Paul Goma butelii

O jumătate de secol de Sahară (şi de Siberie) a zăbovit asupra noastră, strivindu-ne, modificându-ne, mutându-ne. Simţim necesitatea recuperărilor, a reparaţiilor, a astupării găurilor – dar nu ştim cum să o facem. Iar atunci când, în sfârşit, ajungem să aflăm, ne fulgeră lehamitea, descurajarea, lenea: „De ce s-o fac eu? S-o mai facă şi alţii.”.

Am scris, am re-scris, lucruri dealtfel cunoscute, anume că amnezia echivalează cu sinuciderea (sau, mai corect: cu ne-naşterea). În materie de istorie contemporană a Românilor mi-am spus, am repetat modesta şi deloc originala opinie – anume: sovieticii ocupanţi şi comuniştii băştinaşi au avut tot interesul să ne extirpeze memoria – pentru ca azi să nu ne aducem aminte cum fusese ieri; mâine să nu ne-amintim că promisiunea într-un viitor de aur nu a fost respec tată, ba atunci vom trăi mai prost, mai strâmb decât acum; această nefericire căzută pe capul nostru (cum altfel: venită din afară!) se combină la noi cu mefienţa, spaima de scris: nu doar din pricini de vitregie a timpurilor (şi a spaţiului carpato-dunărean) comunitatea noastră, uluitor de unitară lingvistic, a încremenit în oralitate (cu bogăţia – dar şi cu sărăcirea ei) şi a ajuns atât de târziu la consemnarea prin scris; în timpul Iernii Spiritului lăsată peste noi în plină vară, la 23 august

1944, în absenţa diecilor pisari şi mai ales (ne aflam în plin secol al 20-lea, ce Dumnezeu!) a cronicarilor, sarcina de a consemna aceste vremi a trecut pe seama scriitorilor.

Am mai scris deplorând la purtătorii de condei istorici exilaţi „inapeti-tul” pentru istoria contemporană. Astfel îi agresasem pe prietenii mei Matei Cazacu şi Mihnea Berindei pentru că, aici, la adăpost, în exil, se ocupaseră de felioara de specialitate (primul, medievist: de Petru Cercel şi de Dracula; al doilea, turcolog, de vămile turceşti), nu se abătuseră pe la „locul” unde era şi este, în continuare! O dramatică nevoie de istorici profesionişti. Dacă eu, scriitor, acceptasem să-mi „poluez” romanele cu uscatele, cu nesuferit-pedagogi-zatoarele informaţii istorice – de ce nu şi-au făcut meseria istorici de meserie?

Adevărat: au existat un Vlad Georgescu, un Victor Frunză – din păcate truda lor nu a cunoscut răspândirea în franceză – deşi Catherine Durandin a scos în 1995 L'Histoire des Roumains, însă din pricini de joasă rivalitate, colegii ei nu au ţinut seamă de lucrarea sa.

Au trecut aproape 9 ani de când şi istoricii noştri dragi au voie (de la primărie) să facă. Istorie. O fac în maniera lor de timp de pace: adică fără grabă, aşezat, documentat, verificat – fiind convinşi că „materia” lor este ştiinţă (aproximativ) exactă; zicând-şi că, dacă Românii au supravieţuit până adineauri, să lucreze, în continuare. miracolul! Au fost tipărite o sumă de studii prin periodice de specialitate, numeroase volume, iar nouă hrană este înghiţită (pe nemestecate) de Românii cărora le era interzisă – până în decembrie 89.

Nu-i voi opune profesioniştilor pe amatori. Însă a nu se uita: pe când primii se aflau în imposibilitate de a-şi exercita meseria, unii amatori (lipsit de modestie, mă amintesc pe mine – şi nu găsesc un alt scriitor de ficţiune care să-şi fi sacrificat imaginarul pentru realul. Istoriibil) suplineau cum puteau absenţa ne-amatorilor. Istoricii ne-profesionişti vor continua să joace un rol însemnat şi acum şi în viitor – cu o condiţie: să respecte adevărul.

În paragraful precedent mă gândeam la „amatorii” care scriseseră înainte de decembrie 1989, în nici un caz la cei care abia după – au aflat că a existat un „gulag românesc” – şi s-au apucat să scrie un extemporal care să „trateze tema”; cfcpă ce au auzit de reeducarea de la Piteşti, că tot aveau ei neamuri la arhivele MAI – hai să scoată ei un volum de documente.

Amatorii (ne-) luminaţi sunt de două feluri: cei care, deşi în 1989 aveau înjur de 30 ani, „nu ştiau”: de unde, dacă ei crescuseră în familii de persecutaţi politici care interziseseră „să se vor bească despre ceea ce nu se vorbeşte” – ca să fie protejaţi copiii; de unde, dacă ei proveneau din familii de persecutori, unde iară nu se vorbea despre servi ciul lui tăticu „la ei, la cazarmă” – ca să fie protejaţi copiii (de răutatea celor care cred că, dacă ai slujbă la Securitatea Poporului, nu eşti român.); cei care, nu numai că erau adulţi în perioada crâncenă de după al doilea război, dar ei înşişi făcuseră închisoare politică – însă, odată liberi, nu numai că-şi ţinuseră gura, avansând pe brânci şi nu refuzând să povestiseră prin ce trecuseră, ba impunându-şi să uite!

— Ce nu face o voinţă de fier la casa curajosul român băgat în spărieţi.

Şi unii şi alţii au, de regulă, bunăvoinţă, iar de când au aflat că „înainte” existau închisori, ori fost înştiinţaţi că de-acum le este îngăduit să vorbească despre ele, au lucrat cu mult drag. Şi-avânt. Numai că, pentru a nu contraveni adevărului este necesar să ştie ce este aceea istorie şi cum se scrie ea.

Când Românul dă simultan peste noţiunile de timp şi de adevăr, intră în panică. Şe descurcă greu cu câte una – dar cu amândouă deodată, ca sădea istorie.

În demersurile de amator grijuliu cu adevărul istoric (când era vorba de evenimente contemporane, de martor nemincinos) m-am întâlnit, după 89, cu câteva cazuri de amatori-pernicioşi, mai cu seamă când au mijloace de a difuza „varianta” lor, şi astfel îi dezinformează pe compatrioţii noştri doar neinformaţi sau de-a dreptul analfabeţi.

Banu Rădulescu şi revista Memoria.

Ce putea fi mai salutar pentru demnitatea recăpătată a românilor decât un periodic aflat sub egida Uniunii Scriitorilor, fericit numit: Memoria şi care să restituie memoria interzisă („arestată”, cum se subintitulează) de comunişti, atâta amar de vreme. M-am bucurat şi eu aflând de apropiata apariţie. Până prin luna mai 1990, când Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, întorcân-du-se din prima lor călătorie în România, mi-au mărturisit că Banu Rădulescu – „altfel un om: pâinea lui Dumnezeu” – are o concepţie stranie despre ceea ce se întâmplase la Piteşti: înainte de a publica „materiale” despre Reeducare, trebuie mai întâi să se alcătuiască o comisie din istorici, psihiatri, sociologi abia apoi textele minuţios verificate, să vadă lumina tiparului.

Proasta impresie a fost întărită de primul contact telefonic: Banu Rădulescu m-a invitat să fac parte din comitetul de redacţie. L-am întrebat: alături de.? Mi i-a înşirat, am întrebat: „Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – nu?” „Ei n-au făcut puşcărie”, a explicat el.

„Blandiana a făcut?” „A făcut tatăl ei.” „Mama Monicăi Lovinescu a murit în puşcărie – însă acum este vorba de ce a făcut fiecare dintre noi, sub semnătură/sub dictatură pentru memoria românilor.” „Din păcate, dânsa e în exil.” „Tot din păcate şi Negoiţescu e în exil – dar figurează.”

A spus ceva ce n-am desluşit. I-am mai spus: mă aşteptam să-mi solicite un text – Banu Rădulescu a obiectat: publicasem destule, să-i lăsăm şi pe cei care nu s-au putut exprima. Am înţeles. Că nu ne vom înţelege. Deci nu i-am explicat că eu mă aflam în România atunci când publicam texte despre „gulagul românesc”/sic! / (Ostinato, Uşa., Gherla, articolele din periodicele occidentale); cei care „nu s-au putut exprima”, ca el însuşi, n-au făcut-o din prudenţă, din teama de a-şi risca rubrica la România literară, volumul în BPT, pacea sufletului.

În fine, am avut în mâini primul număr al revistei Memoria. Se spune: nu trebuie judecat un periodic după întâiul număr. O fi – nu când este vorba de memoria gândirii arestate.

M-a şocat de la bun început (deşi fusesem pregătit prin convorbirea telefonică) prezenţa nejustificată, abuzivă, obraznică, în colegiu, a Anei Blandiana: abia trecuse anul de când Monica Lovinescu, pledând pentru cooptarea ei în PEN Club (ca „arestată la domiciliu”, îmi explica domnia sa), îmi atrăsese atenţia că persecutata pune condiţii: acceptă să fie primită – dacă nu apare numele meu în comunicatul de presă. Peste asta aş fi putut trece, însă nu şi peste. Cultivarea memoriei în tandem cu Buzura, la masa şi în casa lui Gogu Rădulescu.

A doua impresie proastă: „Salutul” editorial, semnat de redactorul şef, egalat doar de „mărturia” lui Ştefan Aug. Doinaş: „Intelectualul în anchetă” (unica raţiune a includerii în primul număr: rapiditatea cu care autorul o scrisese – fireşte, (Jupă decembrie 89!).

A treia: acelaşi Banu Rădulescu iscălea: Preambul la „Dosarul Piteşti” (continuat în nr. 2). Autorul – şi el trecut prin Reeducare – însăila un articol de vulgarizare a „fenomenului”, frunzărea „bibliografia”, dar nu cita deloc – din nimeni. Ceea ce nu-1 împiedeca să trăsese graniţa peste care alţii – exilaţii nu aveau voie să treacă – citez: „Dosarul Piteşti pretinde o temeinică analiză. Despre ce s-a petrecut acolo, s-a dezvăluit prea puţin. Câteva cărţi abia, toate scrise în străinătate, unele literaturizând întâmplările (subl. M. P. G.). Nu-i destul”, decretează Banu Rădulescu, cel care, până la 22 decembrie fix tăcuse ca un peşte, necum să pună el mâna să scrie – fără a literaturiza. „Mai înainte de a deveni material pentru literatură”, continuă el şarja tradiţional (ist) ă împotriva cărţii mele Patimile după Piteşti (.), „cazul Piteşti trebuie cunoscut. Documentar. (.) El nu poate fi întocmit de martori de mâna a doua care „au auzit„ despre Piteşti, ci de cei care au fost implicaţi direct în trăirea fenomenului (subl. În text, n. m. P. G.). (.) Abia atunci, alăturând document de document se va edifica în final DOSARUL PITEŞTI. Dar nu de amatori, ci de cercetători avizaţi, oameni de ştiinţă: psihiatri, psihanalişti, psihologi, sociologi, criminalişti, pedagogi etc. (.) Activitatea lor va trebui coordonată (.) în cadrul unui institut de cercetări”. Banu Rădulescu încheie: „ (.) o analiză aprofundată a celor întâmplate la Piteşti, privite din toate unghiurile posibile, va fundamenta cu argumente certe concluzia, anticipată de noi de pe-acum, că FENOMENUL CRIMINAL PITEŞTI n-a fost în nici un fel operă de inspiraţie românească, ci dimpotrivă, opera ori capodopera criminală a unei gândiri străină de gândirea neamului românesc. Fiindcă străină de sufletul lui, în mod sigur a fost (sublinierile mele, P. G.).

Acest „om” nu-i defel. „pâinea lui Dumnezeu”: o fi fost el moale între liberare (în anii 60) şi decembrie 89 (când nici nu respirase – să se auză?), dar când a venit vorba să-şi apere. „moşia”, a devenit feroce. Vasăzică aşa: „se scrisese în exil” – dar nu era bine; scriseseră „martori de a doua mână, care „auziseră doar despre Piteşti„„: – de-a dreptul rău.

Te întrebi, citind astfel de obrăznicii şi prostisme: să nu ştie autorul că, exact din pricina tăcerii piteştenilor – nu doar a celor aflaţi încă în România, ca el, Rădulescu, dar şi a unor exilaţi (Calciu) – se deciseseră să scrie despre Piteşti cei „care auziseră doar”?

— Şi au făcut-o cu un firesc sentiment de datorie în umilitate, spunându-şi că, dacă martorii direcţi tac, nu este drept să fie îngropată în uitare crima de la Piteşti?

În care caz, cine-mi interzice să mă întreb dacă Banu Rădulescu a amânat, a întârziat dezvăluirea adevărului despre Piteşti în revista Memoria, doar din tembelism ori deliberat? Altfel, de ce a cerut (şi şi-a autoacordat, în deplină complicitate cu Doinaş, cu Blandiana) „suplimentul de anchetă” cu psihologi, psihiatri, sociologi, jurişti? De ce? Psihanalizează un psihiatru „fenomenul” mai eficace decât ne-psihiatrul Ierunca?; cunoaşte un sociolog mai bine puşcăria, în general, decât ne-sociologul Bacu?; stăpâneşte un psiholog psihologia penitenciară mai bine decât un scriitor (literaturizator, cum zice Rădulescu), însă unul pe care nu-1 durea mâna cea cu care trebuia să rişte scriind înainte de 22 decembrie 89 partea lui de adevăr)?

Încă un „amănunt”: în cărţile noastre şi Ierunca şi eu ne temusem că, dacă ideea reeducării va fi venit de la Răsărit (având drept ţel: „omul nou de tip sovietic”), atunci desăvârşirea ei (cu ameliorările, chiar invenţiile) poartă pecetea pământului românesc. Dacă Banu Răcfulescu a scris că Reeducarea a fost rezultatul unei gândiri străine de gândirea românească, după mineriada primă, cea dintre 13-15 iunie 1990 (ceea ce este aproape sigur), când o lume întreagă a văzut de ce este capabil „omenosul popor român” – atunci dovedeşte o rea-credinţă ce nu mai are nevoie să fie demonstrată.

L-am cunoscut în 1991, la Roma. Într-adevăr, „pâinea lui Dumnezeu”, atât că nu era deloc „de-acolo”; nu avea ce căuta în fruntea unei intreprin-deri ca Memoria la români. O vreme am crezut că mă înşelasem. Din păcate, nu. Banu Rădulescu este doar. Un nume pe coperta unei reviste numită Memoria, unde este modelată istoria după chipul şi asemănarea Blandianei la care, fireşte, voi reveni. Vrea exemple de anti-memorie?

Am răsfoit numerele din 1997 şi din 1998. Trecuseră 20 de ani de la mişcarea pentru drepturile omului, iar o publicaţie avându-i (acum) în colegiul redacţional pe Monica Lovineseu şi pe Virgil Ierunca, pe de o parte, pe de alta pe Ion Vianu, semnatar al Scrisorii noastre, nu ar fi lăsat să treacă o asemenea ocazie. Ei bine, a lăsat. Aşa cum a făcut şi Europa liberă, cea condusă, în principiu, de Nestor Ratesh, în realitate de Mircea Iorgulescu, omul lui Pleşu, al lui Buzura, al lui Petre Roman: nici „americanii” dacoromâni nu au suflat o vorbă despre modesta noastră mişcare din 1977 („modestă, dar, din păcate, unica.” – pentru a-1 cita pe un neprieten al ei, N. Manolescu).

Totuşi, totuşi. Într-un număr (să fi fost 22? 21?

— L-am răsfoit în casa cuiva, nu am notat indicaţiile), exista, introdus ulterior – în sensul că paginile nu erau numerotate, deşi, aparent, făceau parte din. Obiectul revistă tip carte – un fel de (alt) rezumat şcolăresc – dealtfel, nesemnat!

— Despre greva minierilor din Valea Jiului dintre 1-3 august 1977. Nici în acest „material” consemnând o părticică de istorie nu se afla măcar o aluzie la mişcarea ce avusese loc doar cu patru luni înainte – şi la care 2.000 dintre minierii grevişti aderaseră printr-o scrisoare citită la Europa liberă timp de zile şi de săptămâni.

Am în faţă numărul 23. Un păcat, aş zice „ereditar”: cu excepţia primului număr al revistei, nici un altul nu are, menţionată, data apariţiei (măcar anul!). Aşadar, se află în deplină armonie cu actualul colegiu de redacţie. Nu e de mirare că un periodic apărând sub egida Uniunii Scriitorilor (!) astfel cultivă memoria; dirijată de foşti „deţinuţi” precum Doinaş, de „opozante” ca Blandiana, era fatal ca revista Memoria să propună maselor largi analfabetizate de comunişti o variantă a istoriei şi ea analfabetizatoare: „Istoria Doinaşului şi a Blandienei”.

Să nu fie uitat Mircea Dinescu. Dacă el s-a înconimt cu Ceauşescu începtad din februarie 1989 – adică la frageda vârsta de 39 de ani – tot el este cel care, în conferinţa de presă de la Paris din februarie 1990, rugat fiind să vorbească despre istoria rezistenţei în România, el a luat-o de la cap tot cu faptele sale de arme (fatal: datând din 1989!) – cu o excepţie: Doina Cornea, fiindcă alături, pe podium, se afla fiica sa.

Atunci un prieten a folosit termenul: autocronie, pentru a desemna conflictul dintre român şi istorie şi din care rezultă „o istorie” a comunităţii redusă la povestea-vieţii individului narator (din nefericire, după 1990, şi consemnator – astfel o învaţă copiii).

Memorialul Ororii, Ed. Vremea, 1995

M-am rostit în presă despre acest volum model al gândirii redactorilor Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitriu, Cristina Cantacuzino care, până la 89, se ocupau de cu totul alte treburi – toate foarte importante. şi care, după ce s-au zbătut (model: peştele-pe-uscat) vreo 4 ani, printre documentele procesului reducării de la Piteşti, au ouat o Carte albă a Securităţii bis. Acesta fiind motivul pentru care nu lipsesc mulţumirile adresate „doctorului Virgil Măgureanu” şi ministrului Justiţiei al lui Iliescu, Ionescu-Quintus.

Nu-mi fac iluzii că diatriba mea (care a supărat-o foarte pe Silvia Colfescu) a determinat editura Vremea să prezinte volumul despre Arnăuţoiu cu totul altfel; adică aşa cum trebuia să arate şi cel cu Piteştiul.

Memorialul Durerii, 67-68

Şi despre acest episod am scris în ciclul Gaura din istorie publicat în Cotidianul:

Lucia Hossu-Longin face, în decembrie 1997, două volete din emisiu-nea-i cunoscută, difuzate în februarie şi în aprilie 1998. În luna mai primesc o casetă conţinând prestaţia mea. Pe lângă o sumă de satisfacţii privind alcătuirea emisiunii, o singură notă falsă:

Ajungând la Scrisoarea deschisă care, în iarna-primăvara anului 1977, fusese semnată de circa 200 de români, realizatoarea îl prezintă pe 'Tainiţele prof. Gheorghe Calciu Dumitreasa (drept) semnatar al Scrisorii Deschise Q condamnat politic”.

I-am trimis la Televiziunea română un mesaj scris în care corectam: Calciu nu semnase Scrisoarea, deci nu putea fi „unul dintre fondatorii Mişcării Goma” (sic) aşa cum afirmase în off D-na Hossu-Longin. D-sa mi-a telefonat, comunicându-mi că avusese sub ochi şi o listă pe care figura, ca semnatar şi Calciu. De ce n-a filmat-o şi pe aceea? Aşa, că n-a filmat-o. Am rugat-o să-mi trimită o xerocopie a acelei liste. A promis că o expediază. I-am spus: dacă a fost o greşeală a sa, voi trece peste ea. Însă dacă „Părintele prof. Gheorghe Calciu Dumitreasa” şi-a fabricat un trecut de care până alaltăieri nu avea nevoie, ba chiar se lepădase de el ca de Satana. Şi au trecut zilele.

În aşteptare, discutând cu soţia mea, ne-am amintit: unul dintre capetele de acuzare din 1977 fusese: „activitate legionară”, dealtfel în Culoarea Curcubeului (ediţia Humanitas: pag. 276; ediţia Familia: pag. 293) există un capitol intitulat „Manifeste legionare”. Povestesc acolo modul în care secu-riştii, la percheziţia de după arestarea mea (1 aprilie), introduseseră introducă în sertarul biroului nişte „hârtii”, apoi, pe Calea Rahovei, în anchetă, se străduiseră, folosind forţa, să-mi „pună amprentele” pe ele. Mi-am mai amintit şi cum introduceau-scoteau-reintroduceau „documente care probau crime” (printre el denunţul lui Ivasiuc, acuzaţia de. Homosexualitate) în dosarul meu, sigilat, deci nu am exclus existenţa altor „dosare” decât cel arătat mie în ziua de 1 mai, fiecare „centrat” pe o anume incriminare – iar cel cu „legionarul Goma” să-1 fi cuprins şi pe Calciu. Asta pentru a spune că vor fi şi alte liste de semnatari ai Scrisorii noastre – confecţionate de Securitate.

Am telefonat iar. Nu, n-o trimisese; n-a găsit-o, se afla „pe o casetă”. N-am înţeles – am cerut explicaţii: pe ce fel de casetă, când lista adevărată (dealtfel filmată de D-sa) era pe hârtie, parţial dactilografiată, parţial scrisă de mână, de mine? D-na Hossu-Longin, iritată, mi-a răspuns că n-o are şi gata! S-a supărat definitiv atunci când i-am trimis textul articolului. Nu pe faptul că îi cerusem explicaţii pentru introducerea lui Calciu unde nu avea ce căuta, ci pentru că scrisesem: „Nu mai regretam că, în decembrie 1997, acceptasem să particip la emisiune (Memorialul durerii – n. m. P. G), deşi, în aproape opt ani, realizatoarea „uitase„ să mi se adreseze şi mie.” în lipsa probelor promise (dar netrimise) avansez ipoteza: „Lista”. Televizată nu a existat (oricum, realizatoarea nu a văzut-o, altfel, ar fi filmat-o, ca pe celelalte documente). Cum, în timp ce pregătea emisiunea, la Bucureşti se afla Calciu, oficiind împreună cu Teoctist, dând declaraţii presei, Lucia Hossu-Longin, ştiind că ne cunoaştem, i se va fi adresat, invi-tându-1 să participe ca martor. Calciu a acceptat dar în faţa camerei, s-a trezit spunând: „Am aderat (la Scrisoare, n.m. P. G.), pentru că eram de acord. Am socotit că încălcarea libertăţilor este un act anticreştin (.) Mă bucur că am semnat-o”.

Şi eu m-aş fi bucurat – în 1977 – să existe şi semnătura lui Calciu. Dar n-a fost. Nu e nici un păcat că n-a existat semnătura – păcat fiind că există minciuna.

În cursul emisunii realizatoarea a vorbit în mai multe rânduri de istorie.

Într-adevăr, D-sa, prin Memorialul durerii a consemnat fapte care, altfel, ar fi rămas neştiute ori s-ar fi pierdut, uitate. Numai că istoria, chiar dacă nu este o ştiinţă exactă, lucrează cu date exacte. Faptele, de la martor la martor, pot varia – sunt însă variaţiuni pe aceeaşi temă şi cel care le adună, le sistematizează, le consemnează nu are dreptul de a le aranja cum îi convine lui sau unei personalităţi pe care o ia gura pe dinainte.

Eu încă mai aştept o explicaţie francă din partea Luciei Hossu-Longin în legătură cu falsul istoric pomenit mai sus.

Cartea neagră a comunismului.

Cu prilejul Târgului de carte de la Bucureşti din iunie acest an a fost prezentată traducerea Cărţii negre a comunismului, după originalul francez. S-au ocupat de ea editura Humanitas (Liiceanu) şi Academia Civică (Blandiana).

Despre original – deasemeni m-am exprimat: ca şi Monica Lovinescu, dădeam vina cvasi-inexistenţei informaţiilor despre România şi pe faptul că istoricii noştri din exil nu şi-au părăsit specializarea (în Petru Cercel, Dracula, vămile turceşti), ca să producă măcar o broşură de propagandă pentru uzul occidentalilor; spre deosebire de Monica Lovinescu, îl acuzam pe Karel Bartosek, redactorul „capitolului România” de antipatie faţă de România şi de colonizare a revistei L 'Alternative fondată de Francois Maspero şi prefacere în La Nouvelle. (Alternative), foaie, nu doar de stânga, ci de-a dreptul comunistă. Aşadar nu voi repeta argumentele din comentariul la ediţia franceză.

Nu cunosc ediţia românească; nu ştiu cum arată Addenda, nici Cronologia.

— Şi nu este necesar: am în faţa ochilor cele două pagini ale revistei 22 din 16-22 iunie (luările de cuvânt ale Anei Blandiana, Romulus Rusan, Gabriel Liiceanu, Zoe Petre – la Târgul de carte), scrisoarea lui Rusan către Gabriela Adameşteanu (tot în 22, din 23-29 iunie), editorialul din România literară (24-30 iunie) al lui Nicolae Manolescu, „Anticomunismul în versiune românească”.

Astfel stând lucrurile, nu afirm doar că ştiu despre ce este vorba – dar pretind: ştiam că vom ajunge şi aici.

Cei având bunăvoinţa, curiozitatea să-mi urmărească scrisul, cunosc: una din preocupări, chiar obsesii a fost lipsa de hârtii a comunităţii noastre şi clamarea necesităţii umplerii petelor albe – ale golului istoric. Unde am ajuns

— În Anul 9 după Revoluţie? Nu avem o Istorie a literaturii române, nu avem o Istorie a Românilor – ca să mă rezum la abecedare.

Scriitorilor ce vor obiecta: nouă ani este un interval insuficient pentru elaborarea unor astfel de monumente, le voi răspunde printr-o întrebare: „Dar undeva sunt carţUe-de-sertar, iubiţi colegi rezistenţi prin cultură?

— Un manuscris conţinând o Istorie a literaturii, nepublicabil în prezent (ul de atunci) nu ar fi constituit un pericol pentru. Liniştea voastră (ca de pildă poe mul extrem de anticomunist, ca Arpagicul); un manuscris al Istoriei Românilor (nu un tratat în unsprezece volume, doar un eseu istoric de o mie o sută de pagini).? Tot ce a existat în sertarele-goale-ale voastre a avut timp să iasă la lumina tiparului şi, deşi lipsiţi de scrisuri, poate mai bine ar fi fost de n-ar fi apărut; ce s-a scris după 22 decembrie 89 – foarte bine: mai bine mai târziu decât niciodată, (Jar: unde ni-s monumentele de cultură (ale voastre, cei rezistenţi prin cultură)? Avem de gând să umplem paragina ţării cu tot felul de memoriale – dar nu avem o ediţie completă din Eminescu, din Caragiale din Maiorescu, din Lovinescu.; suntem obsedaţi de Catedrala Neamului – însă n-am fost capabili să scoatem o ediţie completă a Bibliei; vrem musai să intrăm în Europa – fără a şti să răspundem la bună-ziua.

În fine: nu avem o Carte neagră a universului penitenciar românesc (ce va fi păzit până acum Fundaţia Memoria a lui Banu Rădulescu? Dar Fundaţiile (pluralul perpetuu) în fruntea cărora s-a cocoţat inevitabila Blandiana, cu indecrotabilul său ogar mai mult ca cenuşiu?

— Aceste lipitori ce sug fonduri nu au drept ideal normalizarea memoriei comunităţii noastre – ci bunăstarea, călătoriile, colocviile, conferinţele de presă ale lor, blandienii. În schimb, ca să spunem aşa – încrucişăm săbiile cu zarvă uriaşă pe o traducere după franceză, căreia marii noştri rezistenţi (prin cultură), după atâta. Rezistenţă, i-a lipit o amărâtă de Addenda şi o Cronologie.