Paul goma amnezia la romani

Dacă am avea chef de „polemică”, am face şi noi caz de „kultură” şi, forţând nota, am pretinde că beţivul sovietic are un infailibil instinct etimologic: făcând să se „tragă” cuvântul vină din cuvântul vin, operaţia a devenit din oarecare filologică în sens riguros logică, rezultând că vinul este vina. (cauza) vinei. Din păcate, cunoaştem prea puţin străfundurile sufletului slav, iar mai la suprafaţă nu ştim când anume au descoperit ruşii vinul: după ocuparea Caucazului? După ocuparea Basarabiei? Francezii ar fi înclinaţi să creadă că descoperirea vinului nu putea avea loc înaintea „intrării” ruşilor în Paris, marcată prin termenul bistro. Noi credem însă că, oricând ar fi descoperit ruşii vinul, l-au acoperit la loc, lăsându-1 în seama popilor şi a cucoanelor, ei, bărbaţii, mulţumindu-se cu „apşoară”, cu, adică, vodcă.

Întorcându-ne la preotul lituanian Svarinskas: dacă s-ar fi mulţumit să-i îndemne pe enoriaşi să nu mai bea atâta, dacă ar fi atins în două cuvinte şi „problema producţiei” – care suferă pe ici, pe colo din pricina „consumului de spirtoase”, probabil ar fi riscat să primească Ordinul Muncii. Insă preotul a sărit peste cal: a pretins că beţia este o adevărată plagă; că aceasta distruge nu doar trupul, dar mai ales sufletul; că acest „blestem” este întreţinut, încurajat „de sus” (şi a arătat, nu înspre cer, ci înspre Kremlin). Iar când i-a îndemnat pe credincioşi să nu mai bea – o zi pe săptămână, miercurea – a fost numaidecât arestat – ca să nu se întindă „contrarevoluţia”.

Ca să înţelegem „gravitatea” problemei puse guvernului, să ne amintim că unul dintre primele cuvinte de ordine ale sindicatului Solidaritatea, în Polonia, a fost interzicerea băuturii în incinta şantierelor, uzinelor, reuniunilor. Întrebat fiind despre „motivaţia acestei măsuri, Walesa a răspuns că aceasta (renunţarea la băutură) este, nu doar reprezintă, primul pas spre libertate.

Ani, decenii, noi, românii, ne-am crezut „la adăpost” de această agresiune. Consolându-ne că noi suntem băutori de vin – spre deosebire de ruşi, de polonezi, de totdeauna băutori de „tărie”. Exemplu strălucit şi tipic de. Motivaţie de beţiv. În primul rând, fiindcă, chiar în timpuri normale, nu toţi românii erau băutori de vin. Chiar în „renumitele podgorii” se producea şi se consuma (cu plăcere), de-o pildă, drojdia. Zone întinse produceau şi consumau „după specific”: ţuică, palincă, horincă – cu cât ţinutul se afla mai spre Nord, cu atât creşteau gradele de tărie şi descreştea calitatea intrinsecă a băuturii -„recordul” de sub-calitate şi nocivitate deţinându-1 cu brio Nordul Moldovei şi Bucovina cu „rachiul de pământ” – adică obţinut din cartofi şi din sfeclă.

Alcoolismul-la-români nu a fost o invenţie a scriitorilor păşunişti, iar „antisemitismul” unor oameni politici (printre care şi Kogălni-ceanu) nu era doar un cal-de-bătaie electoralist: de la începutul secolului al 19-lea, a apărut fenomenul cârciumarului-la-sat, care a provocat, pe de o parte, o mutaţie (să-i spunem, eufemistic: alimentară) – în sensul că românul a început să bea din ce în ce mai puţin vin, ţuică, drojdie etc, din „producţia locală” şi a trecut la rachiul-de-cârciumă în principiu alcool din cereale, produs industrial, în principiu, „curat”, însă, trecut prin pivniţa cârciumarului, ajungea în cinzeaca sau ţoiul consumatorului ca o licoare de-a dreptul infamă – şi dăunătoare; pe de altă parte, însăşi existenţa cârciumarului, în sat, „la îndemână”, a făcut să crească sensibil cantitatea consumată: demersul celui care avea chef de un păhărel era uşurat, simplificat: nu avea decât să dea o raită pe la cuibare, să bage în sân câteva ouă – şi avea cu ce să-şi plătească rachiul; sau, dacă se grăbea, sau venea de la câmp, putea să intre în cârciumă cu mâinile goale: bea pe datorie.

Presupunem că situaţia descrisă de păşunişti şi de politicieni nu era apocaliptică decât în comparaţie cu o perioadă anterioară, între cele două războaie mondiale s-a oarecum „echilibrat”, în sensul că excesele erau fie individuale (prin beţivul satului sau al cartierului cunoscut ca un cal breaz), fie ocazionale: nunţi, botezuri, sărbători şi. Chefuri-de-peste-an.

Din câte ne aducem aminte – şi ne aducem – prima fază a comunismului (cea stalino-dejistă) nu s-a ilustrat şi prin alcool. Desigur, pentru că. In-vino-veritas, iar acel adevăr rostit la beţie a prefăcut în „deţinuţi politici” oameni care, la trezie, n-ar fi atins regimul nici eu o floare.

Am putea plasa începutul acestei perioade de degradare-prin-alcool, la români, pe la mijlocul anilor '60. Pe de o parte, erau „coapte” condiţiile socio-economice: cu sutele de mii, bărbaţii de la ţară au trecut „la oraş” – fie mutându-se definitiv, fie „temporar”, pe şantiere, fie. Temporar-definitiv, ca navetişti. In toate cazurile, omul (aici, cu precădere, bărbatul) a fost dezrădăcinat – situaţie pe care mulţi au perceput-o ca pe un fel de liberare de constrângerile tradiţionale (familie, comunitate, religie). Pe acest teren favorabil – adică fragilizat – s-a însămânţat grăuntele numit ban-plătit-peşin: oricât de „tare” ar fi omul, oricât de legat s-ar simţi de familie, din momentul în care lunar sau chenzinal se trezeşte cu bani-în-mână, cu greu rezistă ca, înainte de a lua tramvaiul spre cartierul lui sau trenul spre satul lui, să nu facă un popas, cu prietenii, la cârciumă. Şi chiar dacă salariatul (fiindcă asta a devenit) nu-şi bea toată chenzina – cu consecinţele cunoscute – totuşi, bea. Şi chiar dacă bea doar o cinzeacă sau doar o sticlă cu bere, acceptă să se lase cuprins, la urma urmei, modelat de psihologia de cârciumă.

Departe de noi intenţia de a condamna cârciuma – acel loc şi moment de spargere a solitudinii (a dezrădăcinării de care am amintit), de chiar solidaritate. Fiindcă ce altă satisfacţie, ce alt „moment de destindere” are – în afara cârciumii? Şi unde şi când are senzaţia că poate uita necazurile de toate zilele, unde şi când simte că se eliberează de frică – dacă nu la un păhărel?

Departe de noi de a da sugestii, soluţii, în vederea „eradicării” alcoolismului (deşi nu ne-ar costa nimic, tot nu ne-ar lua nimeni în seamă). Această chestiune este mult mai complexă şi nu poate fi „rezolvată” aşa cum am fi tentaţi să credem – printr-o schimbare de regim politic (din păcate, Soljeniţân se înşeală atunci când afirmă că dispariţia comunismului va provoca, fulgerător. Temperanţa la ruşi). Totuşi, comunicăm câteva observaţii:

Rămânând la Lumea Veche – adică la Europa de azi.

— Vedem cu ochiul liber că au existat şi continuă să existe, în mare, două civilizaţii diferenţiate şi după natura (şi efectele) băuturii: cea mediteraneeană: solară, dionisiacă – a vinului şi cea septentrională, a ne-vinului. Nu credem în determinări de rasă, fiindcă, de pildă, slavii-sârbi sunt mediteraneeni (în ciuda şliboviţei!), iar slavii-ruşi sau polonezi se află la. Antipod. Iar ceea ce am numit: civilizaţia vinului nu acoperă doar aria favorabilă culturii viţei de vie (condiţie esenţială, fireşte), ci mai ales aria în care se consumă „produsul”. Vrem să spunem că lumina, căldura ambiantă determină băutura. Şi nu tăria (gradele) sunt determinante, ci scopul în care băutorul o bea – şi desigur, efectul. Dacă mediteraneeanul bea ca să se răcorească, ca să se înveselească şi să poată comunica şi mai uşor cu semenii, „septentrionalul” bea ca să se încălzească, atât cât să se poată izola – şi de lumea ostilă şi de semenii cu care, oricum, nu poate comunica. Cei care au avut ocazia să călătorească au putut observa cum se bea, de pildă, în Finlanda (în ciuda prohibiţiei? Sau din cauza ei?

— Nu mai insistăm) şi cum se bea, în, să zicem, Grecia. Precum şi „rezultatele”: beţia, la nordici, durează câteva ceasuri şi trece, rapid, de la plăcere la „neplăcere”, apoi la mânie, apoi la furie, la turbare devastatoare şi sfârşeşte. sub masă, în şanţ – şi nu rareori în spital; în schimb, la sudici este o petrecere care poate dura trei zile şi trei nopţi şi chiar dacă poate părea dezgustătoare (celor trezi) în faza ei lăcrimoasă, deranjantă în cea de hărmălaie şi de-a dreptul periculoasă atunci când se scot cuţitele, rămâne, totuşi, comunicare, comuniune.

Noi avem, în continuare, un termen care tinde să se golească de conţinut – anume: chef. Cuvântul ne-a venit din turcă, dar nu a făcut decât să numească o realitate locală, comună acelei arii sud-estice. Toţi românii ştiu ce înseamnă chef, dar au început să uite o „nuanţă”, anume că în nici un caz chef nu este sinonim cu beţie, ci. Din contră: adevăraţii cheflii evitau îmbătarea (în ciuda cantităţilor enorme de băutură) printr-o adevărată ştiinţă a mâncării: anume feluri, în anume ritm, uzând chiar de anume „tertipuri” (ca uleiul băut înainte, ca potroacele din zori de zi) – deoarece cheful trebuia să dureze, (cuvântul românesc venit din latină: petrecere fiind şi mai la locul lui), să fie prilej de veselie – prin muzică, prin dans, prin povestiri – deci, prilej de comunicare.

Or, acest fenomen – cheful, petrecerea – a dispărut cu desăvârşire. In primul rând, din motive de, să le zicem: psihologie politică. Omul nu mai are. Chef să comunice, temându-se că ceea ce va comunica el semenului său va ajunge la urechea Securităţii; omul nu mai are chef să se veselească – prin dans, prin muzică – nici măcar o noapte întreagă fiindcă nu are timp şi fiindcă nu-1 ţin balamalele. Şi nu-1 ţin, nu doar pentru că este prost hrănit, istovit, nu atât de lucru, cât de tensiunea nervoasă, ci şi pentru că nu mai există mijloace materiale pentru un chef – fie el de doar o noapte: în primul rând, mâncarea, însă nu în ultimul rând băutura. Lăsând la o parte scumpetea acestor „produse”, în cazul băuturii, aceasta nu este doar proastă, ci de-a dreptul otravă.

Vinul „de la stat” a devenit „bormaşină”, face gaură în stomac de la prima înghiţitură, berea, un lichid infam, tulbure, în care plutesc filamente şi gândaci şi are un gust. De negustat. Şi atunci omul trece la „tărie”. Şi gata. Trecerea nu este doar. Alimentară, ci psihologică.

Mutaţia este radicală, fiindcă s-au schimbat motivaţia („De ce vreau să beau?

— Ca să mă veselesc, să pot comunica mai uşor? Nu: beau ca să uit, să nu mai sufăr, ca să nu se vadă că sufăr”) şi rezultatul: nu o stare de euforie, ci de prostraţie – şi, cu cât vine mai repede, cu atât mai bine şi românul se îmbată pe loc, fulgerător, mulţumit că a găsit, în sfârşit, un adăpost numai al lui. În interiorul – dar mai ales îndărătul alcoo lului, ca o pavăză, ca justificare a demisiei, a neputinţei, a laşităţii sale.

Cine mai face chef, în România? „Şefii” – politici, poliţieneşti şi.

„alimentari”. Nu le lipsesc mijloacele, însă, pe de o parte motivaţia este alta (mai puţin ca să se „destindă”, după atâta. Muncă, ci ca să arate altora, să-şi arate lor înşişi că au putere). Cât despre desfăşurare şi rezultate, mai bine să nu insistăm: Zodia Porcului.

Faţă cu această plagă, alcoolismul, nu există soluţii radicale. Şi nu există diferenţe „statistice” între orânduiri – prohibiţia în ţările scandinave nu dă rezultate – încă o dată: „statistice” – mai bune decât, să zicem, „măsurile” lui Gorbaciov de a scumpi băutura şi de a reduce cantitatea produsă. Cunoaştem rezultatele prohibiţiei, în America, şi ştim că scumpirea, în Rusia, a băuturii, nu va diminua consumul. Lăsând însă ţările cu orânduire „capitalistă” la o parte, să spunem ceea ce se ştie bine, anume că regimurile comuniste nu vor renunţa niciodată la acest instrument al menţinerii, întăririi „dictaturii proletariatului” (asupra proletariatului) care este alcoolul. Oricât de falimentară ar fi agricultura sovietică – tocmai pentru că este colectivizată oricât de mari cantităţile de cereale importate, oricât de mari mâncători de pâine ar fi ruşii, „cota” de „pâine” transformată în alcool nu va diminua, din contră. Nu este o anecdotă zisă potrivit căreia singurele „ramuri” ne-deficitare în economia URSS sunt: armamentul şi spirtul? Şi în Rusia şi în Polonia şi în România, n-au decât să lipsească din magazine şi pieţe alimentele de strictă necesitate – dar alcoolul niciodată; de proastă calitate, scump – dar alcool „se găseşte”.

Cu doi ani în urmă a ajuns în Occident un raport semiconfidenţial, redactat de o filială siberiana a Academiei URSS, referitor la alcoolism. Nu ştim dacă cifrele avansate corespundeau realităţii, dacă fuseseră diminuate sau exagerate, dacă raportul era, într-adevăr, de genul samizdat, ori doar o pregătire psihologică, din partea puterii, a „reajustării preţurilor”. Însă nu era nevoie de un astfel de raport, cine vrea să afle ce se petrece în URSS, n-are decât să citească, nu doar cărţile „disidenţilor” (ca Zinoviev, Maximov, Limonov), dar şi ale bravilor scriitori sovietici fideli realismului socialist, ori să frunzărească presa oficială. Concluzia este că toată-lumea-bea-tot-timpul, până la comă etilică, până la moarte, singurele comunităţi care încă mai rezistă fiind cele musulmane (Coranul interzicând alcoolul), dar din ce în ce mai fără convingere. Cât despre basarabenii noştri – care au vin bun (de altfel, producând jumătate din producţia totală de vin, coniac, şampanie), s-au. Rusificat de tot: toată-lumea-bea-tot-timpul.

Necazul este că, din acest punct de vedere, s-au „rusificat” şi românii din România. Pe măsură ce viaţa le devine tot mai de netrăit şi pe măsura ce mănâncă din ce în ce mai puţin şi mai prost, beau mai mult. Bărbaţii ca şi femeile; adulţii ca şi adolescenţii; chiar copiii – se semnalează tot mai des elevii veniţi la şcoală „ciupiţi”, elevii care folosesc recreaţia mare, ca să dea o fugă până la cea mai apropiată Alimentară şi, în cel mai pur stil rusesc, să bea, prin ganguri, sau pe maidane (din ce în ce mai numeroase, mai întinse, mai cu seamă în Bucureşti) sticla de vodcă – în doi, în trei.

Cine să le reproşeze adolescenţilor, copiilor din România că. au luat-o cam devreme cu păhărelul? Profesorii, educatorii? Dar ce greutate morală mai au educatorii? Ce altă „satisfacţie” să le promită „Marile-Adunări-Populare”, unde vor flutura steguleţe, agita cerculeţe şi striga în cor că mulţumesc din inimă? „Munca Patriotică”, devenită şi mai „patriotică”, de când cu Revoluţia Agrară? Să le anunţe un „viitor luminos” – care? Ca acela al lor, al educatorilor? Cine altcineva să-i convingă să nu mai bea: părinţii? Dar mai constituie părinţii o autoritate, un exemplu?

Să nu ne mirăm dacă azi-mâine, „independentul” Ceauşescu îl va imita pe stăpânul său, Gorbaciov, şi va mai trage un decret, va mai anunţa un program-special. Ca toate „hotărârile” şi aceasta va fi strâmbă, ineficace – fiindcă nu va viza cauzele răului.

Românii nu vor mai percepe nici ridicolul situaţiei: aşa cum, nu demult, „tinerelul” Ceauşescu (flancat de „tinerica” sa tovarăşă de viaţă) s-a trezit alungându-i pe „bătrâni” din oraşe, tot aşa, cu aceeaşi seninătate, va lua măsuri împotriva băţiei – el, fiu al legendarului beţivan (de altfel, simpatic), pe numele său Andruţă şi tată al golanului care, la beţie, îşi mângâie nevasta (să o plângem pe „biata” tovarăşă Poliana?) cu furculiţa înfiptă în gât.

Dar să nu anticipăm – vrem să spunem: să nu anticipăm „măsura” fiindcă, oricum, nu va mai avea „timp material” măcar să o formuleze. Anticipăm însă cu dragă inimă acel moment în care vor urla sirenele şi vor trage cele câteva clopote rămase după altă „măsură”, anunţând României şi lumii marea veste. Fireşte, ne gândim nu la venirea Mesiei, ci la plecarea Satanei.

PROGRAM CULTURAL EUROPEAN într-o emisiune precedentă am încercat să prezentăm lucrările Congresului „Spaţiul cultural european” ce a avut loc, la Madrid, între 17 şi 19 octombrie, acest an [1985], precum şi modul în care a fost primită de europeni maniera anti-europeană a guvernului de la Bucureşti, refuzând participarea unor intelectuali români, printre care Nicolae Manolescu, Bujor Nedelcovici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu.

Să reamintim: acest congres – ca, de altfel, şi cel pregătitor, din '84, de la Veneţia – a fost patronat de Comunitatea Europeană, în general, de către Parlamentul European, în special, şi onorat cu prezenţa fostului Preşedinte, D-na Simone Veil, a actualului Preşedinte, Dl. Pierre Pflimlin, a Preşedintelui Comisiei Comunităţii Europene, Dl. Jacques Delors şi găzduit de Guvernul spaniol, prin persoana primului-ministru, Dl. Felipe Gonzâles. De asemenea, să repetăm: dacă până de curând, Comunitatea Europeană era o. Piaţă Comună, în sensul strict al termenului, construită fiind numai pe interesele economice, acum a fost pus în evidenţă un altul, care, pe de o parte, este infinit mai uşor de. Negociat între „cei zece”, pe de alta, ignorând frontierele naţionale, politice, ideologice, în mod arbitrar şi tragic trasate după cel de al doilea război mondial. Este vorba de cultură.

Nu mai este necesar să atragem atenţia că nu se urmăreşte o „unificare” prin cultură – tentativă specifică totalitarismului, ci, recunoscând, încurajând unicitatea – fiecărui individ, a fiecărei comunităţi naţionale, de limbă, de tradiţii, să faciliteze circulaţia, deci cunoaşterea reciprocă.

Nimic nou sub soare, înşişi vechilii culturali din regimurile totalitariste proclamă circulaţia, schimburile, cunoaşterea reciprocă, însă, în fapt, le împiedică prin toate mijloacele – iar când, totuşi, le acceptă, atunci operează o selecţie care nu are nimic „cultural”, ci. Visceral: spaima lor, fiinţe de peşteră faţă de tot ce ţine de spirit.

În următoarele două săptămâni se va vota bugetul cultural al Comunităţii Europene acoperind următoarele proiecte:

1. O reţea de televiziune europeană, prin satelit, complexă – adică emiţând simultan din mai multe centre – receptorul alegând ceea ce-i convine; de asemenea, programe unice (sau unificate) subtitrate în lim bile de circulaţie în Europa.

O reţea de biblioteci europene. Acestea vor avea secţiuni „cla sice”, de carte, însă toate vor fi informatizate şi interconectate.

O Fundaţie Europeană pentru promovarea culturii.

O Universitate Europeană.

Pe noi, europenii din Răsărit, în general, pe români, în special, ne interesează, desigur, şi televiziunea – care, prin satelit, va acoperi şi ţara noastră – însă rezultatele nu vor fi imediate ci, probabil, începând din 1988. Însă celelalte proiecte vor demara chiar din 1986.

Sugerat de noi, la Veneţia, discutat îndelung la Congresul de la Madrid, aflat în faza de definitivare – se află Statutul intelectualului european. Ştiindu-se ce este intelectualul – spre deosebire de scriitor, istoric, filosof, artist (dar nu în contradicţie cu el!) – se prevede chiar un „paşaport european” – care va permite accesul la toate formele enumerate mai sus şi la cele care sunt în curs de cristalizare (mai cu seamă cele din domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice, arhitecturii).

Fireşte, nu ne aşteptăm ca guvernul de la Bucureşti să primească aceste iniţiative cu plăcere şi cu. Profit (deşi nu va contribui cu nimic la finanţarea lor). Ne aşteptăm, în schimb, să aflăm, negru-pe-alb din Luceafărul, din Săptămâna că CIA, FBI – şi chiar KGB, de ce nu?

— Se iarăşi amestecă în treburile interne ale „independenţei” dâmboviţene. Nu numai noi, refugiaţii, dar şi cancelariile occidentale sunt în aşteptarea notelor de protest – fireşte, în legătură cu imixtiunile. Culturale. Vor tuna şi fulgera neaoşiştii de partid şi protocroniştii de stat, va fi dezgropat arsenalul jdanovist, se vor lansa noi campanii împotriva „cosmopolitismului” – nici o surpriză. Cei aflaţi în fruntea ţării nu au ştiut niciodată ce este aceea cultura şi la ce serveşte ea, iar când vreun curajos a încercat să le explice, ei au scos pistolul. Şi nu este vorba doar de Ceauşescu şi de familia lui, ci de toţi cei care au un dram de putere; aceştia s-au străduit din totdeauna să transforme cultura în propagandă de partid, obligând-o să „redea”, să „oglindească” – să laude, să cânte, de preferinţă în maniera Cântării Păuneşti. Campania de lichidare a intelectualilor şi a spiritualităţii româneşti din anii '40 şi '50 a lăsat în urmă sânge şi morminte şi goluri şi dezolare – însă, la începutul anilor '60 s-a produs miracolul: Campania de „amatorizare” declanşată de Ceauşescu, în 1971, prin „tezele din iulie” a încercat să polpotizeze şi cultura – numai că, după cum constatase – cu uimire – un tovarăş de la raion: „Cultura nu-i chiar ca agricultura” – şi, nefiind „chiar ca agricultura”, oricâte „revoluţii” ar da peste ca, nu poate fi lichidată.

Din nefericire, în momentul de faţă, altele sunt necazurile, lipsurile, şi chiar dacă românii ar putea capta emisiunile de televiziune occidentale, acestea nu le-ar astâmpăra foamea, nu i-ar încălzi, nu i-ar lumina în sensul propriu al cuvântului. Încă o dată, din nefericire, pâinea cea de toate zilele a românilor se află în mâinile ceauşeştilor de toate rangurile, gradele, unul mai incompetent şi mai cinic decât altul, al căror scop în viaţă este unul singur: de a-şi păstra – cu orice preţ parcela de putere (ah, Puterea la Români.). Însă oricât de „puternici” s-ar simţi ei, începând cu „Fiul şi totodată Părintele poporului” şi sfârşind cu ultimul securist, simt, ştiu că există o „ceva”, cu atât mai ameninţătoare, cu cât le este necunoscută şi n-o pot măsura nici cu tona-pe-cap-de-locuitor, nici cu boabe-la-hectar, nici cu kilowatul-oră, „ceva” care, în ciuda fragilităţii ei, rămâne redutabilă – tocmai pentru că lor le este interzisă – vorbim de ceea ce se cheamă cultură. Care, totuşi, nu este chiar agricultură.

Nici o noutate: comunismul, în general, a însemnat regres peste tot unde s-a instalat; nimic nou: comunismul ceauşist i-a îmbrâncit pe români, îndărăt, cu secole – deşi nu vom găsi nicăieri, în istorie, o perioadă asemănătoare, amestec de feudalism, sclavagism şi comună profund primitivă. Sunt cunoscute mijloacele prin care s-a ajuns aici: minciună, teroare, deposedare de bunuri materiale, însă nu se repetă îndeajuns că toate acestea au putut fi exercitate, perpetuate, datorită secretului. Or, secretul (devenit „de stat”) nu este altceva decât izolare – a individului, a nucleului familial, a comunităţii naţionale. Izolare, mai ales prin tăcere: tăcerea victimei, tăcerea martorului – şi cum tăcerea este absenţă, călăul poale pretinde liniştit că nu a atins victima nici cu o floare. Tăcere înăuntru, tăcere şi în afară – fiindcă, pe de o parte, paznicii interzic „vizitele”, iar când, uneori, îngăduie un „vorbitor”, cel închis nu are curajul să spună ceea ce i se întâmplă. Şi aşa se încheie cercul vicios: cei dinăuntru, constatând că afară nu se vorbeşte despre actele lor, se resemnează: la ce bun să se mai opună răului, dacă opoziţia lor rămâne anonimă?

Cultura este contrariul izolării, tăcerii, secretului; cultura este comunicare.

Îşi imaginează gardienii închisorii România că vor putea interzice, în continuare, comunicarea peste, prin ziduri? Se înşeală. Progresele tehnologice în materie de comunicaţii fac inutile, ridicole, gardurile de sârmă ghimpată, gratiile, „regulamentele interioare”; apoi s-a produs o mutaţie în conştiinţa occidentalilor: care, azi, nu numai că nu mai cred o iotă din palavrele despre „independenţa” României, dar refuză arbitrara împărţire a Europei în două Lagăre. Şi dacă realitatea geopolitică rămâne încă ceea ce a fost, realitatea cultură ignoră frontierele, ideologiile şi „revoluţiile”- mai cu seamă pe cele. Culturale.

În acest an, Comunitatea Europeană, prin intrarea Spaniei şi a Portugaliei s-a lărgit – din punct de vedere economic, a devenit „Europa celor 10”. Însă, prin cultură, Europa a fost re-consacrată ca o unitate (fireşte, în diversitate). Pentru aceasta nu a fost nevoie ca polonezii, ungurii, cehii, bulgarii, românii să ceară bilet-de-voie de la Kadari, Husaci ori Ceauşeşti, fiindcă ei au fost europeni, înainte de apariţia acestor creaturi şi au rămas – în ciuda acestora – europeni. Congresul de la Madrid nu a făcut decât să recunoască o stare de fapt. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, nu rămâne decât ca scriitorii, istoricii, filosofii, artiştii români să-şi revendice statului de intelectual, pentru a fi, nu recunoscuţi, ci cunoscuţi ca ceea ce şi sunt: intelectuali şi europeni. Intelectuali europeni. (25 octombriel985)

GHEORGHE URSU.

Aşadar, după o lungă şi grea anchetă, la Securitate, inginerul Gheorghe Ursu, din Bucureşti, a decedat. La 59 ani. Am fi putut formula altfel: după o lungă (şi îndelungată) anchetă, la Securitate, a soţului, soţia a fost convocată la Morgă.