Paul goma amnezia la romani

Atragem atenţia: acest „Cuvânt înainte” (ca de obicei, scris. la urmă) poartă indicaţia: „21 mai 1986, Newton, Massachusetts”, iar ultima fraza sună astfel: „Peste două zile, un avion mă va duce de aici, din Lumea Nouă în Lumea Veche, apoi, după încă o săptămână, mă voi întoarce în acea lume fără bucurii – cu adevărat veche pentru noi lumea ne-libertăţii, dar fericită, totuşi, că am putut lăsa, în libertate, aceste pagini”.

Aceasta fiind „cheia” unei cărţi care, la urma urmei, este limpede ca lumina zilei.

Elena Bonner şi-a scris amintirile ca un neprofesionist – dar, în cazul ei, până şi stângăciile au şi farmec şi. Impact. Desigur, îşi aduce aminte ce li s-a întâmplat lor, soţilor Saharov, după ce au fost exilaţi la Gorki, transcrie o sumă de documente trimise pe alte căi, anterior, încearcă să reconstituie discuţii, scene – mai ales în legătură cu internările forţate ale lui Andrei Saharov, grevele foamei, „victoriile” lor în faţa monstruoasei maşini a KGB-ului – dar mai ales „înfrângerile”, în fapt, una singură: Saharov încetase o grevă a foamei, crezând în promisiunile autorităţilor că vor rezolva o anume doleanţă, desigur, KGB nu-şi respectă „cuvântul”, iar Saharov ia atât de serios această inevitabilă întâmplare, încât se crede sfârşit, nu doar pentru viitor, dar îşi pune sub semnul întrebării şi acţiunile trecute; în acele momente, Elena Bonner, desigur, îl încurajase, ba chiar găsise că Saharov, căzând în capcana grosolană a KGB, dovedise, din contră, că e mai tare ca oricând, pentru că rămăsese un inocent şi un pur.

Cât despre „metodele paşnice” folosite de KGB pentru a-i frânge pe aceşti doi oameni în vârstă, bolnavi, izolaţi. Parcă ne-am afla în România.

În primul rând (şi în permanenţă): calomnia; atât pe-cale-oficială, cât şi cea „şoptită”. Bine gândită, de la Centru, riguros. Construită, calomnia trebuie să-1 vizeze pe Saharov indirect. Fiindcă Andrei Saharov trebuie să apară „în ochii opiniei publice” ca un om, la urma urmelor, cumsecade, structural cinstit (ba chiar cu oarecari merite ştiinţifice.) – însă cam naiv; cam papă-lapte; uşor de „manipulat” – de oricine! (şi mai ales de „manipulatori profesionişti deghizaţi în fustă” – inadvertenţa logică şi lingvistică aparţine presei sovietice). Astfel prezentându-1, KGB încearcă să împuşte doi iepuri dintr-un foc: Saharov apare ca un „instrument al antisovietismului” – nu ca un ideolog – „manipulat” de către CIA, şi mai ales de către sionismul mondial (nu întâmplător, nevastă-sa e evreică!); pe de altă parte, începând cu „izolarea” savantului la Gorki, continuând cu internările şi sfârşind cu „diagnosticele” (comunicate întâi revistei Bild şi abia după luni de zile pacientului.) – toate acestea trebuie să acrediteze teza iresponsabilităţii numitului Saharov, să „legitimeze” izolarea lui (administrativă şi medicală).

Aşadar, Saharov este un „bun rus”, un „cetăţean sovietic cinstit” şi cu o origine din cele mai sănătoase (nu doar socială, ci. Naţională). Şi ce bun-cinstit-de-al-nostru ar fi fost el şi în ziua de azi, dacă. Dacă nu ar fi căzut „victima” „acelei muieri”: Elena Bonner. Care, nu numai că i-a sucit capul, 1-a zăpăcit, ca să profite de banii lui, de „casele şi maşinile” lui, de toate avantajele de akademik sovieticfireşte, numai şi numai în profitul familiei ei, de evrei, şi în dezavantajul bieţilor copilaşi ai lui Saharov din prima căsătorie; nu numai că i-a făcut legătura bravului rus cu tot felul de scursuri capitaliste – jurnalişti, diplomaţi, oameni politici occidentali – dar „toate textele semnate de Saharov sunt, în realitate, scrise de alde Bonner şi alţi Jankelevici”. Ba chiar, dacă ar fi să credem Pravda, până şi „aşa-zisul memoriu prezentat lui Hruşciov” (în legătură cu pericolul nuclear) ar fi fost scris „tot de către Bonneri” (la plural, evident – amintim că Saharov a cunoscut-o pe Elena Bonner în 1970). Iar după N. N. Iakovlev (un Eugen Barbu moscovit), „Casa Bonner and children” este un cuib al CIA (de altfel, una din operele numitului Iakovlev se intitulează „CIA contra URSS” şi a cunoscut, în doar şase luni ale anului 1983, 3 ediţii.).

Tot după Iakovlev – dar nu numai, peste hotare lucrează din greu şi Victor Louis: „adevărata vinovată” nu este doar o spioană americană şi o agentă a sionismului (să nu uităm francmasoneria) – cititorii sovietici nu ar lua în seamă asemenea păcate. In schimb, dacă „adevărata vinovată” a fost, în tinereţea ei „o femeie uşoară, care se dădea pe bani”, „o femeie fatală (!) care 1-a omorât pe poetul Bagriţki, pentru bani”, „o maşteră pentru bieţii copii ai lui Saharov din prima căsătorie, pe care după ce i-a bătut, i-a aruncat în stradă din propria lor casă” – aşa, da, cititorul sovietic va fi sensibilizat. Şi, pe stradă, în tren, la coadă-la-cartofi, va încerca să o pedepsească (vom reveni la tentativele de linşaj).

Comentatorii francezi – care au avut răbdarea să şi foileteze cartea – au găsit că „pasajele în care (Elena Bonner) se disculpă de anumite acuzaţii sunt de-a dreptul plicticoase”.

Ii priveşte pe francezi. Noi însă ştim că dacă un bărbat suportă mai uşor astfel de calomnii (în primul rând, nu există expresia: „bărbat uşor” – şi chiar de ar fi, ar. consacra, nu blama; în al doilea, un bărbat calomniat se simte uşurat după ce i-a ars o pereche de palme calomniatorului soţiei sale, ceea ce a şi făcut Saharov, la Gorki, unde imprudentul Iakovlev îl vizitase. ca să-i ia un interviu) dar femeia nu se poate uşura, pentru că, în Rusia, femeia nu pălmuieşte un bărbat aşadar, pentru femeie calomnia este insuportabilă. Şi, iată, scriindu-şi amintirile, în America, Elena Bonner a găsit, în sfârşit, prilejul, să se apere. Desigur, pentru un occidental, calomnia se rezolvă la tribunal dar la care tribunal sovietic să-şi cheme o femeie calomniatorul? Când tribunalul este o anexă a KGB, când „judecător” este colegul lui Iakovlev?

Cartea Elenei Bonner, Un surghiun împărtăşit, mai explică (pentru cei care nu înţelegeau, sau înţelegeau altceva) şi motivaţia profundă a grevelor foamei declarate de Andrei Saharov, unele „împărtăşite” şi de soţia sa.

Noi, cei din Occident, ştiam că, de fiecare dată când KGB îşi punea la lucru brigada de „explicatori” ai mezalianţei lui Saharov, era un semn că savantul exilat la Gorki dăduse un semn de viaţă: fie că trimisese în Occident un text „exploziv”, fie că declarase (deja) o grevă a foamei. „Explicaţia” era organizată astfel: inevitabilul Victor Louis lăsa să-i scape câteva cuvinte, în cursul unui coktail, sau „încredinţa” revistei germane Bild un set de fotografii, chiar câte o casetă de film; simultan, publicaţia exilaţilor ruşi din America, Vocea Rusiei (mai exact: Glasul.) publica „dezvăluiri” despre „influenţa nefastă a sionismului mondial asupra lui Saharov”. Iar „presei” de la Moscova nu-i mai rămânea decât să. Citeze „din presa occidentală” -procedeu drag şi „presei” de la Bucureşti.

În general, „mirarea explicatorilor era astfel formulată: „Cum se face că Saharov, acest mare om, preocupat doar de marile probleme ale omenirii – printre care şi drepturile omului„, strecurau ei – „acest monument de altruism, de generozitate devine, brusc, egoist, meschin – şi la urma urmelor, neserios – fiindcă, iată, a declarat greva foamei pentru ca noră-sa să plece în Israel – noră care nici nu-i este noră-dreaptă, fiind soţia fiului numai al Elenei Bonner!; iată-1, mobilizând opinia publică mon-di-a-lă pentru un oarecare paşaport de emigrare (tot în Israel, desigur!) a unui ginere – care, în realitate, îi este ginere-drept numai nevesti-si!; şi, să fim serioşi: un asemenea tapaj, repetat, cu greve-ale-foamei, pentru ca nevastă-sa (care nici nu e mama copiilor săi) să se trateze de nuştiuce, tocmai în Italia, ba chiar în America!”

Să ne amintim – cu neplăcere: printre cei care au participat la asemenea campanii de „explicare”, în Occident, a fost şi scriitorul Zinoviev care, pierzând încă o dată ocazia de a tăcea, s-a trezit scriind (într-o carte, nu într-un articol) că Saharov este „acel mare umanist care face greve ale foamei pentru ca noră-sa să plece în Occident”.

Or, Saharov a declarat şi a ţinut acele greve ale foamei – teribile prin ele însele, fiindcă le făcuse în spitalul KGB, supus torturii alimentării forţate şi mai ales umilinţelor de tot felul – dar şi prin sechele (datorate nu. Foamei, ci „medicamentelor” administrate de KGB în cursul internărilor) – aşadar, acele greve ale foamei erau motivate, nu doar de spiritul-de-familie (egoist, meschin, neserios etc), ci de dorinţa (izvorâtă din spaima) de a nu se lăsa total izolaţi de lume. Deja, trimişi în surghiun la Gorki (oraş-închis), li se interziseseră legăturile cu prietenii ruşi, cu jurnaliştii, diplomaţii occidentali; deja Elenei Bonner i se interzisese să mai călătorească la Moscova (pentru provizii şi pentru contacte). Dacă s-ar fi lăsat „în grija” KGB-ului, la Gorki, ar fi fost înmormântaţi. Singura posibilitate de a mai comunica în exterior rămânea prin membrii familiei – cu condiţia ca aceştia să fie afară.

Din fericire, a izbutit: mama Elenei Bonner, precum şi fiul şi fiica au reuşit să „iasă”, să se stabilească în America, creând un nucleu de. Contraexplicaţii. Din nefericire, nu întotdeauna „copiii din America” percepeau sau explicau eficace „subtilităţile” jocului KGB – cazul, mai ales, al „filmelor” transmise de către Victor Louis revistei germane Bild – care filme „arătau” buna-sănătate a lui Saharov, ba chiar „vorbeau” (în scena convorbirii telefonice – filmată şi înregistrată sonor şi. Trucată) despre. „totalul acord (al lui Saharov) cu politica internaţională a guvernului sovietic”. De aceea era vital ca însăşi Elena Bonner să „iasă”, să spună, să explice ea, dinăuntru, ce anume s-a întâmplat.

Şi, în cele din urmă, cei doi bătrânei, bolnavi, izolaţi au reuşit: după un număr de greve ale foamei, Elena Bonner a fost autorizată să „iasă”; pentru tratament. Bineînţeles, ea avea mare nevoie de un tratament medical. Dar mai ales el, Saharov, avea nevoie să ştie că faptele şi cuvintele sale ajung nealterate în Lumea Liberă.

Elena Bonner nu s-a mulţumit să-şi îngrijească ochii şi să restabilească adevărul, pe cale orală. A scris şi această carte – după care, cu conştiinţa împăcată, s-a întors. „în acea lume fără bucurii, în lumea fără libertăţi” – care este Rusia întreagă. Şi nu oriunde în Rusia întreagă, ci în Gorki, oraş-închis.

După şapte ani de surghiun, Saharov a fost autorizat să se întoarcă la Moscova. Însuşi Gorbaciov i-a telefonat, ca să-i dea plăcuta veste. Kremlinologii occidentali cred că liberarea lui Saharov se plasează într-un context şi că nu ar fi fost legată de „cazul” însuşi. Ceea ce poate fi adevărat – Marcenko este lăsat să crape ca un câine, în Gulag, iar Saharov este liberat.

Şi totuşi, într-o anumită măsură, liberarea lui Saharov se datorează şi faptului că „pedepsitul” nu a îndurat fără să crâcnească; şi a „crâcnit” tot timpul, fiindcă nu a fost singur. Fiindcă surghiunul a fost împărţit în două, împărtăşit.

Cu jumătatea, la propriu: Elena Bonner.

SFÂRŞIT