Paul goma amnezia la romani

Pacea – am dat un citat, mai putem produce zece, nici un interes, patriarhul nu vorbeşte despre pace ca despre o constantă a creştinismului, ci despre lupta-pentru-pace – în legătura cu care ne blagosloveşte cu următoarea cugetare: „Pacea se cucereşte. De aceea activitatea pentru apărarea păcii se cheamă luptă pentru pace”. Şi pentru că îşi va fi amintit ceva, din copilărie, de la ora de religie, patriarhul o drege: „Este, desigur, luptă, dar o luptă bună, binefăcătoare, nobilă”. Mai bine o lăsa nedreasă.

Strămoşii – nici o noutate: doar strămoşii noştri „iubeau pacea”; doar „poporul român a fost totdeauna paşnic”; doar ei, „în trecut, nu s-a lăsat niciodată ispitit de gânduri expansioniste”; „înaintaşii noştri îşi apărau doar „moşia„„ – iar aici, patriarhul, sigur fiind ca „ascultătorii” nu ştiu ce-i aia, explică: „moşia”, adică teritoriul moştenit de la părinţi, moşi sau strămoşi„ – fiindcă, nu-i aşa, înaintaşii trebuiau să aleagă: moştenesc ei „teritoriul moştenit” de la moşi sau de la strămoşi?

Cu strămoşii lucrurile stau, în continuare, astfel: „(Ei) au luptat necontenit pentru apărarea libertăţii, independenţei şi suveranităţii naţionale, iar în vremea de faţă, el (de astă dată: poporul – n.n.) se dovedeşte profund angajat în marea mişcare mondială pentru apărarea păcii”. Foarte frumos din partea şi a strămoşilor şi a poporului – din moment ce „lupta pentru pace este o luptă bună, binefăcătoare.”

3) Ceauşescu: mai bine de jumătate din cuvintele patriarhului merg spre, vin dinspre „domnul preşedinte”. Lipsit de har, bietul tovarăş Moisescu nu face decât să repete vechi şi tocite laude la adresa „domnului” (preşedinte, nu Dumnezeu), precum şi afurisenii la adresa aţâţătorilor la război.

Vom fi însă nedrepţi dacă vom trece cu vederea singura aluzie la „activitatea Bisericii Ortodoxe Române” – o cităm, deci: „în cadrul acţiunilor iniţiate de FDUS, noi am avut o participare foarte activă. Aş aminti doar cele trei adunări ale cultelor din România pentru dezarmare şi pace, care s-au bucurat de o largă.” etc etc.

Rectificăm, deci: tovarăşul Moisescu nu se ocupă de Biserica Ortodoxă Română, ci de. Unul dintre „culte”.

Acesta fiind omul, acesta fiindu-i cuvântul, nu ne mai mirăm că fapta îi este pe potrivă: adică ne-faptă.

Înaintea lui, pe scaunul patriarhal, şezuse lumeţul, petrecăreţul, „bolşevicul” Iustinian Marina. După tipic, şi acela participa la tot felul de şedinţe, congrese, plenare, adunări (nelipsind. Nelipsitele lupte-pentru-pace). Nu credem că i se va ridica statuie lui Iustinian Marina pentru „lucrarea” sa întru Domnul, însă, pentru că trăim în aceste vremuri, să ne amintim mărturia preotului Calciu: fără să fi smuls puterii avantaje (sau drepturi) pentru Biserică, totuşi, Iustinian Marina nu cedase chiar tot terenul. Adică intervenise, ca să anuleze „hotărâri” (centrale sau locale), fie în legătură cu slujitori ai Bisericii, fie – mai cu seamă, spune Calciu – în legătură cu lăcaşurile de rugăciune. Este adevărat: nu s-au construit suficiente noi biserici, în cele vreo trei decenii de păstorire „iustiniană”, însă ceea ce ni se părea, atunci, aproape-nimica, s-a dovedit a fi, în anii '80, aproape-totul: Iustinian Marina a salvat de la „transformare”, de la distrugere un mare număr de biserici, schituri, mănăstiri, bolniţe, „sedii” (episcopale, mitropolitane) devenite monumente istorice.

Vom spune că Iustinian nu merită neapărat elogii.

— Fiindcă şi-a făcut doar datoria (şi nici aceea pe deplin). Însă cum să luăm cuvin tele preotului Calciu, care presupune că, dacă în fruntea Bisericii ar fi fost, în continuare, Marina, Ceauşescu nu ar fi putut să-şi desăvârşească distrugerile din anii '80?

Fără să cunoaştem „bucătăria” (să ne ierte Dumnezeu, dar El ştie cum e Ortodoxia) Bisericii, precum Calciu, înclinăm şi noi spre această ipoteză.

Cine era Marina, din punctul de vedere al puterii comuniste? Un perfect tovarăş-de-drum; modest popă de ţară, dintr-un sat vâlcean, dăduse o mână de ajutor la marea-evadare-mare a lui Dej din lagărul de la Tg.

— Jiu (sau doar îl găzduise, între 13 şi 23 august '44), iar ca mulţămită, partidul îi dăduse un scaun (întâmplător, patriarhal). Bineînţeles că Marina era lipsit de. „pregătire”, însă care dintre ocupanţii scaunelor avea aşa ceva? Nu ştim dacă îndelungata „păstorire” va fi perfectat „pregătirea” în chestiune, dar nu despre aceasta este vorba. Ci despre. Trecerea de sub Dej sub Ceauşescu. Iustinian Marina a fost singurul „dejist” pe care Ceauşescu 1-a lăsat să moară în funcţie. Pentru că încă nu descoperise (Ceauşescu) virtuţile propagandistice ale feţelor-bisericeşti-cu-bube-la-dosar.

Iată pentru ce „îndrăznise” (este drept, în prea puţine ocazii) să contrazică, să contrarieze anume „hotărâri de partid”: fiindcă el, Marina, avea „dosar curat”, nu i se putea reproşa trecutul – deci, nu putea fi manipulat prin şantaj.

Lucrurile s-au schimbat după moartea lui Iustinian. Nu cunoaştem (şi nici nu ne interesează) „trecutul” lui Iustin Moisescu; ştim doar că ani îndelungaţi a „păstorit” Biserica Română de la Viena şi a colaborat „pe plan spiritual”, fireşte, atât cu „străluciţi intelectuali în trecere prin Viena”, precum Dodu-Bălan, Mihnea Gheorghiu, Balaci, Cândea, Lipatti şi alţi băieţi, cât mai ales cu ambasadorul de atunci, pe numele său Dumitru Aninoiu.

Dar chiar dacă Moisescu ar fi un „curat” (din punctul de vedere al dosarului), chiar dacă ar fi o personalitate puternică şi.

— Spre deosebire de Marina, cu „pregătire”, tot nu ar putea mişca-în-front: este bine (şi strâns) încadrat de tovarăşi-camarazi, precum Corneanu (mitropolit al Banatului), precum Anania (martir şi poet.) – şi mai ales se află sub strâns-directa supraveghere a fostului camarad, actualmente Dr. Antonie Plămădeală (zis şi Leonida, zis şi vicar-cu-treburile-externe, zis şi Episcop al Buzăului, zis şi Mitropolit al Sibiului.)

Este adevărat că încă de pe timpul lui Iustinian (sfârşitul anilor '60) „reeducatele” legionare feţe bisericeşti fuseseră folosite întru slava comunismului dâmboviţean: cunoaştem lunga-călătorie-misio-nară a martirului Anania în America; de asemenea, mai-scurtele, dar frecventele călătorii ale Cuviosului Antonie (Plămădeală) prin America şi prin Europa Occidentală; după cum cunoaştem succesele în colonizarea multor parohii libere, ale exilaţilor „trecute” sub oblăduirea Bucureştilor – numai şi numai prin lucrarea sutanelor-verzi.

Însă, din câte ştim – şi ştim, cu probe – „departamentul misionar” nu era sub directul control al Patriarhiei (de pe dealul cu acelaşi nume), ci al. Căii Rahova-de-trist-renume. Şi, din câte ştim – şi ştim, cu probe – în timp ce „mari-români”, precum Anania şi Plămădeală umblau cu căldăruşa prin casele exilaţilor de aceeaşi culoare, (explicându-le, pe scurt: „Ceauşescu este de-al nostru – atât doar că îşi zice, de ochii lumii, comunist.”), „bolşevicul” Marina trimitea vorbă prin oameni de încredere, în câteva rânduri, direct (deşi în şoaptă), sfătuindu-i pe exilaţi să-şi „păstreze sufletul şi bisericile”.

Nu credem că din această pricină Marina va intra în rai, iar Moisescu va ajunge în iad. Fiindcă. Necunoscute sunt căile Domnului. Şi nu luăm în seamă discursurile pacifiste ale actualului patriarh (pe care le-a rostit şi fostul, nu o dată). Întrebarea – retorică este aceasta: „De ce Biserica Ortodoxă Română a rămas mută (iar muţenia este acceptare) faţă cu distrugerile sistematice ale bisericilor, mănăstirilor – care nu erau, toate (sau: nu mai erau) doar lăcaşuri de cult, ci şi monumente naţionale?”

Deci, preotul Calciu are dreptate, când presupune că „bolşevici” precum Marina ar fi avut „îndrăzneala” să se opună acestei barbarii? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă ca termenul al doilea trebuie formulat astfel: dacă actuala „ierarhie bisericească” n-a scos nici un cuvânt, nici un geamăt de durere, această supuşenie nu este doar ortodoxă, nu doar. Românească, ci, aşa cum am arătat mai sus, este tăcerea culpabilizatului.

Din păcate, prea mari (şi ireversibile) sunt pierderile, în urma dărâmărilor (care nu s-au încheiat), ca să ne bucurăm că emisarii cu sutane verzi ai Ceauşescului nu mai găsesc audienţă la exilaţii „naţionalişti”. Această furie devastatoare a „omului lor – atât doar că, de ochii lumii, îşi zice comunist.” a pus capăt idilei „românismului” legionaro-ceauşist. Bisericile libere din exil nu se mai lasă colonizate, iar cele „noi”funcţionează doar cu lefegiii ambasadelor RSR, constrânşi să îndeplinească şi această „sarcină de onoare”, duminicală.

Martirul Anania îşi ispăşeşte pedeapsa (nu foarte. Canonică) într-o arhivă, iar doctorul Antonie Plămădeală ne blagosloveşte, cu vreun roman „poliţist” (ca cel semnat, acum vreo zece ani, cu prenumele Leonida), ci cu studii; istorice, desigur.

După ce, până mai deunăzi, doctorul în chestiune – se ostenise să demonstreze (cui?) că, de-o pildă, Gheorghe Şincai, în conflictul cunoscut cu episcopul Ioan Bob ar fi „luptat, în fapt, împotriva catolicismului, în general, al uniaţiei mai cu seamă” {Telegraful Român din 15.11 şi 1. III 1979), că, „în fapt” şi Simion Bărnuţiu şi Andrei Murăşanu (printre alţii) ar fi fost „naţionalişti români, în conflict cu Blajul”; după ce acelaşi doctor Plămădeală 1-a atacat pe papa Ioan Paul al-II-lea (tot în Telegraful-Porunca-Vremii), de când cu „insuccesele peste hotare”, s-a retras în. Ortodoxia valahă.

Şi pentru că Ceauşescu şi-a însuşit, de la o vreme – falsificând-o până şi Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu, Doctorul Plămădeală se grăbeşte să ni-1 prezinte {Magazinul istoric nr. 2/86) pe, nu doar sfetnicul lui Tudor din Vladimiri, ci pe presupusul autor al Proclamaţiei – „Vlădica Ilarion”. Nimic de zis, portretul a reuşit, portreti-zatul simpatic. Ceea ce este mai puţin simpatic: după cum scrie P. S. S.: „Vlădica Ilarion a murit în ianuarie 1845 şi a fost îngropat la mănăstirea Antim din Bucureşti”.

Să nu fi ştiut oare Ceauşescu, atunci când a dat ordin de dărâmare a mănăstirii cu pricina, că „zidurile” acelea îl cunoscuseră pe autorul proclamaţiei (vrem să spunem: autorul presupus al Proclamaţiei lui Tudor, devenită a lui Nicolae)? Fără îndoială, nu ştia. Ştia însă doctorul Plămădeală. Care este unul dintre sfetnicii lui Ceauşescu. De ce a tăcut? Sau poate că a deschis gura, însă Ceauşescu i-a închis-o după metoda cunoscută: „Tu să taci, că eşti legionar!”

Aşa că băieţii tac – atunci când trebuie să vorbească; şi vorbesc atunci când ar trebui să-şi înghită limba. Cu precădere, băieţii cu (văzută sau nevăzută) sutană.

Ciudat, normal – nu ne interesează – constatăm însă că, dinspre ortodoxia română – ca instituţie, ca „spirit” – au venit cele mai dureroase, cele mai distrugătoare lovituri ceauşiste. Instrumentele?

— Vai, „reeducaţii” – chiar dacă nu cu toţii trecuţi prin Piteşti – unii doar „naţionalişti”, alţii curat-legionari. Nu trebuiesc uitaţi mai-tinerii, care, dacă nu au avut când să militeze în Legiune, au trecut totuşi pe la Teologie. Să fie doar o întâmplare că doi dintre cei mai odioşi propagandişti ai ceauşismului – vorbim de Dan Zamfirescu şi de Virgil Cândea – au fost formaţi la facultatea de Teologie din Bucureşti? Să fie doar o întâmplare că otrava comunismului ceauşist a fost, totuşi, înghiţită de mulţi români (din exil, din ţară), fiindcă le fusese „prezentată” ca. Remediu, de un Stăniloaie, de un Noica?

Speram însă ca, din marile nenorociri recente (dărâmarea bisericilor, alungarea bătrânilor, din oraşe, „revoluţia agrară” etc.) „ortodoxia” carpato-dunăreană va învăţa măcar să tacă; dacă nu să apere Binele, măcar să nu (mai) binecuvânteze Răul.

Dar nu tace, Muta: mai ales după catastrofa de la Cernobâl (!) au început să vină dinspre ortodoxiştii de la Bucureşti şoapte – purtate în Occident, de intelectuali navetişti (cu precădere pictori de prapuri), potrivit cărora. „Biserica noastră, ortodoxă, este singura biserică naţională”; fiind ea „singura biserică naţională”, în mod necesar, este „singura şi cea mai eficace formă de rezistenţă a românismului”; împotriva a ce?

— Nu se suflă un cuvânt despre comunism, despre ceauşism, „biserica noastră” rezistă, aşa. În general, împotriva. „coborârii în contingent” („spre deosebire de cea catolică, a polonezilor, care a demisionat de la menirea-i, tocmai, pentru că s-a lăsat antrenată în acea provocare numită Solidamosc”); „superioritatea ortodoxiei româneşti” (în afară de faptul că este „singura naţională”) mai vine şi din. Suferinţă: „cu cât le este românilor, acum, mai rău, cu atât mai bine le va fi, cândva – astfel se câştigă sfinţenia” – sună „concluzia”.

Ia te uită! Şi noi care credeam că suferinţa este. Rea; că nenorocirile sunt. Ne-bune. De neiertat rămânând că nu cunoaşteam „setea”-de-sfinţenie-la-români.

Aproape ne obişnuisem cu „paradoxul”: deşi ne văicărim pe toate drumurile (şi pe toate glasurile) că noi, românii, am fost „martirizaţi” – şi de vecini şi de istorie (chiar dacă noi am. Sabotat-o) – că moaştele sfinţilor noştri fuseseră. Cumpărate cu galbeni, fiind ei, „sfinţii românilor”, ba ucraineni, ba greci, ba. Bulgari şi că singurul sfânt neaoş ar fi numitul Sisoe (deşi gurile rele pretind că nici acela n-a fost pur daco-roman.).

Şi se mai miră „ierarhia ortodoxă” de la Bucureşti că românii se lasă „ademeniţi”, chiar „prostiţi” de secte. Desigur românii preferă să sufere-întru-Cristos, ca iehovişti, penticostali, baptişti, decât să tindă spre „sfinţenia românească”, dintre zidurile – câte au mai rămas -Bisericii Ortodoxe, din care a plecat (şi nu de ieri) chiar Dumnezeu.

ISTORIE ŞI CUVÂNT SAU ISTORIA CUVÂNTULUI ÎN ISTORIOGRAFIA COMUNISTA.

Desigur, istorie s-a făcut (şi se face, cu precădere, de la al doilea război mondial) prin cuvânt: cuvântul. De taină, purtat de la gură către ureche, de către purtători (trimişi, emisari, ambasadori, consilieri etc.) – şi care, nu de puţine ori, a împiedecat evenimentul (de regulă: războiul); pe acesta îl află contemporanii – dacă mai au zile – după ani, decenii, când „se deschid arhivele”. Pe noi ne interesează, deocamdată, cuvântul scris, cel care consemnează, întru informarea muritorilor de rând, ceea ce. Este convenabil să se ştie despre ceea ce s-a (ori: s-ar fi) petrecut.

Nu vom vorbi despre falsificarea pură şi simplă, în scris, a evenimentului (o bătălie pierdută devenind, pe hârtie, câştigată; un conflict provocat de partida „cronicarului” este pus în seama celuilalt., etc.); nici despre falsificarea prin omisiune (gândirea primitivă, care crede în magie, „ştie” că, tăcând un eveniment sau numele unei persoane, evenimentul. Nici nu a avut loc, persoana nici nu a existat.). Cu asemenea tratare-a-istoriei ne obişnuiseră sovieticii şi sovietiza-torii, în primele decenii de ocupaţie.

Dar, de când – nu-i aşa?

— România s-a ceauşizat, Duhul. Libertăţii de a scrie. Adevărul istoric a început să plutească peste apele ariei carpatodunărene.

Ne vom opri la o singură chestiune: Basarabia.

Îi lăsăm la o parte pe Roller şi pe ai săi omologi de la Moscova şi Chişinău. Aceştia scriseseră istoria, nu cu pana istoricului, ci cu baioneta soldatului (nu declara Roller însuşi că este „soldat disciplinat al partidului”?). Să vedem cum anume au tratat istoricii români-cu-voie-de-la-Ceauşescu chestiunea Basarabiei (în Anii Lumină, se înţelege).

Ne aducem cu toţii aminte ce fierbere a provocat, în a doua jumătate a anilor '60, zvonul potrivit căruia. Ceauşescu va cere URSS restituirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord; zvonuri cu atât mai. Credibile, cu cât începuseră să apară articole, hărţi, atlase, studii în care se atingea adevărul – este drept, doar cel care viza Imperiul Rus, adică evenimentele de la 1812, 1856 şi 1878. Apoi s-a ajuns până la 1918 -eveniment care, să o recunoaştem, a fost tratat cu oarecare curaj. Cât despre 1940 – desigur, vorbim de 26-28 iunie.

În ce situaţii „delicate” fuseseră puşi bieţii istorici români! Desigur, aveau voie să pomenească evenimente, însă atenţie la cuvinte! După cum tonul face muzica, tot aşa, cuvântul face. Istoria! Ah, cuvântul care spune adevărul (de clasă)!

Fiind vorba, în esenţă de teritorii româneşti răpite de neromâni trebuia operată o distincţie netă între răpitori – vor fi fost ei, egali, dar unii fuseseră mult mai egali decât alţii.

Dovada? Să luăm de pildă, Istoria României în date (Ed. Enciclopedică, 1972). Să vedem cum sunt tratate două rapturi – cităm: „(1775). Mai 7. In urma unei convenţii turco-austriece, Poarta cedează Imperiului habsburgic Bucovina, în ciuda, protestelor vehemente ale Moldovei”.

Să reţinem: „Poarta cedează (în ciuda protestelor vehemente.)”, şi să trecem la alt eveniment – cităm: „(1812), mai 16. Pacea ruso-turcă de la Bucureşti în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) intră în componenţa Rusiei”.

Aşadar: Bucovina a fost cedată (cu proteste, din partea Moldovei) de către Turci; pe când Basarabia intră în componenţa Rusiei – fără proteste (împotriva aceloraşi Turci.).

Să privim harta nr. 75 din Atlas istoric (Ed. Didactică şi Pedagogică, 1971).

La Bucovina, scrie: „Anexată de Austria (1775-1918)”

La Basarabia: „Incorporată de Imperiul Rusiei în 1812

Deosebirea dintre răpitori-ocupanţi este evidentă: Austriecii anexează (ceea ce vrea să spună că acel teritoriu va rămâne ceva străin, ceva lipit); pe când Ruşii, încorporează – ceea ce ar însemna: că asimilează rapid ceea ce. Anexează; că, la urma urmei (!) Rusiei i se cuvenea acel ceva – din moment ce. Face corp-cu.

O „nuanţă” introduce Enciclopedia Geografică a României (Ed. Tehnică şi Ştiinţifică, 1982): dacă fapta Ruşilor de la 1812 este tot „încorporare”, cea a Austriecilor, de la 1775 este, de-a dreptul „ocupaţie”. Cât despre judeţele din sud-vestul Basarabiei (cele care reveniseră Moldovei, în 1856, după Războiul Crimeii), acestea, în 1878, sunt. „reîncorporate”.

Să facem un salt până la nenorocitul an 1940, când România, încolţită din trei părţi a fost ciopârţită de trei vecini. Desigur, istoriografii de la Bucureşti – în frunte cu răposatul C. C. Giurescu – nu îi bagă pe toţi agresorii în aceeaşi oală. Ei „nuanţează”. După ce cri-terii? In nici un caz istorice – cităm din Istoria României în date: „(1940). Iun. 26. Notă ultimativă a guvernului sovietic adresată României: Basarabia şi Bucovina de Nord intră în componenţa URSS”.

Să ne prefacem că nu băgăm de seamă falsul: nu a fost o singură „notă”. Cât despre „în componenţa”, găsim că este un termen mai puţin. Încorporator decât „încorporarea”.

Să citim însă ce se întâmplă peste două luni: „(1940). Aug. 30. Se semnează la Viena documentele „arbitrajului„ (să se observe ghilimelele – n.n.) germano-italian, prin care partea de nord a Transilvaniei (43492 km p. şi 2667000 locuitori, în majoritate români) este smulsă României şi predată Ungariei horthyste”.

Opt zile mai târziu, altă tragedie pentru România – iată cum o prezintă Istoria României în date: „(1940). Sept. 7. Tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova prin care partea de sud a Dobrogei („Cadrilaterul„, adică judeţele Durostor şi Caliacra) intră în componenţa Bulgariei”.

Ca să avem conştiinţa împăcată, ne adresăm Geografiei Enciclopedice – oricum, mai recentă. Iată ce stă scris (la pag. 98): „(.) în iunie 1940, în urma unei note a Guvernului sovietic, Basarabia (44500 km p.) şi Bucovina de nord (6000 km p.) au intrat în componenţa URSS, iar la 30 august 1940 este impus României Dictatul de la Viena, prin care partea de N-E a Transilvaniei (43000 km p.) a fost anexată la Ungaria. La 7 sept. 1940, prin Acordul de la Craiova, partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul – 7412 km p.) a fost încorporată Bulgariei”.

Nu mai puţin „nuanţat” sunt prezentate aceste trei evenimente în volumul Tratatele Internaţionale ale României – 1939-1965 semnat de dr. Gheorghe Gheorghe, (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1983). Doctorul cu pricina (adică Gheorghe Gheorghe) prezintă unele documente, pe altele însă le. Comentează în chiar prezentarea. Astfel: a) Evenimentul care a dus la ocuparea Basarabiei, Bucovinei de nord – şi a ţinutului Herţei – de către URSS este botezat de către dr. Gheorghe Gheorghe (la nr. 15, pag. 18): „Schimbul de note diplomatice între guvernul URSS şi guvernul României”. Punct.

B) Evenimentul care a dus la ocuparea Transilvaniei de Nord de către Ungaria are însă dreptul la – cităm: „Dictatul de la Viena impus de puterile Axei, prin care se rupea din teritoriul României partea de nord a Transilvaniei”.

C) Chestiunea Cadrilaterului este expediată astfel: „Tratat între România şi Bulgaria”.

Insă dacă „tratamentul diferenţiat, aplicat (prin cuvinte) de către istoriografia dâmboviţeană a rămas neschimbată (Austria ocupă, anexează, pe când Rusia doar încorporează; deasemeni, Ungaria „rupe„, în timp ce URSS, folosind mijloace paşnice („schimb de note diplomatice”) reuşeşte să. Facă să intre în componenţa sa.), iată că, în ultima vreme, a dispărut. Denumirea unui obiect de litigiu.

Şi anume Basarabia.

Iată cum scrie istoricul Mircea Muşat (România literară, din 3 martie 1986): „. În urma notelor ultimative (ia te uită, s-au. Pluralizat! – n.n.) din vara anului 1940, teritoriul dintre Prut şi Nistru şi partea de nord a Bucovinei a intrat în componenţa URSS.”

Să fie o manieră. Poetică de a numi Basarabia? Ei, bine nu, fiindcă nu doar Muşat şi nu doar în România Literară se scrie astfel iată şi partea a IV-a dintr-un serial, în revista Cronica (nr. 14 din 4 aprilie 86): peste tot „Basarabia” este indicată prin „Teritoriul dintre Prut şi Nistru” – însă cum nu doar Basarabia a fost răpită, Bucovina rămâne. Bucovină.

Ce raţiune va fi având recenta dispoziţie a CC. De a interzice scrierea cuvântului „Basarabia”.

— Nu şi a celui geamăn: „Bucovina”. Să nu ştie cartografii de stat şi de partid că „între Prut şi Nistru” se află şi. Partea de nord a Bucovinei de nord?

Sau poate că, în ultima sa nota (ultimativă) Ceauşescu 1-a somat pe Gorbaciov să restituie „teritoriul dintre Prut şi Nistru şi Bucovina de Nord” şi, în timp ce sovieticii, cu un deget tremurând, urmăresc pe hartă, cursul Nistrului, până, hăt, în munţii Beschizi, istoricii de la Bucureşti îşi acordă. Istoria cu ultima concepţie-despre-geografie-şi-viaţă a Primului Tată şi totodată Fiu (al României, desigur)? (3 iunie 1986)

POLEMICĂ ÎNTRE STRĂMOŞOLOGI, LA BUCUREŞTI.

Difuzat la postul de radio Deutsche Welle, 5 iunie 1986

Dacă ne-am lua după un anume articol publicat în România literară din 15 mai 1986 (vom ajunge şi la titlu şi la autori.), am crede că lumea ştiinţifică, în general, „frontul istoric românesc”, în special, (aşa-i zice.) se află în mare fierbere. Fiindcă s-a dat alarma; fiindcă toţi „ostaşii” sunt, ca să zicem aşa, pe picior de război, „gata, oricând, cu chiar sacrificiul vieţii lor, să dea replica meritată agresorilor”.

Să fie o falsă-alarmă? „Din contră”, ne asigură militarii frontului cu pricina, „trebuia dată şi mai demult, încă din 1981.” Dar să ne întoarcem la articolul pomenit, publicat în România literară. Să observăm, în treacăt, că prestigiosul săptămânal literar tinde să se prefacă într-o Literaturnaia Gazeta oarecare – fiindcă iată cum sună titlul articolului: „Poziţie fermă împotriva falsificatorilor şi denigratorilor istoriei noastre naţionale.”

Desigur, nu suntem deloc ostili luării de poziţii (chiar ferme) împotriva falsificatorilor istoriei (noastre naţionale); ba, în măsura cunoştinţelor noastre de ne-specialist-cu-patalama-de-la-Ştefan-Gheorghiu (desigur, vorbim de faimoasa „Academie” condusă până mai ieri de către curat-specialistul Leonte Răutu), ne-am exprimat tristeţea sau mirarea sau mânia faţă de falsurile Ministerului Adevărului (şi. Istoric), de fiecare dată când am avut prilejul.

Dar cine sunt „falsificatorii-denigratori” împotriva cărora ia „poziţie fermă” tandemul: Dr. Constantin Preda (director al Institutului de Arheologie din Bucureşti) – Conf. Univ. Dr. Ion Pătroiu (şi el director, însă al Centrului de Ştiinţe Sociale din Craiova)? Cumva istorici români din exil? Cumva istorici occidentali? Ei bine, nu: „duşmanul” nu se află „în afară, ci. Înăuntru”; iar dacă îi scriem şi noi numele: Nicolae Copoiu, înţelegem că. Nu înţelegem: