Fiindcă ei, indignaţii de azi, nu participaseră la acel pact scelerat? Fiindcă una din părţi, Germania lui Hitler nu mai există? Dar există cealaltă parte – partenerul de azi al indignaţilor – Uniunea Sovietică a lui Stalin – a lui Stalin, care, după cum se ştie, este nemuritor?

Dar să-i lăsăm pe Occidentali să-şi rumege remuşcările electora-liste de a fi abandonat jumătate din Europă sovieticilor, să nu-i între-rupem când promit solemn că „aşa ceva” (ca la Yalta, ca la Helsinki) „nu se va mai întâmpla în viitor”. Dar să nu ne facem iluzii că un al doilea Dantzig va avea loc – vorbim de cel din 1939, fiindcă acelaşi oraş, sub numele de Gdansk s-a semnalat. „pe cont propriu”, în 1980 – iar înaintea lui, altele: Berlin, Poznan, Budapesta, Praga, Varşovia. In treacăt fie spus, după ştiinţa noastră, nici o localitate din România nu a dat numele vreunui eveniment de genul celor sugerate mai sus. Ceea ce vrea să însemne că ne-libertatea nu ne-a venit de la Yalta, nici de la Helsinki; ceea ce vrea să însemne că libertatea care ne va veni, chiar dacă ne va pica din cer (sau din părul purtător de pere mălăieţe), se merită, se pregăteşte, se face – de la verbul a face şi nu. „este”, doar aşa, pentru că românul se pricepe ca nimeni altul să moduleze verbul a fi – după cum ne explică filosoful din vârful Carpatului.

Credem, prin urmare, că nu are rost să ne întrebăm dacă da sau ba, la Yalta, în februarie 1945 şi România ar fi fost vândută sovieticilor (pentru ca în momentul „vânzării”, ţara noastră era deja de şase luni de zile sub cizma ocupantului); nici dacă da sau ba, la Helsinki, în 1975, sovieticii ar fi căpătat actul de vânzare-cumpărare, semnat (pentru că sovieticii nu aşteptaseră 30 de ani „legiferarea” unor cuceriri militare, ca să aplice legea ocupantului).

Are însă rost să ne întrebăm dacă ceea ce se numeşte Helsinki a constituit încă un succes total pentru sovietici. Fireşte, în primul rând, performanţa lui Brejnev de a fi convins mai ales pe Ford, pe Schmidt, pe Giscard de a se aduna în jurul „mesei verzi”; fireşte, performanţa sovieticilor de a-i convinge pe occidentali de a-şi pune semnătura pe numitul act – care confirma o stare geopolitică durând de 30 ani; dacă mai adăugăm şi faptul că „destinderea” primea un certificat de maturitate, am încheiat inventarul profiturilor „unilaterale” – adică sovietice. Câştigurile erau atât de importante, încât Kremlinul a acceptat şi acel capitolaş privind, cică. „drepturile omului”; a acceptat capitolul acela, hotărât să nu-1 respecte. Numai că, de astă dată, cei doi Mari s-au înşelat: americanii – atunci când au crezut că sovieticii, ca răsplată pentru celelalte concesii, vor respecta, dacă nu în totalitate, atunci în majoritate prescripţiile referitoare la drepturile omului; dar pentru întâia oară s-au înşelat şi sovieticii (precum şi vechilii lor de pe Dâmboviţa, Vâltava, Vistula, Dunăre) atunci când şi-au imaginat că vor putea ignora, în totalitate, prevederile de la Helsinki în legătură cu fleacurile numite „drepturi ale omului”.

Neîndoielnic, pentru occidentali, Helsinki a constituit (încă) un eşec în înfruntarea cu sovieticii. Numai că, după semnarea Actului, înfruntarea s-a deplasat pe alt plan, cu alţi parteneri; a pătruns în interiorul Lagărului, şi s-a angajat între paznici şi păziţi, între, ca să zicem aşa, gardieni şi deţinuţi; de astă dată, nu răscoală, nu revoltă oarbă – cu mâinile goale la care să se răspundă cu gloanţe – de astă dată, o înfruntare „verbală”: „Vă cerem să aplicaţi propriile voastre legi, să vă respectaţi semnătura” au cerut cei care până atunci nu deschiseseră gura decât ca să urle de durere. Şi iată-i pe mânuitorii de ciomag pentru întâia oară încurcaţi, dezorientaţi – din nefericire, nu pentru multă vreme.

Oricum – cam târziu. Adevărat, cei care au cerut în gura mare „drepturi ale omului” au fost arestaţi, torturaţi, chimizaţi, declaraţi nebuni, unii dintre ei au pierit, alţii au fost expulzaţi. Dar prea târziu: grăuntele de speranţă, de încredere în sine a celui care până deunăzi era un sclav, mut, surd şi orb, a prins rădăcini. Zidul chinezesc al izolaţionismului sovietic şi sovietizat, împodobit, ici-colea cu câte un mit (ca cel al „independenţei” ceauşiste), chiar dacă nu s-a dărâmat, zguduit fiind dinăuntru, a crăpat – şi, în sfârşit, prin crăpături, a început să se vadă, din afară, ce se petrece înăuntru.

Îndrăznim să spunem că toate câştigurile sovieticilor de pe urma Acordului de la Helsinki – încă o dată: enorme – se dovedesc, pe măsură ce trece timpul, a fi. Inferioare pierderilor. Toate avantajele „morale” şi economice obţinute după Helsinki nu pot contrabalansa, de pildă, evenimentele din Polonia – fiindcă Solidaritatea, care din sindicat a devenit conştiinţă – şi nu doar a naţiunii poloneze – nu s-ar fi putut naşte şi creşte, fără acel capitolaş despre drepturile omului din Acordul de la Helsinki.

Cât despre România, ea ar fi continuat să fie considerată „copilul teribil al Lagărului”, „un cui în coasta ruşilor” – dacă nu ar fi existat un Helsinki. Pentru că Helsinki a provocat întâia mişcare pentru drepturile omului, în februarie 1977; întâia mare grevă, cea din Valea Jiului în august acelaşi an. Helsinki este la originea Comitetului pentru apărarea Credincioşilor, Helsinki este „naşul” primului sindicat liber din România comunistă, SLOMR. In Actul de la Helsinki să caute Ceauşescu, de pildă, motivele eşecului răsunător al vizitei sale la Paris, în 1979, sub Giscard, apoi ale refuzului lui Mitterrand de a călători la Bucureşti; în Helsinki să caute „originea” pietrelor cu care a fost întâmpinat de „oamenii muncii” de la Motru, a huiduielilor din Canada şi a voturilor Nu din România. Dacă Ceauşescu, din „Micul David în luptă cu Goliat” a devenit în gura occidentalilor: Amin Dada, Bokassa, Neron, Dracula, Ubu, Catastrofescu.

— Iar recent: Analfabeticianul Buldozerescu (aluzie la Academie şi la distrugerea ţării), aceasta se datoreşte aceluiaşi Helsinki.

Românii, glumeţi, spun: Helsanchi! Să-i spună cum vor şi cum le place, dar să nu uite că, dacă Helsinki nu le-a dat nici mai multă, nici mai albă pâine, nici mai multă căldură, cel puţin a făcut să se afle în Occident, ce anume se petrece în „independenta” Românie şi să fie arătată cu degetul cauza: comunismul sovietic al cărui produs, pur şi dur, este Nicolae Ceauşescu – cel care aplică în România, un stalinism „demodat” în URSS, un maoism abandonat (şi blamat) în China – cu un cuvânt: aplică, în România, ceauşismul.

Nu, Actul de la Helsinki nu a constituit o „victorie pe toate fronturile” a totalitarismului comunist. Şi chiar dacă, pentru moment, rezultatele luptei pentru drepturile omului sunt umbrite de cei care au murit, care mai sunt întemniţaţi, surghiuniţi pentru curajul de a se fi proclamat om, oricum, regele a apărut în faţa lumii, gol. Adică urât, prost şi rău. Ar fi fost şi mai „frumos”, dacă în 1975, nu ar fi existat un Helsinki. (30 iulie 1985)

AUGUST '68

Acea lună august 1968 promitea să fie o adevărată lună de vacanţă – pentru toată lumea. Adevărat, se arătaseră câteva semne de furtună prin vecinătate – la Cerna pe Tisa, la Bratislava, însă erau doar fulgere ale căror tunete nu ajunseseră până la urechile noastre estivali-zate; şi apoi, cei mai informaţi îşi spuneau că, mda, informaţiile ar putea fi neliniştitoare – dar nu erau. De ce? Pentru că logica spunea că Ruşii, oricât de iritaţi ar fi de Primăvara cehilor, „totuşi, nu vor îndrăzni.” Cehii nu se răsculaseră, ca Ungurii, în '56, nu-i spân-zu-raseră de felinare pe securiştii lor, nu voiau să schimbe regimul – nu vorbeau ei tot de socialism (cu, cică, faţă umană)? Nu îşi păstraseră în fruntea bucatelor pe aceeaşi aparatciki formaţi la Moscova, precum Dubcek? Şi apoi – ne mai spuneam noi, Românii, în acel august '68 -Cehii puteau conta pe ajutorul Iugoslavilor şi al Românilor – nu se duseseră şi Tito şi Ceauşescu, să-1 asigure pe Dubcek.

— Nu conta ce promiseseră, conta că merseseră la Praga.?

Vestea că Ruşii, totuşi, „îndrăzniseră” a căzut ca trăsnetul. Au început şi Românii să se întrebe, ca nişte copii de şcoală, năuciţi de mânia nejustificată şi de pedeapsa disproporţionată aplicată de Supraveghetor unui coleg: „De ce? De ce, Domnule.?”

Eram colegi (de Lagăr) cu Cehii, însă nu neapărat prieteni; nici duşmani – nu avusesem ce împărţi. La urma urmei, ce ştiam noi, atunci, despre Cehi? Că ocupau „baraca” cea mai sovietofilă din întreg Lagărul – de acord, Stalin îi chiar liberase de Nemţi, dar nu şi de Ruşi; apoi, în aceste două decenii de. „colaborare”, în CAER, împreună cu Germanii de Est, Cehii fuseseră cei mai ostili Românilor, reproşân-du-le industrializarea, invitându-i să se ocupe de agricultură şi de păstorit (în cehă, cuvântul bata însemnează: cioban valah şi vine de la românescul: baci.). Chiar Cehii de rând – care ne invadează Litoralul (ca în această vară) – sunt aroganţi, ne privesc de sus, pe noi, „ciobanii” – care, culmea nedreptăţii: avem şi mare! Şi apoi.

— Ne mai spuneam noi – ce-i aiureala aceea: „socialism cu faţă umană”? Cum să existe un socialism, altfel decât îl cunoaştem, de două decenii, adică profund inuman? Nu, pe noi Românii, nu ne pot duce de nas cu „dialectica” lor de activist de raion, noi ştim încă din 1917, de pe frontul Moldovei (şi, după o jumătate de secol, nu am fost desminţiţi) ce hram poartă „socialismul”. Venit de la Răsărit:

Dar şi pe noi, ştiutorii, invadarea Cehoslovaciei ne-a rănit, într-o clipă am uitat micile ranchiune şi am trăit marea tragedie ca Cehi – unii câteva ceasuri alţii câteva zile.

Discursul lui Ceauşescu, de la balcon. Nici chiar acum, în 1985, nu voi spune că şi atunci a „jucat”, că a fost nesincer. În ciuda atmosferei de isterie, cei care, în acel august '68, ne-am înscris în Gărzile Patriotice nu am făcut-o nici pentru el, Ceauşescu, nici pentru partidul comunist. Nici măcar pentru România (socialistă). Atunci, Ceauşescu a făcut apel, nu la comunişti, ci la. Cetăţeni; să apere, nu partidul, ci ţara. Cu armele. Fireşte, niciunul dintre noi nu îşi imagina că va înfrânge teribila Armată Roşie. Fiecare dintre noi se întreba câte ore vom rezista. Şi chiar dacă timpul s-ar fi numărat în minute, tot ar fi fost ceva:

Fiindcă noi, Românii, din ceea ce se numeşte România modernă, nu am câştigat niciodată singuri vreun război (fie el „just”, fie „nejust”). La urma urmei, ne putem consola, spunându-ne că suntem mici şi paşnici. Dar nu ne putem consola că nu ne-am apărat atunci când am fost agresaţi: nici în 26 iunie 1940, nici în 30 august acelaşi an. Iar în 23 august '44 am mutat arma de pe un umăr pe altul cu o „naturaleţe” îngrijorătoare pentru însăşi raţiunea de a fi a unui popor, în august '68 fuseserăm pe punctul de a ne lua revanşa (măcar simbolică). Dar, după două zile – şi jumătate – au fost dezarmate, nu numai Gărzile Patriotice. Ci şi toate unităţile militare – care nu aparţineau. Ministerului de Interne.

Iar „recreaţia” s-a terminat. (20 august 1985)

CEAUŞESCU ŞI BĂTRÂNII.

Difuzat la postul de radio Deutsche Welle, 21 septembrie 1985 „Ne gândim să adoptăm un program special pentru a sprijini plecarea din oraşele mari a unor pensionari în comune, pentru a le asigura.” etc. Etc.

Aceasta este ultima ispravă a gândirii lui Ceauşescu. (Ce coincidenţă! S-a pomenit „gândind” la. Programul-special (cel prin care bătrânii ar urma să fie alungaţi din oraşe) chiar acum, când el însuşi a ieşit din spitale (am spus bine: spitale, fiindcă a colonizat-ocupat vreo patru – simultan), însă rămâne cu amândouă picioarele în groapă – îi sade bine, îi vine perfect: ca unui patruped ce se respectă.). (Ce coincidenţă. In Jurnalul de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu, în chiar primul paragraf al întâiei însemnări (publicate), adică: „Luni 21, martie 1977”, scrie – citez: „Proiectata călătorie cu Noica la Păltiniş a luat fiinţă. Luăm trenul de 9,45 către Sibiu. Pe drum, Noica îmi dă să răsfoiesc Steaua, Luceafărul, tăieturi din Le Monde. Pe peronul bucureştean părea impacientat că nu găseşte un ziar de astăzi, îl descopăr mult mai ancorat în realităţi decâtpare (subl. Mea – prima). Cutremurul, pe care 1-a trăit la Bucureşti, îl preocupă, în continuare. „Ar trebui mutată capitala la Târgovişte; ar fi vorba de un centru exclusiv universitar şi administrativ. Tinerii ar trage cu toţii într-acolo, iar pensionarii, care îndeobşte încurcă, ar rămâne la Bucureşti.„„.

Fireşte, nu vom vedea – fiindcă nu există – o legătura de la cauză la efect între spusele lui Noica din martie 1977 (desigur, Liiceanu nu era primul „ucenic” căruia îi încredinţa această trăsătură totalitară a sa

— Şi nici ultimul) şi programul-special „gândit” de Ceauşescu, acum, în

— Dar un cui rămâne – fireşte, în legătură cu filosoful care şi-a făcut (scris) o operă – dar fără o Etică. Poate dacă i-ar fi dat târcoale (eticii.) nu ar mai fi gândit – şi răspândit – că oamenii trebuie obligaţi la fericire; şi că într-o utopică Târgovişte – „centru exclusiv universitar şi administrativ” – „pensionarii, care îndeobşte încurcă” ar fi. Interzişi (Noica o spune mult mai delicat: „ar rămâne la Bucureşti”.).

Să rezumăm viaţa-şi-opera Ceauşescului: are 67 ani, în curând, 68

— Vârstă la care toţi ceilalţi români sunt demult la pensie (şi, vorba lui Noica, „pensionarii, îndeobşte încurcă.”); este bolnav-copt (dare-ar!), azi-mâine crapă şi el (crăpare-ar!), oricât de nemuritor s-ar crede. Ţara e ruinată, nimic nu mai funcţionează, „România pitorească” a devenit o Românie post-atomică; vine iarna cu cortegiul ei de cruzimi guver namentale, statale (numai Stalin s-a slujit de natură ca de un călău – dar fără simbrie.): în timpul ei vor muri de frig alţi copii, alţi bătrâni (alţi ne-copii, ne-bătrâni, ne-bolnavi – doar de frica frigului). Iar Ceauşescu nu găseşte ceva mai cu-cap de făcut pe moşia lui ta-su, Andruţă, între două intervenţii chirurgicale, decât „să se gândească”! Să auzi şi să nu crezi! Ceauşescu gândeşte! Unde-o fi Păunescu, să-i ardă el rima-prima! „Ceauşescu-Gândirescu!” Şi la ce „se gândeşte” El, Lumina Plapcei (aşa se cheamă pârâul ce scaldă plaiurile natale, scorniceştene, ale Scornicescului, Plapcea)? La ce: la un program-special de lichidare a bătrânilor.

Nu vom pierde vremea, căutând motivaţii shakespeare-iene acolo unde borhoteşte ciorbalâcul unei „gândiri” de gaură, de bortă, de vizuină – de peşteră.

Ne vom aminti doar că Ceauşescu Nicolae ne vine de nicăiri şi ne îmbrânceşte în nefiinţă – în afara spaţiului natural al nostru: Europa, şi în afara timpului de faţă. El a plecat de la ţară (el zice: „din comune”), înainte de a fi devenit ţăran (şi ţărănia se învaţă.), însă nu a ajuns orăşean – nu a apucat să intre în oraş, s-a oprit la mahala, cazanul în care fierb eroii lui Caragiale (şi viitorii orăşeni ai României urbane). Acolo, „la mijloc de drum”, eroul nostru a devenit ceea ce era în firea locului opririi (între sat şi oraş – la mahala): „revoluţionar (de profesie)”.

Ceauşescu trebuie crezut pe cuvânt când se declară comunist. Numai un asemenea sistem poate produce asemenea monştri: „eternii-revoluţionari” (de teapa lui Lenin, Troţki, Stalin, Mao, Kim, Castro, Hodja – să nu-1 uităm pe Pol Pot); cei ce nu sunt în stare decât să răstoarne, să distrugă, să lichideze – în vederea „edificării noii societăţi”, a „construirii omului-nou” – iar când li se întâmplă să şi „construiască”, rezultatele sunt: canale, căi-triumfale şi, desigur, „instituţii de reeducare”.

În anii 50, Hanna Arendt a cercetat totalitarismul şi i-a stabilit trăsăturile.

Pe urmele Hannei Arendt, Andre Glucksman, în cartea sa La Betise (Prostia) – 1984, Grasset – ocupându-se şi de post-totali-tarism, s-a întâmplat să. Găsească ceva „inedit”, anume că. „trăsăturile totalitarismului, găsite de H. Arendt, la timpul ei, sunt desuete, în prezent”.