Paul Goma butelii

Cu atât mai puţin faţă de Instituţia Monica Lovinescu. Lui Dorin Tudoran am a-i reproşa exact ce-i reproşasem Monicăi Lovinescu în legătură cu Liiceanu (care a distrus o carte nedistribuită): că a luat, fără. Şovăială, partea distrugătorului.

Dacă Dorin Tudoran crede că, nu: altfel, ci: invers au stat lucrurile cu discutarea NU-ului său, şi cu „apucatul nostru” – nu am cum să-i probez adevărul afirmaţiilor din Jurnal, pag. 151, voi II. Dacă Grigurcu (sau Gabriela Adameşteanu) ar fi formulat asemenea contestaţii, le-aş fi spus: „Nu pot proba că despre tine, Grigurcu şi despre motivul exmatriculării tale din Institutul de literatură, în 1954, îi vorbisem Monicăi Lovinescu de cel puţin cinci ori în 1972-73, apoi de încă cel puţin zece după 1977 – degeaba: Monica nu ţinea minte; nu pot proba că, despre tine, Gabriela, vorbisem de cum revenisem la Paris, în 1977, în 1984 îi dădusem Monicăi şi Dimineaţă pierdută: Monica nu ţinuse minte, iar după (multă) vreme, când altcineva îi dăduse aceeaşi carte, îmi repro-şase: de ce nu-i spusesem că prietena mea scrie atât de bine: din gelozie? Nu m-am gândit la probe – am pus pe hârtie adevărul”.

Dorin Tudoran are însă o probă – indirectă: cuvintele auzite din chiar gura Monicăi Lovinescu despre conflictul meu cu Liiceanu: acuzaţia mea (calomnioasă!) că îmi distrusese o carte. Dar cunoaşte el adevărul-adevărat (despre Culoarea curcubeului)? Dacă n-a auzit de „afacere”, cu ce drept afirmă (la pagina 532): Monica Lovinescu are dreptate să declare că regretă că m-a cunoscut (fiindcă i-am reproşat, nu o eventuală neutralitate, ci apărarea lui Liiceanu, distrugătorul de carte, precum şi acuzaţia la adresa victimei de a fi. Calomniator al bietului Gabriel)? Iar dacă a auzit de „afacere”, care este opinia sa de scriitor? Nu i-am auzit glasul rostindu-se despre această chestiune gravissimă la noi, Românii, comunitate fără hârtii: distrugerea cărţilor nedistribuite. De ce? Iar dacă aşa stau lucrurile (şi tăcerile) cum îndrăzneşte Dorin Tudoran să rostească: „năucitoarea piatra de mormânt căzută peste o prietenie.” etc, etc – imagine folosită înaintea lui de D. C. Mihăilescu – dacă nici măcar din greşală nu a comunicat cu cealaltă parte – cu mine, adică? M-a întrebat în legătură cu „scan-dalul”: este adevărat că Liiceanu.? Este adevărat că Monica.? Nu m-a întrebat, doar s-a indignat că în Jurnal, există, dovedite (nu premonitorii, ci pur şi simplu descriptive) temerile din 1993 – le re-citez: „Tiz, iubitule, vrei să şi şi cu curu-n (nu ştiu ce) şi cu suăetu-n (în ce?). (.) păstrezi încă reflexe, obişnuinţe de om social (.); ai rămas „înscris„ în reţeaua de relapi-sociale (.). Tu eşti fidel prietenului, orice s-ar întâmpla, orice porcărie (repetată) ar face acela (.). Eu nu sânt fidel celui care nu mai este fidel prieteniei. (.) Tu zici: Mie nu mi-a Scut nimic rău (.). Monica – cea pentru care am rupt-o cu Ţepeneag, cu Manolescu judecă asemeni ţie. Voi sunteţi eminamente (iremediabil.) sociali, robi ai relaţiilor”.

Am ajuns la Basarabia. S-a observat cu cât foc tratează Dorin Tudoran „problema NATO”. Însă nimeni n-a observat (nici Leo Butnaru, nici Vitalie Ciobanu? Care l-au intervievat; nici Gheorghe Chiriţă, nici Eugen Lungu, care i-au scos volumul?) că Dorin Tudoran, având unul din domicilii la Chişinău, despre acel pământ şi despre, totuşi, acei oameni, a mormăit câte ceva în legătură cu deja-clasaţii Druţă, Lari, Vieru – atât. Pentru el „Problema Basarabia'- fie: Republica Moldova – nu există. Dorin Tudoran nu a scris nici un cuvânt despre criminalul Tratat cu Ucraina.

De ce? Americanul Dorin Tudoran va răspunde că el, ca funcţionar al USA, are obligaţia de rezervă. Asta era! Cum ar veni: nu are dreptul – de la americani – de a spune ce gândeşte singur, ci doar ceea ce trebuie să fie – pe ambele maluri ale Prutului – americanmente corect – corect? Am cunoscut pe piele proprie această doctrină, potrivit căreia Americanii le aduceau la cunoştinţă românilor că România trebuie să fie independentă de ruşi – din moment ce strategii de la Washington hotărâseră pe malul Potomacului că Ceauşescu este. Antirus!

Am înţeles, deci, pentru ce neagă el, acum, anume plângeri ale sale dinainte de 1990 „împotriva americanilor” – deşi scrisorile-i stau mărturie: atunci se considera cioară albă alături de Brezianu şi Târziu; era ofensat de consiliile consilierului ceauşist la Vocea Americii Dinu C. Giurescu. Acum contestă adevăruri cunoscute de toată lumea – printre ele: Americanii nu i-au vrut, consecvent, la microfon, nici pe Virgil Tănase (când era încă bun.), nici pe Ţepeneag, nici pe mine (însă pe Tudoran – da): noi „făcusem prea mare scandal”, sabotasem „prietenia de veacuri ceauşo-română” – buni pentru ei fiind mormoloci ca Gelu Ionescu, 'telectuale ca Petrulian, pionieri ai patriei ca Giurchescu, Hurezean, utecişi ca N. C. Muntean, editorialişti la România literară ca Iorgulescu, dârji tremurici ca Stroescu şi Ratesh;

Am înţeles de ce prietenul meu Dorin Tudoran, începând din momentul în care a fost trimis la Chişinău, a rupt orice legătură cu un cunoscut stricător al armoniei de veacuri, românoamericane (să i se va fi arătat dosarul meu de agent KGB, întocmit de Drăgan şi de Pelin?);

Am constatat (nu mă interesează) motivele pentru care Dorin Tudoran nu îl mai atacă pe Aurel Dragoş Munteanu, fost şef FSN al Televiziunii şi ambasador al lui Iliescu la ONU;

Am înţeles şi pentru ce Dorin Tudoran se angajează în dialoguri, dom-nindu-i la fiecare propoziţiune pe urdori politruciste, ca C. Stănescu şi ca monstrulicescul C. T. Popescul, de la Adevărul (chiar aşa: de ce lipsesc din volum „conversaţiile” mustind de civilitate?); am înţeles de ce ultimului i-a recenzat favorabil o carte, sub titlul kurat kakistokratnicesk: „ Nu mă simt inocent, mă simt curat”.

— Halal! Cum să nu fie kurat un K. K. T. Popescu, dacă-1 spală însuşi Tudoran de KKT, după reţeta însuşiului Manolescu? Să-i fi reproşat, fie şi între patru ochi, kuratului Popesku articolul de pe prima pagină intitulat: Gomora, din 23 iulie 1995, în care-1 zugrăvea pe bunul său prieten Goma, drept un lingător al cizmelor lui Ceauşescu? Da de unde! Tudoran o calcă în picioare pe inexistenta Bianca, însă nu se atinge de instituţia (încă una!) Adevărul. După cum poate constata orice răsfoitor al volumului, polemistul a colaborat o vreme la Adevărul (chiar să nu ştie atoteştiu-torul Tudoran ce Scânteie poartă în maţe cotidianul cu acelaşi nume?).

Am înţeles, în fine, ce anume face şi drege Tudoran la Chişinău. Ce să facă, bietul american: îşi publică şi el o carte!

— La Chişinău. Să nu fie uitată menţiunea: „Această carte apare cu sprijinul Fundaţiei Soros-Moldova”.

Cine scria despre „o năucitoare piatră de mormânt căzută peste o prietenie „? (1 august 1998) înainte ca textul de faţă să fi fost definitivat, am primit de la Chişinău o scrisoare de la Dorin Tudoran (datată 11 iunie a. c). Era întâiul mesaj scris de mâna lui adresat mie, din 1993 – acesta constituind un răspuns la scrisoarea mea de mulţumire trimisă (în 29 iunie) la editura Arc, pentru expedierea volumul de publicistică.

M-am hotărât să nu mă pripesc, să nu dau publicităţii textul de mai sus – dar să-1 anunţ pe Dorin Tudoran că o voi face în curând. Drept care i-am trimis un „rezumat” al ei.

Pentru că scrisoarea sa (din 13 iulie) aduce noi elemente (prin răspunsuri), mă voi ocupa de acestea. (Atrag atenţia: este pentru a doua oară când, contrariu obişnuinţei, public fragmente din scrisori mie adresate – prima a fost când, după dispariţia lui Negoiţescu, unii foşti colegi ai săi de Cerc sibian: Şt. Aug. Doinaş, Ioana Postelnicu începuseră (ori continuau) să-şi aroge, dacă nu paternitatea, atunci coautoratul activ la redactarea Manifestului din 1943 şi al celui din martie 1997).

I. La reproşul meu că s-a luat pe după cap cu C. T. Popescu şi colaborează la Adevărul, Dorin Tudoran îmi răspunde astfel: „Scuză-mă, dar, deşi nu-i împărtăşesc toate gesturile, eu unul nu-1 pot compara pe Cristian Tudor Popescu cu Ion Cristoiu”.

De acord, nu-1 poate compara – dar despre Cristoiu era vorba? Nu: despre Dorin Tudoran, interlocutorul, recenzentul şi prietenul lui KKT Popescu. Şi continuă: „Cel dintâi nu a lucrat pentru Securitate”.

Scuze-mă, dar nu văd ce are Securitatea aici. Nu este neapărată nevoie ca un ticălos să fi „lucrat” şi pentru Securitate. De pildă fostul şi actualul său prieten, Adrian Păunescu.

Despre discuţia Tudoran-Stănescu-Popescu, publicată în Adevărul – dar neinclusă în volumul editat la Chişinău: „Oricum, aşa cum era el, cu destule incongruenţe, interviul acela nu era ce a scris despre el în Vatra prietenul tău Ara Sişmanian.”

Nu, nu era – au oare despre Şişmanian să fi fost vorba?

II. Pe „lista neagră” (apud Mircea Farfuridescu, fondist emerit la România literară, sub Ivaşcu, acum, sub Pleşu, la Dilema Europei libere) a celor care nu au citit Jurnal-u/meu, (far se pronunţă despre el (proaspătul fostţărănist Alexandru Ştefănescu, fostul recent-ţărănist George Pruteanu, eternul Buduca, veşnicul Nuimomentul D. C. Mihăilescu, Gabriela Adameş-teanu, Monica Lovinescu), îl voi include şi pe Dorin Tudoran – pentru că: „Vorbeşti în Jurnal despre lista pe care începuserăţi să o faceţi tu cu Monicii şi Gabriel pentru cărţi de apărut la proaspăt înfiinţata Humanitas. Nu cred că i-a dat prin cap vreunuia din voi (subl. Mea, P. G.) să pună şi numele meu pe acea listă.”

Dacă ar L citit Jumal-u/, despre care a scris în Vatra, scrie şi acum, despre care a vorbit la emisiuni de televiziune – ar fi observat: voi nu mă implică, pentru că întâia (cronologic) nemulţumire faţă de „Monici” a fost pricinuită de faptul că, deşi rămăsese stabilit să particip şi eu la alcătuirea „portofoliului editorial”, Monica Lovinescu a evitat („uitat”) să mă anunţe, la acea „listă” colaborând în schimb Mihnea Berindei şi fata Doinei Cornea -(vezi Jurnal voi I p. 259, însemnarea de la data de 19 ian. 1990).

III. Mai scrie:

1. „Tu de ce nu te revolţi că în cele nu ştiu câte zeci de episoade ale Memorialului durerii se vorbeşte despre oricine, numai despre Tudoran nu?”

La asta răspund: Nu mă revolt (sic), pentru că, urmare a prieteneştilor-descurajări din partea nepreţuitei mele prietene Monica Lovinescu, Lucia Hossu-Longin m-a contactat abia în decembrie 1997 (după opt ani de la inaugurare), iar ce a filmat s-a difuzat în martie şi în mai acest an, 1998; spre deosebire de el, de Tudoran, eu nu am cunoştinţă de nici un alt episod al celebrei emisiuni şi nici n-am văzut-o la faţă pe realizatoare decât în momentul înregistrării. Adevărat, voletul nr. 68 a fost ciuntit în favoarea lui Rusan, vorbind de un volum despre Arnăuţoiu, şi a Monicăi Lovinescu, recenzând varianta franceză a Cărţii negre a comunismului – însă nu m-am plâns nimănui că mi s-a scos un bun sfert de oră din ceea ce mărturisisem, pentru întâia oară, eu, ca să i se dea unui abonat de veci şi unei colaboratoare permanente.

2. Mai scrie D. Tudoran: „Să-1 înjur pe prietenul meu de o viaţă, Dănuţ Cristea, director la Cartea românească, fiindcă publică pe oricine, dar nu-i dă prin cap să-mi publice şi mie, fie şi numai o antologie cât de cât cuprinzătoare?”

Dacă Dorin Tudoran ară citit Jurnal ui, n-ar fi scris semenea rânduri: el dă de înţeles că asupra mea editorii s-au năpustit, mi-au zmuls manuscrise.; că alor mei „le-a dat prin cap să publice fie şi o antologie”, etc, etc. Repet pentru toţi cei ce n-au citit Jurnal-ul (precum Dorin Tudoran): au fost editori care mi-au solicitat cărţi – în ordine cronologică: Liiceanuu, Marin Sorescu (care după aceea a distrus plumburile romanului Gardă inversă), Mircea Martin (numai Ostinato, cu Gardă inversă a fost o altfel de poveste.), Mihai Sin (pentru Albatros, Din calidor), Dan Petrescu, pentru Nemira – însă numai Jurnal-ul, nu şi Justa – precum şi Marian Papahagi: el mi-a cerut să-i dau un volum pentru Echinox – i-am dat Patru dialoguri: Papahagi a luat banii de la Soros, „în schimb”, n-a publicat cartea.; celorlalţi le-am propus eu – unii au acceptat şi au publicat: Igna, la Dacia, Florin Ardelean de la Biblioteca Familia, Marta Petreu, la Biblioteca Apostrof (numai prima parte din Sabina), Andrei Vartic, la Basarabia, Chişinău – alţii nu au publicat, cu toate că în primul moment fuseseră de acord, încheiasem şi contracte (Viorica Oancea).

IV. La reproşul meu că, deşi avertizat din 1993 de faptul că Liiceanu îmi distrusese volumul Culoarea curcubeului, el, după modelul Monicăi Lovinescu, al lui Virgil Ierunca şi al Gabrielei Adameşteanu, n-a avut nici o tresărire ştiind bine că unui coleg – dacă nu prieten – i se distrusese o carte, Dorin Tudoran răspunde: „Cât priveşte distrugerea cărţii tale de către chiar editorul ei înainte de a o distribui mi se pare una dintre cele mai încurcate (.) întâmplări. Ce interes avea un om întreg la cap să publice o carte şi apoi să o distrugă fără a o cfis-tribui? Am vorbit o singură dată cu Gabriel despre asta şi mai că nu m-a strâns de gât, vorba vine, s-a enervat că pot crede aşa ceva. Să fie un actor atât 4e mare încât să joace aşa uşor o furie sinceră (sublinierile mele, P. G.)?”

La acestea dau un răspuns de rabin, cu o întrebare (bifurcată): De ce îmi pune mie întrebările, când normal ar fi fost să i le adreseze lui Liiceanu?:

1. „Ce interes ai avut tu – om întreg la cap – să publici o carte şi apoi să o distrugi fără a o distribui?”;

2. „Să fii tu un actor atât de mare încât să joci aşa uşor o furie sinceră?”

Iar rezultatul (cum ar veni: răspunsurile lui Liiceanu) să mi le comuni ce şi mie – fiindcă eu, în opt ani încheiaţi, nu le-am aflat.

În fine, Dorin Tudoran mă lasă neluminat în chestiunea Monica Lovinescu: în scrisoare le găsisem trăsături comune, prin atitudinea lor nici măcar curaj os-neutră în legătură cu distrugerea cărţii unui coleg şi prieten, mai degrabă înclinând spre distrugător decât spre distrus.

Ce importanţă, din moment ce n-a citit Jurnal-u/, (Jar, după exemplul Monicăi Lovinescu îşi ia libertatea să-1 comenteze şi să-1 amendeze pe autor – taman ca Gabriela Adameşteanu, în emisiunea lui I. Sava din 22 februarie 1997, când, după ce a declarat că nu citise Jurnal-ul, „ca să nu-mi tulbur seninătatea” (mai corect ar fi fost: „Ca să nu-mi 'seninez tulburătatea”), dimpreună cu Andrei Cornea a atacat la baionetă. Jurnal şi diarist.

Inutil să mai spun că surpriza a fost pe măsura prieteniei dinainte de 1993.

P. G.

P. S. îl anunţ pe Dorin Tudoran că, la mine, nu mai funcţionează „reflexul solidarităţii” cu care m-a, de multe ori, influenţat – de tipul: „Rău ai făcut oprind scrisoarea deschisă (.). De ce nu s-ar mai îngraşă Cristoiu un pic văzându-1 pe Tudoran luat la bani mărunţi de Goma?”; „Da, fiindcă te urăsc (şi mă urăsc) o grămadă de moldoveni patrioţi din Basarabia”; în fine: „împacă-te cu ideea că pentru români nu mai existăm decât în coşmarurile lor sau doar ca subiecte de luat peste picior la o bere. Suntem extrateritoriali şi cu asta basta. Nu am avut dreptate şi nu vom avea nicodată. E dreptul lor. Noi l-am întărit şi parafat când ne-am lăsat scoşi în afara României. Breban este unul din marii câştigători şi mă întreb dacă nu a avut dreptate când şi-a ales strategia – interesul operei mai presus de orice.

Aşa o fi. Aşa este. Ai dreptate, Dorin Tudoran, însă din 1993 dreptatea ta sade alături de a mea, nu mai fac una.

P. G.

GAURA DIN ARHIVE.

Paris 1 iulie 1998

1. Din nou despre dosarele de Securitate.

Îşi imagina un singur român, în noiembrie 1996, că sub Constantinescu dosarele de securitate vor rămâne tot atât de inaccesibile celor care suferiseră din chiar pricina dosarelor – ca şi pe timpul celor şapte vaci slabe ale lui Iliescu?

Mărturisesc: nici chiar eu, ponegritor al lui „Emil” – din 1995: când, a ieşit la iveală pentru întâia oară „conexiunea” cu Scârbavnicul Organ a sa şi a sfetnicesei Zoe Petre, prin marea ispravă-mare a celor doi pro fesori: îi creaseră o catedră la Universitatea Bucureşti, nu lui Matei Călinescu, nu lui Nemoianu, nu lui Sorin Alexandrescu, nici măcar lui Alexandru George, aflat acolo, la îndemâna celor doi juşti activişti de partid – ci lui Măgureanu!; când „Emil”, Tatăl Studenţilor le-a interzis aceloraşi studenţi accesul la balconul cunoscut al Universităţii, pentru a aniversa cum se cuvine un cincinal de la Masacrul Pieţii Universităţii – cel din 13-15 iulie, primul şi cel mai sângeros, nu cel din 1991 când, prin Cozma Iliescu s-a debarasat de Roman şi de Pleşu-al său; când în septembrie 1996 mi-am arătat preferinţa pentru candidatul Manolescu – „în comparaţie cu Constantinescu având o inteligenţă normală, ne fiind creaţia Blandianei şi opera de senectute a Seniorului Coposu”.

Îl ştiam pe cel ce avea să devină preşedintele României ca unul din sutele, dacă nu miile de activeţi-de-partid, ba chiar de secureţi-de-stat pe care Tatăl Naţiei, îi primise „cu drag” în PNŢ, din chiar primele ore ale Cutremurului din decembrie 89.

Inventatorul său, Coposu nu mă cunoştea, nu-mi citise vreo carte, însă avea păreri ferme, nu doar despre ne-talentul meu literar, ci mai ales despre ne-onestitatea mea civică – potrivit catehismului foştilor deţinuţi politici deveniţi oarecari auxiliari ai caraliilor noştri de totdeauna: acela dintre români care agită chestiunea drepturilor omului – acela musai e un „provocator”; cine-1 interpelează pe Ceauşescu – acela musai e omul ungurilor, al ovreilor şi, mai grav: al ruşilor!

Acestea erau opiniile înalt şi clar vizionare ale lui Coposu în primăvara anului 1977, când îi descuraja pe foştii deţinuţi politici ce-1 consultau: să semneze Apelul de solidarizare cu Charta 77? Adevărat, nu era el singurul înţelept dintre martirii de puşcărie: exact acelaşi discurs ţineau Stăniloaie, Carandino, Quintus şi, evident, Noica. În rezumat, sfaturile îndemnau la resemnare, supunere („Nu se poate face nimic împotriva lor – de ce să ne sinucidem?”) şi de aranjament cu viaţa asta împuţită: „Ceauşescu – aşa cum e: nebun, distrugător, analfabet – dar e independent de ruşi, le ţine piept ungurilor şi nu-i lasă pe ovrei să-şi facă de cap!”

Cu asemenea oameni – purtând asemenea capete – era fatal să se împlinească profeţia astrologului Brucă, cel care-i ofensase adânc pe români, afirmând că mai au nevoie de douăzeci de ani, până să ajungă la democraţie. Atât, că imensul, nemărginitul futurolog ce previzionează cu strălucire trecutul nu a explicat şi motivele acestei dureroase, inadmisibile întârzieri. Pesemne el se gândea la unul singur, iar ca bolşevic ce a rămas, nu-şi îngăduia să recunoască: ai săi – dimpreună cu sine!

— Distruseseră societatea românească în asemenea hal, încât era nevoie de timp îndelungat pentru a o readuce pe linia de plutire.

Nici chiar Securitatea nu sconta pe efectele pe termen lung ale „muncii de reeducare a duşmanilor poporului” (cu parul, cu suplimentul de terci; cu ameninţarea, în libertate, că iar îi arestează, dacă nu joacă aşa cum cântă ea, din umbră). Fiindcă, în acele două-trei săptămâni consecutive uciderii lui Ceauşescu (e-he, ce timpuri!), Securitatea cea atotputernică se căcase pre ea de spaimă: venise Ziua Plăţii şi a Răsplăţii! Nici chiar ei, securiştii nu mai credeau în eficacitatea lozincii lor, lansată drept a. revoluţionarilor: „Fără violenţă!” amplificată de megafonul auxiliarului Buzura, în editorialul României literare din ianuarie 1990.

Şi totuşi. Prezentându-mi într-o postfaţă cartea despre Reeducare, Patimile după Piteşti, spuneam că acea oribilă crimă nu adusese nici un folos Organului de Represiune, fiindcă Securitatea nu obţinuse, la Piteşti, „omul nou”, ci doar martiri. Mă înşelam în privinţa „profiturilor”. Cu toate că, în condiţiile exilului ce cunoaşte constrângeri. Morale şi de-solidaritate (fiindcă aveam, cu toţii un inamic comun: comunismul din România), am îndrăznit să strecor următoarea observaţie: efectele reeducării (ale piteştizării) nu au fost băgate de seamă imediat după „experiment”, adică după 1952; ci în timp-şi-înspaţiu: abia după 1964 (data decretului de amnistie) şi la scara ţării întregi, prin uciderea speranţei (în posibilitatea liberării prin proprii mijloace. cu ajutorul Americanilor).

Însă nici chiar eu (acela, rău.) nu mi-am imaginat că fusese piteştizat, nu deţinutul politic „mic şi mijlociu” – ci „greul”; fostul politician (dintre supravieţuitori) care. ar fi putut să re-devină. Curiozitate: în ciuda „psihologiei de Cişmigiu” (acolo, pe bănci se făceau, desfăceau guverne, să împăr-ţeau portofolii, până când celălalt turna – şi atunci Cişmigiul se muta la Jilava, la Gherla, la Aiud.), nu victima se gândea, cu seriozitate la propriul viitor ci călăul: Securitatea – după modelul NKVD-KGB. Or, pentru ca „duşmanul” să nu aibă viitor (nu fiziologic, ci psihologic; ci politic), Securitatea, asemeni muştei care-şi depune ouăle în nările vitei, iar larvele urcă în creerul bietei cornute şi o înnebuneşte (dac-ar fi tenie, ar căpia-o), 1-a agăţat pe posibilul politician-duşman, 1-a chinuit, 1-a şantajat, 1-a neutralizat întâi, apoi 1-a întors pe cealaltă faţă şi 1-a pus să apere. Socialismul.

Evantaiul piteştizaţilor se întinde de la ultimul turnător-amator de celulă până la condicarul Ionescu-Quintus, proprietate a lui Cataramă; de la nenorocita „persoană de sprijin” (precum criticul literar Al. Dobrescu de la Iaşi) până la Radu Câmpeanu, Ion Diaconescu, Ţepelea şi alţi galbeni; şi desigur de la un securist-cinstit ca Vasile Lupu până la un ţărănist (şi el cinstit) ca Tatăl Naţiei. Doar n-or să aibă neruşinarea apărătorii memoriei Seniorului să pretindă că acesta a făcut, din decembrie 1989, ce trebuia să facă un şef al opoziţiei anticomuniste; că, dacă îl nesuferea cordial pe Iliescu, atunci, în mod firesc, l-ar fi detestat pe Măgureanu. Toată ţara (şi exilul, vorba celuia) avea cunoştinţă de legătura (indestructibilă) dintre Coposu şi Măgureanu, însă toată ţara-şi-exilul (anticomunist, mie-mi spui?), făcea pe fecioara ultragiată când îi arătai ceea ce vedea el foarte bine: Coposu nu face un pas fără a aviza Măgurenitatea, dealtfel lui (în fine, Ei) i-1 lăsase cu limbă de moarte pe „Emil”, activistul PCR.

În chestiunea dosarelor de Securitate – am mai spus-o, o repet:

Nu prezintă vreun interes Iliescu, Petre Roman – dar Babiuc (prietenul meu până în 1974) da. Nu pentru mine, eu ştiu, nu doar când, ci şi unde a fost agăţat de Securitate şi, în loc să fie pedepsit, pentru înşelarea nevestei cu copil mic, a fost pe dată cooptat la. Comerţ Exterior – cel Interior rămânând pentru căţeii neasimilaţi.

Nu va aduce nimic inedit dosarul de securitate al lui Văcăroiu, al lui Ion Diaconescu: da; nici al lui Verdeţ, însă al lui Galbeni – o-ho!

Dosarul lui Măgureanu: plictisitor de securist – dar al lui Voican-Sturdza-Voiculescu (fostul meu prieten). Tare i-aş răsfoi dosarul (în nici un caz cel publicat în două numere consecutive, pe 5 pagini din România literară (sfârşitul anului 1990) şi prefaţat de însuşi N. Manolescu ci adevăratul – măcar aşa, ca să ştiu pe cine am protejat în Le Tremblement des hommes (Culoarea curcubeului, în franceză), indicându-1 doar cu iniţiale la data de 1 martie 1977); să aflu cum a ajuns un „bandit” ca el printre tâlharii de la 22 decembrie 1989.

Nu mă interesează nici cât negru sub unghie dosarul lui V. C. Tudor – ce să mai aflu, nou?

Dar dosarul lui Pleşu – da. şi al lui Hurezean; şi al lui N. C. Munteanu – ca să-i confrunt cu infiltraţii codificaţi de la Europa liberă.

Acum câtva timp declaram că mor de curiozitate să văz dosarul de securitate al Zoei Petre. M-am răzgândit: am înţeles că nu este neapărată nevoie să fii agăţat, şantajat, pus la treabă sub ameninţare – de Securitate.

Există persoane care pot face răul singure-singurele, ca nişte adulte ce sunt. Pentru că au o structură de om rău, veninos (cam ca mine – însă eu nu consi-liez preşedinţi ai Măgurenităţii.), dar mai ales pentru că, în ciuda impresiei prime, sunt tragic de lipsite de inteligenţă.

Paris 2 iulie 19982. Arhiva Uniunii Scriitorilor.

Ştiu că periodicele Uniunii Scriitorilor, mai cu seamă România literară, au publicat documente din arhive relative la „evenimente din trecut (ul destul de) îndepărtat”, din literatura română, desemeni legate de evenimente contemporane, însă petrecute la alţii, de pildă la ruşi: îmi amintesc de procesele verbale ale unor şedinţe de excludere – printre cei daţi-afară fiind şi Soljeniţân.