Paul goma amnezia la romani

PAUL GOMA

AMNEZIA LA ROMANI

Povestea-vieţii articolelor ce urmează: în vara anului 1990 Gabriel Liiceanu îmi sugerase, pentru editura Humanitas alcătuirea a două volume: „Scrisori” şi „Articole”.

I le-am înmânat prin august acelaşi an.

Numai că Mineriada iliască şi spaimele provocate de ea l-au făcut pe bravul editor să retragă de pe piaţă, să depoziteze apoi să distrugă volumul de mărturii despre mişcarea pentru drepturilor omului.

Culoarea curcubeului '77, apărut în chiar momentul Mineriadei; deasemeni să respingă („Nu avem hârtie.”) volumele comandate.

„Scrisorile” au fost publicate în 1995 la Familia, Oradea: „Articolele” – un volum de peste 1000 pagini – au fost solicitate de Viorica Oancea, directoarea editurii Litera. Ea a scos două „extrase”, intitulate, ambele Amnezia la români – deşi textul cu acelaşi titlu nu a fost inclus în niciuna – în 1993 şi în 1995, totalizând 200 pagini.

Acestea au fost adunate, aici.

Textele au fost dactilografiate de LOREDANA MITRUŢ mulţumiri.

AUTURA AUTORULUI LA CE SLUJEŞTE POETUL

{Ianuarie 1985) „Eu cred că suntem un popor vegetal”, scrie Ana Blandiana. Frumos spusul, sfâşietor înţelesul: „frunză-verde”, „codrul-frate-cu-românul”, „retragerea în păduri şi munţi (împăduriţi, se înţelege) – pe acestea le ştiam, şi chiar prea; a trebuit să vină un poet – şi încă femeie!

— Să spună răspicat, negru pe alb, ceea ce noi ceilalţi abia dacă îndrăzneam să gândim, fiindcă amărăciunea, supărarea noastră pe noi înşine rămânea dincoace de prag, pe terenul moral-imoralului, ne vedeam de-căzuţi, de-veniţi (fireşte, din pricina evenimentelor). Şi iată, a trebuit să vină o femeie-poet, ca să aflăm că poporul român nu este nici resemnat, nici „suflet-de-slugă„, nici imatur, nici mişel, nici imoral – ci, senin, amoral, vegetalul neştiind, nesimţind, nejudecând – „Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” -am citat din acelaşi poem al Anei Blandiana.

Desigur, poezia e poezie, poeţii gândesc în metafore şi cu toate că detestăm cenzura care îi cere poetului: „Explică ce-ai vrut să redai, aici?”, ne aducem aminte că marii poeţi scurtează drumuri, sar peste etape obligatorii, mergând la esenţă – esenţă la care gânditorul aşezat, omul de ştiinţă vor ajunge. Cândva; binişor mai târziu.

Dând Cezarului ce se cuvine Cezarului şi Anei Blandiana ce se cuvine poetului, să ne întrebăm, totuşi, dacă această condamnare fără apel, această arătare cu degetul a ne-fiinţei unui popor sunt atât de. Metaforice.

Pe de o parte, conducătorii comunişti, primitivi în structură (altfel nu ar fi ajuns „conducători”), au mai fost schilodiţi de vizionarismul marxismului leninizat (stalinizat, hruşciovizat, ceauşizat etc): făcându-şi chip cioplit din viitorul-de-aur („culmili celi mai 'nalţi” – se zice în româneasca scornicizată), neglijând, chiar călcând în picioare prezentul altora; mărşăluind cu privirea aţintită prea sus şi prea departe, nu numai că nu înaintează, ci coboară: măcar dacă ar coborî doar ei înşişi, însă trag, împing în prăpastie pe toţi şi totul. Sacrificând prezentul – încă o dată: al altora – pe altarul unui „viitor de aur” (în care, zic ei, câinii vor umbla cu covrigi în coadă, distribu-indu-i „fiecăruia după necesităţi”), dovedesc, de aproape 70 de ani, în Rusia, de peste 40 de ani şi în România, că nu ştiu, nici nu vor să afle ce este aceea o „perspectivă”, deşi folosesc acest cuvânt până la saţietate. Să ne amintim de promisiunile „jurate” ale lui Hruşciov că U. R. S. S. va ajunge, „chiar depăşi” ţările capitaliste în vreo 15 anişori (el măsurând timpul cu cincinale – trei). Ca să dea greutate discursurilor, a anunţat distribuirea gratuită a chibriturilor. Şi să ne amintim de mărturisirile de după „detronare”: nu minţise deloc, atunci când afirmase ceea ce afirmase; „Eram convins că acel viitor este cu totul posibil, pentru că. Nu îmi percepeam prezentul, fiindcă de multă vreme – chiar înainte de a deveni secretar general al P. C. U. S. – nu mai percepeam realitatea.”

Fiindcă am pomenit de Hruşciov, să ne imaginăm că în luna martie, acest an, după 30 ani-lumină, luminătorul nostru naţional este invitat să-şi petreacă bătrâneţele în pace – o să i se găseaseă un acoperiş, de pildă cel al „muzeului” din satul natal; să mai zicem că, din acel moment, va putea să se dedice cu totul pasiunii sale pentru „pozzie”, însă, printre picături, îşi va scrie (vreau să spun: dicta) memoriile. Dacă, în exterior, Hruşciov a însângerat Ungaria, a ridicat zidul Berlinului, a împins prea departe pionul în Cuba, în interior a zdruncinat din temelii piramida stalinismului. Insă, odată „la pensie, a avut, nu onestitatea, ci luciditatea de a analiza procesul de schizofre-nizare a dictatorului – cu atât mai grav, cu cât acesta este un incult-profund, iar la asemenea specimene, complexul de inferioritate se manifestă printr-un agresiv complex de superioritate. Va avea Ceauşescu, odată „pensionat„, curajul de a analiza cei „20 de ani lumină„, de la nivelul pământului? Va avea măcar un strop de luciditate, să recunoaseă măcar a mia parte din „măsuri” citeşte: erori?

Ne îndoim. In această privinţă, într-adevăr, România este „originală” (spunem este, fiindcă anticipăm. Din toată inima): Dictatorul nostru este ceea ce este şi chiar dacă, din luna martie '85 nu va mai exercita puterea reală, acolo, la pensie, va continua să dicteze, fără pauză, fără ruptură.

Cu o deosebire: imaginarii executanţi ai hotărârilor Lui, în imaginaţia Sa, vor nota fiecare silabă, fiecare icnet, fiecare interjecţie, şi, tot în imaginaţia febrilă a detronatului executanţii vor executa orbeşte ceea ce crezuseră ei că au înţeles din ceea ce crezuse El că dictează.

În măsura în care nici el, nici „colaboratorii” săi nu au legătură cu poporul, cu acest „popor vegetal”, să-i clasăm în regnul mineral.

Cât despre noi, „vegetalii”, după ce vom remarca încă o dată marea poezie a celor patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984, vom băga de seamă altceva.

Afirmând – cu mijloacele poeziei – că poporul nostru este un popor de plante, de copaci (care nu se revoltă), „un întreg popor/Nenăscut încă, /Dar condamnat la naştere [.] Un întreg popor/Ce nu vede, n-aude, nu înţelege, /Dar înaintează.”, poeta spune ceea ce spune – şi, simultan, contrariul: şi prin însăşi poezia: „Noi, plantele. /Nu suntem ferite nici de boli/Nici de nebunie.”, dar mai ales prin actul poetic: Ana Blandiana – şi ea plantă, şi ea copac, şi ca membru al Uniunii Scriitorilor Vegetali Români – scrie şi publică despre sine, despre ai săi! În logică formală, acţiunea de a afirma neagă însăşi afirmaţia. În logica. Vegetală, acţiunea de a scrie confirmă speranţa că, totuşi, nu toate fiinţele cugetătoare alcătuind acel popor s-au mutat în rădăcină-trunchi şi frunză verde. Că dacă şefii de tot felul s-au mineralizat de mult, potrivit zicerii: „Apa trece, pietrele rămân”, dacă în regnul cu adevărat vegetal, „Cu o floare nu se face primăvară”, în cel ameninţat de vegetalizare, „cu un poet se face primăvară”.

În primul rând pentru că scurta noastră istorie literară a mai cunoscut asemenea miracole: în vremea lui, Emineseu era un poet şi ce primăvară a „făcut”; după iarna stalinistă, care îngheţase, arsese totul, cu apariţia florii poeziei din anii '60 s-a făcut o primăvară (care, din nefericire, nu a dat în vară.).

În al doilea rând, pentru că Ana Blandiana dovedeşte – acolo, în spaţiul carpato-dunărean, fiindcă în alte părţi s-a ştiut de totdeauna – că nu există material, domeniu. Neantipoetic. Că reticenţa (citeşte: fuga) de ceea ce s-a convenit să i se spună „politică” nu era (şi este încă) o manifestare a grijii poeţilor români de a păstra poezia. Poezie, neatinsă de contingent, ci un alibi: al lipsei de curaj, al lipsei de har.

Fireşte, „poetul” care va rima, de pildă: „Jos tirania!” cu: „Trăiască România!” va fi ignorat, chiar dacă înjoseşte poezia. Însă poetul nici nu este chemat să „laude ori să condamne” explicit, poetul zice, iar zicerea lui e mai grea decât răcnetele, răgetele, tuturor păuneştilor – kilometrii de laude şi de imne sunt anulaţi de, iată, „inventarul” vieţii de toate zilele, zis cu jumătate de glas şi cu sfert de inimă: „Frunze, cuvinte, lacrimi, /cutii de conserve, pisici, /tramvaie câteodată, coala faină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de colorado, benzină, /steguleţe, cupa campionilor europeni, maşini cu butelii, portrete cunoscute, /mere refuzate la export. /Ziare, franzele, /ulei în amestec, garoafe, /întâmpinări la aeroport, cico, batoane; /Salam Bucureşti, iaurt dietetic, /ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, /zvonuri, /serialul de sâmbătă, cafea cu înlocuitori, /lupta popoarelor pentru pace, coruri, /producţia la hectar, /Gerovitalul, băieţii de pe Calea Victoriei, /Cântarea României, adidaşi, /compot bulgăresc, bancuri, peşte oceanic, /totul.”

De altfel, acest poem poartă titlul: Totul. În 22 de. „rânduleţe”, poetul a spus totul.

Probabil la asta slujeşte poetul: să spună totul.

ÎNTREBĂRII. (universale şi, se zice: milenare): „Cine a fost mai întâi: oul sau găina?”, noi, românii, îi putem alătura întrebarea noastră (datând doar de 101 ani.), anume: „Cine a fost mai întâi: Caragiale sau personajele sale?” întrebare nu întru totul nevinovată, recunoaştem, însă mai recunoaştem: la întrebarea: „Ce fel de societate dorim României post-socialiste?”, răspunsul cel mai prompt este însuşi „programul” nemuritorului Caţavencu: „România să fie bine şi tot Românul să prospere!”. Răspuns repetat, de astă dată, fără ironie, fără. Caragiale (ba chiar împotriva lui), răspuns încărcat doar de o umbră de tristeţe.

Tristeţe, aşa, pentru că iată unde am ajuns, unde am fost aduşi de vremile din urmă: dorim, visăm libertatea, însă nu prea ştim ce vom face cu ea. Să ne consolăm: nu doar noi, românii, orbecăim; nu doar cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, ungurii (ca să nu mai vorbim de ruşi), cei cărora sovietismul ne-a frânt coloana vertebrală şi ne-a pus în genunchi, nu doar noi, cei total-neliberi, nu am găsit „o formulă coerentă” a libertăţii noastre de mâine – însă nici democraţiile libere, occidentale nu văd, nu ştiu care le va fi următorul pas. Să ne consolăm: noi, cei sovietizaţi, ştim cel puţin că un pas-înainte (adică: evoluţia) ar fi. Reîntoarcerea la starea pe care o cunoscuseră ţările noastre. Până în 1938 – aşa, cu toate păcatele ei.

Dar, vai, timpul a înaintat cu o jumătate de secol, iar starea noastră a retrogradat cu secole (şi poate nu se înşeală pesimiştii care vorbesc de milenii – fiindcă vorbesc de sclavagism). Nu doar instituţiile ne-au fost distruse, ci mai grav: omul, reparator-al-stricăciunilor, omul, ziditor-de-poduri-noi. Dacă mâine România se va libera (ori va fi liberată), în cinci-şapte-zece ani, se vor repara stricăciunile materiale – dar românul? În câte generaţii va fi reparat?

Un scriitor nu are a se amesteca în ceea ce se numeşte „politică”, fiindcă el lucrează cu alte categorii, cu alt material, deci, el nu poate fi un constructor – din contră. Ceea ce nu însemnează că nu este util – ba da: în opoziţie. Proba (dacă mai era nevoie) s-a făcut: regimul sovieti-zator (dacă am adăuga: totalitar, am comite un pleonasm) a distrus, din primele momente, nu doar opoziţia constituită, instituţionalizată (partide politice, sindicate, grupuri de presiune etc), nu doar presa (oglindă, uneori, deformatoare – dar oglindă), ci, cu precădere, spiritul de opoziţie – al intelectualilor (foarte) în general, al scriitorilor, în special – prin metode cunoscute: lichidare, aducere-la-tăcere, cumpărare.

Insă, din păcate, în acest an, 1985, România este acolo unde este şi aşa cum a fost înecată de 40 ani de întuneric; iar noi, exilaţii, fiecare pe unde a găsit adăpost. Aşa stând lucrurile, să i se îngăduie, deci, unui nechemat-în-politică să-şi exprime nechemarea.

Autorul rândurilor de faţă a mai spus-o, scris-o, acum o repetă: nu a avut nici o chemare pentru disidenţa; atunci când facea-ceea-ce-credea-că-trebuie-să-facă (să-şi trimită în Occident manuscrisele, începând din 1967), nu ştia că acest act normal pentru un scriitor normal va primi, cu un deceniu mai târziu, eticheta: „activitate disidentă”. Ştia însă două lucruri:

Ce anume însemnează, în limba română, termenul „disident” şi, de asemenea, ce (altă) accepţie dăduseră occidentalii termenului rusesc: inakomâsleaşcii (care, tradus fidel însemnează: „cel-caregândeşte-singur”);

Ştia că textele sale nu propun, nu sugerează, nu cer (drepturi, libertăţi, reforme în cadrul „societăţii socialiste”), ci povestesc – despre închisoare, despre colectivizare, despre sovietizare, despre dezumanizare.

Autorul rândurilor de faţă nu a avut nici o chemare pentru disidenţă, nici măcar în primăvara lui '77: atunci el a adresat o scrisoare unui alt scriitor (din întâmplare ceh) – pe care a semnat-o el singur; tot singur a semnat o altă scrisoare adresată lui Ceauşescu (nu din întâmplare, la „Palatul Regal”.). Şi nu ştie dacă din întâmplare (mai degrabă nu), o bună parte dintre românii care au-aderat-la-ceva, au cerut să semneze şi ei acele două scrisori, la urma urmei, private.

Este foarte adevărat că a existat un text colectiv (Scrisoarea adresată Conferinţei de la Belgrad) – dar acela nu a constituit, totuşi, un program. Am acceptat – şi atunci, pe loc, şi de atunci – reproşul, justificat, de a nu fi propus „un adevărat program”- dar cine să-1 fi alcătuit? Acei români care ar fi avut chemarea (prin experienţă, profesie, prestigiu mai ales) nu numai că nu s-au alăturat acestei mişcări spontane, deci, fatal, haotice (însă autentice, sincere), dar au batjocorit-o, au tratat-o de „provocare a Securităţii”, ba chiar unii, în virtutea unui „anticomunism autentic”, au exercitat presiuni (chiar. Contondente) asupra unor semnatari – care, cică, cerând ca legile comuniste să fie respectate, făceau jocul comunismului ilegitim. (raţionament exact, numai că premisele erau false). Să mai amintim de „lucrarea” unor exilaţi, vajnici antibolşevici, care spuneau (şi mai ales scriau, iar scrisul rămâne), între martie şi august 1977, că cei care se aflau în acel moment arestaţi, torturaţi şi umiliţi în beciurile Securităţii (şi nu doar din Bucureşti). „sunt, în realitate, bine-mersi, liberi, ba chiar răsplătiţi de Securitate, pentru rolul lor de provocatori – care încercaseră să-i facă să iasă la lumină pe adevăraţii anticomunişti”? Să mai amintim despre acei exilaţi care au scris negru pe alb (şi nu-i includem printre exilaţi pe Drăgan, nici pe Milhovan, nici pe Michael Titus) că sindicatul SLOMR „este tot o provocare, pusă la cale de un membru de partid, Paraschiv, care, pe deasupra este şi ţigan”? Că „popa Calciu – care ştim noi ce-a făcut la Piteşti – ne va fi trimis, în curând, ca să spargă Exilul!”?

Să se consoleze Victor Frunză (căruia îi înţeleg amărăciunea – pe care am încercat-o, cronologic, înaintea lui): neîncrederea, critica, atacul, calomnia cu care este gratificat nu se adresează disidentului Victor Frunză, nici ideilor sale – ci faptelor omului Victor Frunză: „Cum adică, un comunist să-mi dea mie, anticomunist, lecţii de curaj?” Ei, nu, amice! Exilatului român care „de patruzeci de ani combate comunismul”, de aici, din Occident (fatalitate: „care familia mea de la patuzsopt în Cameră.” al altui nemuritor: Dandanache.), nu „un comunist” îi va da lecţii; nici exilatului mai recent care, în România, a făcut cinci, zece, cincisprezece ani de închisoare (mult mai rar pentru ceea ce ar fi făcut el împotriva comunismului, ci mai ales pentru ceea ce fusese el, înainte de '48, când comuniştii au pus mâna pe întreaga putere); cu atât mai puţin celor din „noul val” – care, ca „fii de.” (chiabur, popă, exploatator, legionar etc), suferiseră cumplit pe timpul lui Dej, dar care, în prima parte a domniei lui Ceauşescu, se aranjaseră, se descurcaseră, „merseseră pe burtă”, intraseră şi în partid, colaboraseră şi cu Securitatea („o mică” notă-informativă, „o mică caracterizare.” – „doar nu era să zic: nu vreau!”.) şi care, odată în exil, îşi cultivă cu grijă (şi cu discreţie) relaţiile cu ambasada („până îl scot şi pe frate-meu şi pe o verişoară – după aia, îi bag de nu mai ies”) şi, simultan, tună şi fulgeră împotriva „agenţilor”, a „filomaghiarilor şi filoruşilor”, a „jidoviţilor” – şi, fireşte, împotriva „disidenţilor”. Ei bine, stimate Victor Frunză, aceştia nu te critică-atacă-înjură pentru „disidenţa” dumitale, ci pentru că ai făcut.; pentru ceea ce şi ei ar fi putut (şi ar fi trebuit să facă); nu au făcut, pentru că ei sunt „dăştepţi”, ei nu şi-au dezvăluit „adevăratele concepţii”, decât după ce s-au pus bine, la adăpost, în Occident (şi după ce şi-au recuperat mama şi fiul din prima căsătorie); iar în dumneata nu văd, neapărat, „disidentul”, „fostul membru de partid”, ci pe cel care le-a arătat că se poate, că s-a putut să rămâi (sau să redevii, după caz) un om normal, într-un context de anormalitate; că se poate să-ţi manifeşti demnitatea de om normal într-un context dezumanizat şi dezumanizant; că se poate ca, în România, să nu fii de acord cu „linia generală” (şi să-ţi asumi, în deplină cunoştinţă de cauză, toate „consecinţele” – care pot merge de la simplele ameninţări telefonice la. „sinucidere accidentală”) şi că se poate ca, aici, în exil, să nu fii de acord întru totul cu „radicalismul”, cum îi spui, al acelor exilaţi anticomunişti care gândesc în termeni pur comunişti, adică: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră!”

Acestea fiind spuse, nu credem că „disidenţa” (atâta câtă a fost şi aşa cum s-a manifestat, în România) a fost o „diversiune comunistă” – dovadă fiind tratamentul la care Securitatea i-a supus şi îi supune încă pe aceşti. „criptocomunişti”; disidenţa a fost o fază, o manieră de a face contestaţie. Cvasilegala – în măsura în care se contesta, nu legea, ci aplicarea ei – dar care a devenit, numaidecât, opoziţie (a contesta „aplicarea”, într-un regim comunist, a unei legi însemna opoziţie curată: „Cum: pui la îndoială linia partidului?”). Această nouă manieră de a contesta, de a se opune, vrem, nu vrem, s-a. Subţiat – ca să nu spunem: s-a încheiat; s-a născut din „destindere”, a cunoscut vârfuri în '75, în '77 (fireşte, nu vorbim doar de România) şi a murit, credem noi, odată cu invadarea Afganistanului şi deportarea lui Saharov. Rămâne să fie găsite alte metode, alte maniere de a face opoziţie – care? Mărturisim: deocamdată, nu ştim.

Ceea ce nu ne împiedică să ne gândim la România post-socialistă. Şi, gândindu-ne, ni se strânge inima: ştiu oare românii cu adevărat chemaţi – prin experienţă, profesie, vocaţie, dorinţă – ce vor, pentru România, ceva mai mult şi ceva mai nuanţat decât Caţavencu, carevasăzică: „România să fie bine şi tot Românul să prospere”?

Cu o excepţie sau două – asupra cărora vom reveni – confuzia, analfabetismul (nu doar politic, ci pur şi simplu), reaua-credinţă (pe care noi o punem pe seama inculturii., cultivată, prin refuzul demn de o cauză mai bună, de a se informa) domnesc în sufletul şi în capul românilor. Ii lăsăm la o parte pe cei (majoritatea exilaţilor) care, odată la adăpost, declară: „Am suferit atâta, nu mai vreau să aud de politică”. Fireşte, îi lăsăm la o parte şi pe acei „români deplasaţi”, cum plastic îi numeşte Virgil Ierunca pe exilaţii care propagă fără ruşine apăra tezele de la Bucureşti.

Cei de dreapta (cu care s-a petrecut un fenomen straniu, în ultimul deceniu: li s-au „umflat efectivele” într-atât, încât nu te poţi stăpâni să nu rosteşti celebra butadă – care îi viza pe comunişti: „Puţini am fost, mulţi am rămas.”) vor, pentru România, ceea ce voiseră acum 45 ani şi acum 50 ani: „O ţară ca soarele pe cer”; o Românie naţională şi creştină; cât despre „latura socială” în care se întâlneau cu stânga, din motive de istorie. Imediată şi prezentă, ei preferă să păstreze o tăcere jenată.

Cei de centru – democraţii – se mişcă şi ei, de decenii, în cadrul organizatoric şi mental al partidelor din care făceau (şi fac în continuare) parte. Un ţărănist, de pildă, îţi va putea vorbi ore şi zile despre fracţiunile, tendinţele, persoanele „din partid”, însă va fi incapabil să dea un răspuns acceptabil la o întrebare (de altfel, cu capcană – dar vizibilă): „Cum vede Partidul Naţional Ţărănesc problema ţărănească în România post-socialistă?”

Spre centru-stânga (tendinţa social-democrată), lucrurile merg ceva mai bine: există câţiva români bine informaţi şi care „gândesc cu capul – păstrând picioarele pe pământ”. Din păcate, pentru aceştia, deasupra lor, planează, pedepsitoare, umbra social-democraţiei germane, la care s-a adăugat şi scandalul din sânul Cercului Democrat.

La stânga-stânga nu vedem nimic – nici o pagubă.

Cum anume România sovietizată, „socializată” va deveni. Post-socialistă? Nu ştim, dar ştim că nu românii înşişi vor putea scutura jugul; recăpăta libertatea. Şi mai ştim că numai un cataclism (şi nu politic, ci militar) care va zgudui URSS va îngădui ţărilor sovietizate să opteze. Am spus: să opteze, fiindcă ieşirea de sub tutela sovietică nu însemnează, în mod necesar, trecerea la un sistem ne-comunist – şi numai în Europa avem două exemple: Iugoslavia (în care Tito nu a fost decât un Stalin-mititel în conflict cu Marele-Stalin) şi Albania. Nu credem nici în „evoluţia” actualului sistem (în care Victor Frunză, realist, speră), fiindcă starea actuală, diferită de cea a României, din Ungaria, din Cehoslovacia şi din RDG (mai cu seamă: materială) nu este rezultatul unei „evoluţii” a ideologiei Kremlinului, ci a aplicării unui tratament diferenţiat – atât din raţiuni tactice (pentru a întreţine, a aţâţa ranchiune, gelozii între „barăci”), cât şi pentru a obloji rănile sângerânde ale celor care se răsculaseră, dar fuseseră striviţi (germanii, în '53, ungurii în '56, cehii şi slovacii în '68 – polonezii fiind un caz aparte, un caz printre cazuri). Ideologia comunistă este prin natura ei, nu doar stagnantă, ci involutivă (ne întrebăm iarăşi: cu câte secole ne-a dat îndărăt?), deci nu i se poate cere ceea ce, structural, nu poate da: eventualele „reforme”, perioadele de „liberalizare” – acestea au fost (şi vor fi, dacă vor mai fi) acei „doi-paşi-înapoi” ai tacticii leniniste; dar nu mai mult de doi, după care Supraveghetorul va striga „Recreaţia s-a terminat!”

De vreo zece ani, românii constată că vecinii – care înainte trăiau mai prost – „azi trăiesc mai bine”. Fireşte, sclavii între ei îşi compară greutatea lanţurilor şi fiecare visează un-lanţ-mai-puţin-greu („Măcar ca al bulgarului – dacă nu ca al ungurului.”, oftează românul). Încă o dată: în ciuda profundei nefericiri a românilor, din aceşti ultimi ani, nu ne putem face din „exemplul Ungariei” un exemplu-de-urmat, un ideal. Prosperitatea – reală, dacă o comparăm cu a celorlalte ţări sovietizate, însă întristătoare, dacă ne gândim la ce ar fi putut să fie, fără „lumina de la Răsărit” – a fost plătită, în '56, cu sânge, iar azi cu castrarea – acesta este cuvântul folosit de ungurii înşişi, termen care ar trebui să le sune cunoscut românilor: aşa cum românii au fost „dezamorsaţi”, neutralizaţi, zăpăciţi (la urma urmei: castraţi) de „naţionalismul” şi „independentismul” ceauşist, aşa au fost şi ungurii „stricaţi” de. Prosperitatea kadaristă (în ciuda a ceea ce cred unii români, ungurii sunt mult mai puţin preocupaţi de soarta „fraţilor” lor din Transilvania şi din Slovacia şi mai mult de propria castrare spirituala, morală provocată de acest cadou al ruşilor).

Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză, românii (ca, de altfel toţi cei care au fost obligaţi de către sovietici să. Construiască socialismul) vor respinge categoric – în post-socialism – o alternativă socializantă.

Atunci spre ce li se va îndrepta privirea şi dorinţa? Desigur, spre „cea mai puţin proastă dintre toate soluţiile proaste” (cea care a început, demult, cu maşinismul englez şi Revoluţia Franceză pe care nu a izbutit „să o ajungă din urmă”, ba chiar să o depăşească Revoluţia bolşevică şi ale ei „soluţii” radicale), adică spre o economic de tip capitalist şi drepturi cetăţeneşti de tip burghez.

Şi noi am cunoscut această „cea mai puţin proastă soluţie” – până în 1938 – mai precis: septembrie 1940, când legionarii au început să pună în practică ideile lor de prefacere a României „într-o ţară ca soarele pe cer” – iar acum, după 45 ani, tot la „aşa ceva” jinduim, chiar dacă a avut 1001 de păcate.