Paul goma amnezia la romani

Şi încă ceva: cu toţii visăm liberarea României de comunism; liberare urmată de liberalizare, democratizare, deci re-venire la pluralism, parlamentarism, la o societate opusă totalitarismului. Or, dacă suntem tentaţi de discursul lui Le Pen, însemnează că suntem structural tentaţi de a înlocui, în România, un regim totalitar (comunist) prin-tr-un altul, nu ne-comunist, ci antiadică intolerant. Adică totalitar.

Nu vindem pielea ursului din pădure, deci nu ne gândim la anume formaţii, partide politice româneşti având, în trecut, programe asemănătoare – dacă nu mai radicale decât ale Frontului Naţional; fiindcă nu credem că o jumătate de secol (o luăm din 1938) a trecut fără urme, aşa că nu vedem cum, un partid ţărănist, de pildă, se va re-înrădăcina într-o „glie” demult fără haturi, într-un electorat care demult nu mai există – ţăranul a devenit, fie ceapist, fie navetist. Ne interogăm însă, cu îngrijorare asupra tendinţei psihologice a multora dintre compatrioţii noştri de a adopta atitudini primitive, sumare, de intoleranţă – noi, care, de peste patru decenii, suferim de intoleranţă de a menifesta „tentaţii totalitare” cum îi spune Jean-Francois Revel, visului sclavului, de a se libera, doar ca să devină el supraveghetor de sclavi, să-i biciuiască el pe foştii supraveghetori.

Insă dacă am vinde pielea ursului în chestiune, atunci suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: cum va arăta România liberată de comunism? Judecând după „tentaţia penistă” manifestată de prea mulţi români, tabloul nu va fi deloc idilic. Sub lozinca: „România -Românilor! Afară străinii!”, ţărişoara va fi „purificată”. Afară cu. Cu cine? Cu ţiganii, de pildă? Unde, „afară”? În – de pildă – Transnistria? Afară cu evreii? Va fi uşor, n-au mai rămas mulţi. Dar cu ungurii? „Afară”, în Ungaria? Dar ce se vor face „purificatorii” cu lipovenii? Cu sârbii, cu bulgarii – fireşte, ruşii în Rusia! De acord: „schimb de populaţie”. Ne întrebăm însă ce vor face „purificatorii” întorşi din exil cu neveste sau nurori sau nepoate franţuzoaice, nemţoaice, americance? Sau cei care plecaseră din România doar pentru că făcuseră un mariaj „oportun”, fie cu Occidentali, fie cu saşi sau evrei din România? A, da: „purificatorii” vor fi dispensaţi de certificatul-de-puritate-al-sângelui. Care va fi criteriul: culoarea pielii? Bine, dar ruşii, în majoritate sunt blonzi (ca şi ungurii, de altfel), în schimb, unii români verzi sunt binişor bronzaţi (culoare venită, indirect, dinspre greci, ceva mai direct dinspre ţigani).

Desigur, nu avem dreptul de a le cere acestor vajnici români să-şi schimbe „ideile politice”. Dar avem dreptul – la urma urmei, datoria de a-i îndemna ca, în paralel cu „lupta anticomunistă” (sub drapelul lui „Jean-Marie”), să pună mâna şi, măcar la bătrâneţe, să înveţe limba română (vorbită şi scrisă). Şi, dacă nu le este cu totul imposibil, să încerce să dea copiilor, nepoţilor – şi chiar nevestelor ne-românce măcar câteva noţiuni de limbă română. Să le explice că nu strică să ştii şi o limbă străină.

În acest peisaj, desigur, silueta unui G. Pordea se pierde. Fără nici o pierdere.

{februarie 1985)

UN ROMÂN LA PARIS.

Cotidianul Le Matin de Paris de vineri, 1 februarie 1985 publică pe întreaga primă pagină următorul titlu: Deputatul lui Le Pen: un spion român. Alături, fotografia deputatului în Parlamentul European, ales în vara trecută pe lista lui Jean Mărie Le Pen, şeful partidului de extremă dreaptă Frontul Naţional.

În afară de prima pagină, „cazul” mai ocupă încă alte cinci – text şi ilustraţii, ca să zicem aşa.

Cum a explodat această bombă? În iunie 1984, în timpul campaniei pentru alegeri de deputaţi în Parlamentul European de la Strasbourg, a atras atenţia, pe una din listele de candidaţi, prezenţa unui, „originar din Est”; mai mult: „din România”. Ceea ce a complicat „procesul de înţelegere” al refugiaţilor din Est a fost menţiunea: „Consul onorific al Poloniei”. Refugiaţii polonezi, după ce s-au informat, au dat un comunicat în care au informat: „Nu există nici un român Consul onorific al Guvernului Polonez în exil, pentru că nu se acordă acest titlu – fie el şi onorific”.

Întâmplarea a atras atenţia jurnalului Le Matin. Să amintim că această publicaţie franceză este, de departe, cea mai bine informată despre problemele româneşti – în 1979, Bernard Poulet, în căutarea lui Vasile Paraschiv, la Ploieşti, a fost cumplit bătut de Securişti – mai poartă şi acum cicatricea, pe frunte: în 1982, în timpul a ceea ce s-a numit „afacerea Tănase-Goma”, tot Le Matin a fost cel care a dezvăluit „fericitul deznodământ”. Era, deci normal, să se ocupe şi de acest candidat „refugiat român, Consul onorific al Poloniei”. Aşadar, în numărul din 16 iunie 1984, Le Matin a publicat articolul: „Ciudatul Număr 4 de pe lista lui Le Pen”. Autorul, jurnalista Agathe Logeart, se întreabă, în subtitlu: „Dar cine este G. A. Pordea? Şi ce caută el pe lista lui Le Pen? Greu de spus, deocamdată. Ceea ce ştim: nu este consul onorific al Poloniei aşa cum pretinde, şi şi mai puţin disident. Proza acestui exilat în 1947, naturalizat francez în 1983, preia un mare număr din temele propagandei lui Ceauşescu.” în continuare, Agathe Logeart – după ancheta jurnalistică de rigoare – încearcă să facă portretul lui G. A. Pordea – „Interesant pedigree are acest exilat român, refugiat politic, din 1947 şi. Oportun naturalizat în 1983. Ce altceva mai potrivit să fi găsit Dl. Le Pen, pentru a continua cruciada anticomunistă? Şi totuşi. Exilatul G. A. Pordea a fost de multă vreme izolat de către exilaţii români din Franţa, în schimb, cei refugiaţi în ultimii 6-7 ani – şi care, într-adevăr, activează pentru interesele româneşti şi pentru drepturile omului, nici n-au auzit de Pordea.”.

Mai departe, sunt reproduse citate din „proza” lui Pordea publicată în Dreptatea (şi jurnalista explică cititorilor francezi că este vorba de o publicaţie din America, total controlată şi finanţată de Ceauşescu – şi care, şi-a făcut un „renume” din a cere exilaţilor să colaboreze cu regimul Ceauşescu, mai cu seamă în „problema Transilvaniei – în care s-a specializat Pordea”, precizează jurnalista. Aminteşte apoi de colaborarea la publicaţiile lui I. C. Drăgan – şi explică rolul acestuia din urmă în intoxicarea exilului, precum şi prietenia la toartă cu Ceauşescu.

Ca într-o ţară civilizată, G. A. Pordea a dat în judecată jurnalul Le Matin şi pe jurnalista Agathe Logeart. Pentru „calomnie”. Cerând despăgubiri – 200000 FF. Procesul are loc chiar în ziua de 1 februarie a.c.

— Asupra căruia vom reveni.

Atacat în justiţie, Le Matin se apără şi contraatacă. Bănuielile din vara trecută devin „probabilităţi”, apoi certitudini. De astă dată probele nu mai vin din „proza” lui Pordea şi nici doar din gura exilaţilor români. Ci din gura – şi din mărturia scrisă a unui expert în materie: Ion Mihai Pacepa. Le Matin publică – pe două pagini şi jumătate un interviu, cu fostul nr. 2 al Serviciului „Contrainformaţii Externe” (C. I. E.!), trecut la americani în 1978.

Din partea redacţiei, Vincent Lalu atrage atenţia – cităm: „Nu publicăm, în acest număr (din 1 februarie '85) textul exact al depoziţiei D-lui Pacepa. Acest document este rezervat Tribunalului”. Cu toate acestea, titlul redacţional al interviului sună astfel: „Pacepa: „Eu l-am reactivat pe agentul Pordea„„.

Să spicuim câteva răspunsuri care ne interesează direct: „Cum se face – cum făcea şi el, Pacepa – recrutarea de agenţi?” „[.] Occidentalii, când nu o fac din „idealism„ sunt uşor de cumpărat, de şantajat: fotografii compromiţătoare, călătorii în ţările comuniste despre care nu trebuie să se ştie. Însă adevăratele mijloace de presiune sunt exercitate mai ales asupra exilaţilor care au familii în România”.

La întrebarea: „Propaganda şi dezinformarea fac parte din activităţile de spionaj. Cum lucrează agenţii de influenţă?”, Pacepa răspunde: „Influenţa a fost totdeauna o preocupare majoră a serviciilor comuniste – pentru aşa ceva nu se fac economii nici de efort nici de bani. Corupţia politică a avut mare succes – şi nu doar în lumea a treia.”

Agathe Logeart întreabă: „Numele Pordea vă spune ceva?”

Pacepa: „Binenţeles. Dealtfel, am comunicat informaţii asupra lui autorităţilor americane şi franceze. In anii '70, mi s-a prezentat dosarul lui G. Pordea. Era un agent „en sommeil„ de la defecţiunea lui Iacobescu în 1969. Nu ştiu de când exista acest dosar, oricum, când mi s-a prezentat, l-am semnat, deci, am dat ordin să fie reactivat. Pordea „lucra„ ca agent de influenţă. Trebuia, deci, să se restabileaseă legătura cu el, să i se încredinţeze misiuni precise, să i se dea un suport financiar pentru publicaţiile pe care noi i le ceream să le scoată”.

Întrebare: „Ce fel de publicaţii?”

Răspuns: „In acel moment, guvernul român voia să se vorbească despre două probleme: Dobrogea, dar mai ales Transilvania. Cu aceasta din urmă era însărcinat Pordea. Scria el însuşi unele texte, altele erau scrise la noi, la Bucureşti. Agentul „traâtant„ al lui Pordea îi transmitea articolele, textele care trebuiau să apară sub semnătura sa. Pordea avea şi contacte la ambasada R. S. R. din Paris.” întrebare: „Pordea avea şi alte misiuni?”

Răspuns: „A fost de asemenea însărcinat cu misiunea de a lua contact cu exilaţi români, în vederea recrutării.

Întrebare: „A făcut-o?”

Răspuns: „Da. Şi a mers.” întrebare: „Ştiţi că Pordea este deputat european, pe lista lui Le Pen. Credeţi că lucrează, în continuare, pentru Bucureşti?”

Răspuns: „Serviciul nostru (C. I. E.) a primit repetate şi insistente ordine „de sus„ de a infiltra parlamentele occidentale şi mai ales Parlamentul European. Era vorba de o prioritate, pentru care trebuiau folosiţi cei mai buni agenţi. Dar, în loc să recruteze agenţi din interior (din Parlamente), a preferat să încerce să „promoveze„ proprii agenţi [.] In ceea ce îl priveşte pe Pordea, presupun că, după plecarea mea (1978), a continuat să lucreze. Dacă este adevărat, atunci există un agent român. Ales în Parlamentul European.” întrebare: „Exilaţii din ţările de Est sunt curent utilizaţi?”

Răspuns: „Exilaţii constituie sursa tradiţională de recrutare. In 1970 a demarat o foarte importantă operaţie de coordonare: au fost informatizate toate datele: nume, adrese, locuri de muncă, orientare politică, familie etc.

— A tuturor exilaţilor din Est trăind în Occident. Un enorm program de recrutare a produs o importantă recoltă de agenţi. La început, erau utilizaţi în operaţii de influenţă de mică anvergură: un articol ici, o „conferinţă„ dincolo – şi vizau relaţiile bilaterale. Însă scopul era de a-i utiliza pentru culegere de informaţii – militare, tehnologice, politice. Unii aveau misiunea de a deveni personalităţi politice în organizaţiile naţionale sau internaţionale.” întrebare: „Care este ordinea de preferinţă în infiltrare?

Răspuns: „în primul rând, partidul de guvernământ. Apoi cele care, în viitor, ar putea veni la putere. Apoi liberalii, stânga, extrema stângă (manipulabilă pe tema pacifismului). Extrema dreaptă în principiu, nu era, pe atunci, (înainte de '78) tentantă. Insă cum, în Franţa, lucrurile s-au schimbat, s-a schimbat şi „orientarea„. Orice e bun, când e vorba de infiltrare.” întrebare: „Exilaţii români în Franţa au fost obiectul unor tentative de asasinat. Este una din misiunile agenţilor?”

Răspuns: „într-un sens, Serviciul Contrainformaţii Externe este un serviciu pentru exilaţi. Acesta este şi mai despotic, şi mai terorist decât cele „interne„. Foloseşte trei metode: „corecţia„ (bătaia), răpirea şi asasinatul. In Franţa, unde libertatea de opinie este o mândrie naţională, aceste operaţii sunt uşoare. Permiteţi-mi să relatez, pentru întâia oară, „povestea„ unei asemenea operaţii – cea îndreptată asupra D-nei Monica Lovinescu [.] Mai ales din cauza luărilor sale de poziţie în 1977 – drepturile omului, libera circulaţie, libertatea culturii etc.

— Dar mai ales pentru că atacase cultul personalităţii, C. I. E. a primit următorul ordin: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă – nu avem nevoie de anchete americane, franceze.

— Dar trebuie prefăcută în legumă. Să i se rupă oasele: maxilarul, dinţii, braţele. Ca să nu mai poată niciodată, nici vorbi, nici scrie. Să devină un cadavru viu, un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. 'Corecţia' să se aplice la ea acasă, pentru ca şi ea şi ceilalţi să ştie că nu există nici un loc sigur pentru cei care calomniază regimul!” Cum D. S. T. îi avea în colimator pe agenţii noştri din Franţa, au fost trimişi palestinieni. Comandoul a revenit imediat în România.

„Imediat după „afacerea Lovinescu„, în noiembrie '77, Nicolae Pleşiţă, pe atunci ministru de Interne, mi-a spus că, din ordinul preşedintelui (Ceauşescu), 1-a ameninţat pe Goma, în ajunul plecării sale din România: „Vezi-ţi de treabă, acolo, în Occident, nu uita că Revoluţia are braţul lung şi te poate atinge oriunde, oricând„. Evident, Goma nu şi-a văzut „de treabă„, nu a fost „cuminte„. De aceea, în iulie 1978, am primit, personal, ordinul de a organiza „execuţia„ lui. Despre autori, cauze, mi s-a spus, va vorbi presa occidentală.” Acelaşi procedeu ca şi pentru atentatul împotriva papei Ioan-Paul al II-lea. Iată motivul pentru care m-am hotărât să trec în Vest.„ [.] întrebare: „Care este rolul ambasadelor în materie de spionaj?

Răspuns: „Ambasada este cheia de boltă a spionajului comunist. Ambasadele sunt dotate cu tot ce este necesar pentru a constitui, ele, un serviciu. Însă mai au misiunea de a repera persoane susceptibile de a deveni agenţi şi, plecând de la informaţiile culese, prin şantaj, de a influenţa politica acelor ţări faţă de Bucureşti. În momentul plecării mele ('78), 70% din personalul ambasadei de la Paris, era constituit din ofiţeri de informaţii, restul. Agenţi. In toate marile ţări occidentale, ambasadorul este ofiţer. Franţa constituie un caz aparte, pentru că, în plus, găzduieşte UNESCO. In 1978, toţi reprezentanţii români sau funcţionari la UNESCO – toţi fără excepţie – erau ofiţeri de informaţii români”.

Întrebare: „A propos de „independenţa„ României. Care este oare avantajul Românilor de a şti că au un guvern „naţionalist„, vag „independent„, dacă acest popor, în întregime, are mai puţină libertate decât un deţinut dintr-o închisoare occidentală? Care ar fi, de pildă diferenţa dintre Bulgaria complet controlată de sovietici şi România „independentă„„?

Răspuns: „Una singură: Bulgaria încearcă să-i asasineze pe disidenţi cu umbrela, România cu. Stiloul conţinând otravă”.

Întrebare: „Naţionalismul ajută la recrutarea de agenţi?

Răspuns: „Cu certitudine – mai ales printre exilaţi. Cunoscând bine practica serviciilor secrete, lansez un apel: Ii îndemn, le cer românilor care trăiesc în Lumea Liberă să facă o distincţie clară, precisă, între iubirea de patrie – pe care o pot exprima în deplină libertate – şi înregimentarea în acţiuni „naţionaliste„ iniţiate şi controlate de Bucureşti – chiar dacă, la început, acestea par inocente şi legale, devin numaidecât ilegale (din punctul de vedere al ţărilor în care au găsit adăpost) şi nocive, din punctul de vedere al intereselor poporului român”.

Am extras câteva fragmente din interviul acordat de Mihai Pacepa cotidianului Le Matin la 1 februarie 1985. (2 februarie 1985)

CAZUL PORDEA.

Cotidianul Le Matin din 2 februarie publică pe prima pagină: Spionul-deputat contra ziarului Le Matin – Prima Manşă – şi, în subtitlu: „Ieri, 1 februarie 1985, în faţa celei de a 17-a camere corecţio-nale, Gustav Pordea, deputat european pe lista Frontului Naţional, în procesul de defăimare. În numărul de ieri am publicat un interviu cu Mihai Pacepa, fost general, fost Nr. 2 al Serviciilor secrete de la Bucureşti. Ceea ce exprimasem noi, în iulie 1984.

— Anume bănuiala a devenit acum, certitudine: Pordea a fost şi este, în continuare, un agent de influenţă în solda regimului lui Ceauşescu”.

Paginile 2, 3, 4 şi 5 sunt consacrate în întregime „cazului”.

Sub titlul „Singurătatea reclamantului”, Jean-Yves Huchet comentează prima înfăţişare a procesului.

Cităm câteva fragmente: „Gustav Pordea nu a ieşit din mutism, decât pentru a citi o declaraţie preliminară, în care a denunţat „virulenta campanie politică împotriva Frontului Naţional„, declarându-se „profund atins în onoarea sa„ care face parte „din opoziţia românească în exil„ – şi nu poate fi suspectat de simpatie faţă de Ceauşescu. Deputatul nu a mai repetat convingerea că „disidenţa joacă un rol, eventual, estetic„, în schimb, a afirmat că „minoritatea maghiară din România beneficiază şi acum, pe nedrept, de privilegii exorbitante„. De asemeni, a repetat că „exilaţii români trebuie să dialogheze cu regimul de la Bucureşti”.

În continuare, este rezumată intervenţia avocatului lui Pordea, Me Wagner – care a produs, în faţa Tribunalului, „proba” că Pordea a fost numit „consul onorific al Poloniei”, hârtie semnată de contele Sokolnicki, „Preşedinte al Poloniei în exil”. Ca prim martor a fost citat istoricul polonez Kristof Pomian – acesta a explicat Curţii că numitul Sokolnicki, deşi conte, se ocupă cu vânzarea de diplome, titluri mai mult sau mai puţin nobiliare şi cu „decernarea de ordine şi decoraţii inventate de el însuşi”.

„Ceilalţi martori ai apărării, continuă J.- Y Huchet „anume Paul Goma, Mihnea Berindei şi Dinu Zamfirescu, au declarat că niciodată, în acţiunile lor pentru apărarea drepturilor omului nu l-au întâlnit pe Pordea, în schimb au găsit semnătura sa pe texte care preiau tezele lui Ceauşescu, apărute în publicaţii finanţate şi controlate de Bucureşti, precum Vestitorul şi Dreptatea şi mai ales în Buletinul European editat de către un bun prieten al lui Ceauşescu pe nume I. C. Drăgan. Mihnea Berindei a fost oarecum crud, întrebându-se ce caută Pordea la dineurile organizate de ambasada română de la Paris. Ne aşteptam ca Pordea să protesteze, să nege, însă el a confirmat din cap.”

Pe aceeaşi pagină este reprodusă fotografic scrisoarea pe care Pacepa a adresat-o ziarului Le Matin, pentru a o utiliza în faţa tribunalului. Cităm: „In cursul întrevederilor care au dus la interviu, v-am relatat că, prin 1972, am avut în mâini – când eram director-adjunct al serviciilor de contrainformaţii externe – un dosar. Am semnat atunci reactivarea agentului G. Pordea, care fusese mis au sommeil în Franţa, în 1969, după defecţiunea lui Iacobescu. Scopul acestei reactivări: utilizarea lui ca agent de influenţă, pe tema Transilvaniei: Pordea era însărcinat să scrie şi să publice, de asemeni, să semneze textele redactate de serviciile româneşti. O altă misiune era de a indica serviciilor persoane – dintre exilaţi – susceptibile a fi recrutate şi utilizate”.

Jumătate din pagina 3 este consacrată „organigramei” altei mari afaceri de spionaj, „reţeaua Caraman”. Cealaltă jumătate precum şi întreaga pagină 4 face istoricul, atât al „afacerii Caraman” cât şi a altor „afaceri” în care au fost implicate serviciile secrete româneşti -„Haiducu, tentativa de asasinare a scriitorilor Virgil Tănase şi Paul Goma, misteriosul Nicolae, aruncat pe fereastra ambasadei, cu un cuţit înfipt în spate, demascarea „diplomaţilor” Aninoiu, Badea, Vişoiu. Aşadar: spionaj, intoxicare, terorism.

În fine, pagina a 4-a, în afară de declaraţiile lui Jean-Marie Le Pen, liderul Frontului Naţional („Mi se pare improbabil ca sovieticii şi aliaţii lor să încerce să introducă un spion în Parlamentul European ca să spioneze, ce? Dezbaterile, lucrările sunt publice, nu există secrete”.), dar şi declaraţii încurcate ale adjunctului său, Jean-Pierre Stirbois („îl cunosc foarte puţin pe Dl. Pordea, ştiu doar că Jean-Marie Le Pen 1-a întâlnit la începutul anului 1984 şi, imediat, [Pordea] a început să participe la campania electorală alături de noi.).

Este publicat şi un interviu al lui Georges H. Mond, cercetător la CNRS (Centre Naţionale de Recherches), specialist în domeniul dezinformării.

„Singurul război posibil în momentul de faţă”, spune G. H. Mond este războiul psihologic prin intermediul presei scrise, al radioului, al televiziunii. Ţările socialiste şi-au făcut un idol din propagandă, aceasta făcând parte din natura sistemului. De aici şi strategia dezinformării, în care sunt maeştri comuniştii. De altfel, KGB are un departament special, însă lucrează şi Agenţiile Tass, Novosti, radioul şi televiziunea din ţările comuniste.”

La întrebarea: „care sunt relaţiile dintre KGB şi Securitate, Georges H. Mond răspunde: „KGB are, fireşte, reprezentanţi în fiecare ambasadă sovietică din ţările comuniste. Acesta nu depinde de ambasador, ci de Centrală. Puterea sovietică nu are încredere în poliţiile „locale”. În cazul României, se avansează două ipoteze: prima: România s-a îndepărtat de URSS în materie de politică externă, dar sovieticii nu reacţionează, pentru că ceea ce-i interesează – politica internă – este perfect stalinistă; a doua: a susţine că România este independentă, este deja o operaţie de dezinformare, judecând după faptul că România este folosită de URSS în manevre diplomatice, cât despre spionaj, furt de tehnologie occidentală, influenţă, intoxicare, este evident că poliţiile D-lui Ceauşescu lucrează în folosul KGB sovietic. Fireşte, eu cred în această a doua variantă – chiar dacă, în faţa unui tribunal, nu aş avea probe „juridice”„.

Toată presa cotidiană pariziană apărută în 2 februarie s-a ocupat de „afacerea Pordea”. Liberation consacră o întreagă pagină – titlu „Mâna lui Ceauşescu” în hemiciclul european, iar Le Quotidien de Paris, de asemeni, o pagină întreagă, cu trei articole, sub titlul: „Spionul care (??!) din (de pe Front (ul) (Naţional)??!

— Aluzie la celebrul roman al lui John Le Carre, Spionul care venea din frig.

„Afacerea” abia a început. Fiindcă pronunţarea în procesul de defăimare va fi dată la 22 februarie. In aşteptare, presa continuă să se ocupe de Străinul Nr. 4 de pe lista lui Le Pen. (5 februarie 1985)

NAŢIONALISMUL RUSESC ÎN LITERATURA RUSĂ.

Scriitorii români – cu excepţia celor sub 25 de ani – „au învăţat limba rusă, cântând”. Şi „au uitat-o, fluierând”. Nu li se poate (nu ni se poate) reproşa acest reflex de apărare, omenesc.

Şi, totuşi, păcat. In afară de faptul că în limba rusă s-au scris şi se scriu cărţi mari, este păcat pentru scriitorii români că nu se pot ţine la curent – prin intermediul presei oficiale sovietice literare şi neliterare cu. „mersul lumii”. Vrem să spunem că fenomenul naţionalist-socia-list manifestat pe meleagurile Dâmboviţei, prin „patriotism”, „proto-cronism”, „voievodism”, „ţărănism”, „anti-străinism”, „transilva-nism”, „imnism” (zicem şi noi aşa, cu gândul la fostul poet Ioan Alexandru) – şi alte păşunisme (sau: păunisme), „nu este ce pare a fi”, vorba unui adevărat poet. Vrem să mai spunem că nu mult-trâmbiţata „independenţă” ceauşistă a. permis o „renaştere naţională” în cultura română; vrem să spunem că, chiar în cazul (fericit) în care „naţionalismul” de la Bucureşti nu ar fi urmarea unui ukaz de la Kremlin, atunci este cel puţin straniu sincronismul „românismului” ceauşist cu cel al „rusismului” neostalinist, brejnevist, andropovist etc.

Cine se îndoieşte, să consulte presa „literară” sovietică.

Aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, deci şi comunismul, prin structură internaţionalist, în momente de criză, apelează, fără ruşine, la naţionalism. Ce altceva a făcut Stalin, în clipa în care Hitler ameninţa însăşi existenţa regimului sovietic? Nu numai că a permis, dar a impus „slăvirea trecutului de glorie”. Tătucul nu s-a mai „tras” nici din Marx, nici din Engels (nici măcar din Lenin), ci direct din Petru I şi din Susanin şi din Ivan cel Groaznic, şi din exact aceia pe care el însuşi, mai înainte, îi îngropase în uitare, prin interdicţie.

Sovietismul (mai precis: şovinismul de mare putere) se manifestă de la al doilea război mondial faţă de ţările sovietizate; rusismul (adică proclamarea superiorităţii rusului, a limbii ruse faţă de ne-ruşi, faţă de limbile ne-ruse din acest stat multinaţional) a fost preluat de comunişti de la ţarişti şi aplicat consecvent, fiind unul dintre principalele mijloace de „nivelare” (în fapt, de lichidare a diferenţelor) şi de control. Fireşte, „rusismul” cere rusificare.

În cultură, mai cu seamă în literatură şi în artele plastice, naţionalismul făcuse o pauză, după război – nu mai era necesar: îşi făcuse datoria. In anii '60, Puterea, surprinsă de fenomenul „disidenţei, dar mai ales de acea formă ilustrată de Soljeniţân (să-i spunem: „patriotismul moral„, „rusismul religios„, cu, o deloc neglijabilă doză de slavo-filie), a reacţionat doar prin represiune şi interdicţie. Însă în faţa multiplicării cazurilor de „disidenţă„: naţionalistă, „rădăcinistă„, „gliistă„ (de la „glie„), ortodoxistă, sau pur şi simplu „antistrăinistă”, Puterea a intervenit recuperând programele acestor, la urma urmei, opozanţi ai regimului, ajustându-le pe ici pe colo (şi anume prin punctele esenţiale), pe unii înregimentându-i direct în aparatul propagandistic, pe alţii tolerându-i, dar răstălmăcindu-i.