Paul Goma jurnal '999

— Pentru că nu se solidarizaseră cu el, întru apărarea Dicţionarului! Dar să mă ierte Dumnezeu: acel Dicţionar trebuia apărat în primul rând de cei care-şi ziceau autori: el, Papahagi, Sasu! Or aceştia – în frunte cu Zaciu – nu ştiau cum trebuie apărat şi, la urma urmelor nici nu voiau să o facă în mod hotărât: fiecare avea un interes să nu acţioneze „împotriva regimului”. În acest sens, elocventă este mefienţa lui faţă de ce se spunea că s-ar fi petrecut la Braşov, în 15 noiembrie 1987. La data de 19 nov. Notează: „15 nov., evenimentele de la Braşov. Multă vâlvă în presa occidentală. Poate prea multă (subl. Mea). Nimic precis”.

Mai departe: „11 XII: în Braşov s-au făcut peste 400 arestări. (.) Doi deputaţi din Bundestag însărcinaţi să facă o călătorie în România (.).

Genscher va veni totuşi (se pare) în 17. Îngrijorat pentru Adri (fiica sa, n.m.), căci situaţia poate lua în orice moment o turnura rea, de închidere (izolare) totală” (subl. Îmi aparţine).

Să mai comentez? Profesorul: o persoană dintre cele mai meschine – nu doar în interese, ci şi în scris. Aşa cum nu-şi dă seama că a folosi termenii „fugă”, „fugar” (el, un filolog!

— Şi încă „reacţionar!) pentru oamenii care se hotărâseră să se exileze, unii chiar foşti prieteni ai săi (dar nici din greşeală n-ar spune acelaşi lucru – deşi situaţiile erau perfect identice – despre soţia sa, despre fiul său, aflaţi în Germania), tot aşa nu realizează că „demersurile„ pentru publicarea Dicţionarului: cereri îngenunchiate-adânc-plecate, memorii umile-umilitoare, „rezumate„, re-rezumate, re-memorii, milogeli la „Moşu„, speranţe în Doxă-neasca, etc etc, toate acestea erau zbateri căcăcioase, legaliste (cu comuniştii!), legitimizatoare (nu degeaba e prieten cu alt ardelean: Manolescu). In schimb înţelege foarte bine că prietenii nu s-au solidarizat – pentru cauza Dicţionarului! Riscând să mă repet; cu a Dicţionarului cauză trebuia să se „solidarizeze„ în primul rând el; în al doilea: Papahagi, apoi Sasu. Vasăzică i se rupea lui Zaciu de ceea ce făcea, în acel moment, Doina Cornea – pe a cărei stradă zice că trecea – (dacă nu i s-ar fi. Rupt, i s-ar fi alăturat!); i se rupea de muncitorii de la Braşov (despre care scria că presa occidentală făcea „prea multă vâlvă„), pentru a tremura, în sfârşit – a, nu pentru că muncitorii braşoveni fuseseră arestaţi, şi nici pentru că Doina Cornea era arestată cu toată familia -ci pentru că „situaţia„ ar fi putut periclita plecarea (şi nu, Doamne fereşte, „fuga„! – „fug doar cei care pleacă/rămân ilegal) fiicei sale Adri/ana!

Au mai observat şi alţii: Zaciu are să rămână în literatura română cu câteva articole (preponderent din Lancea lui Achâle) şi cu Jurnalul. Dicţionarul, „opera vieţii” sale, nu: acela e o ruşine a lui şi a „breslei” în totalitatea ei – adversari şi partizani deopotrivă; produs strălucit al inginerimii sufleticole române. În ciuda a ce tot cârâie, mormăie, bodogăneşte despre jurnalele altora – pe care le suspectează de a fi „aranjate” (el ce a făcut, după 89?: a Scris $i a tot Scris la jurnalele dintre 1979-89, perioada „deceniului satanic” cum repetă – cele apărute) – ba, aş spune: tocmai de aceea:

Fiindcă Zaciu nu rămâne doar autorul naraţiunii (al ficţiunii intitulată: Jurnal) – ci şi un personaj, om şi el: cu slăbiciuni, cu uitări, că „acte mâncate”, cu scăpări, nu doar lingvistice, ci de-a dreptul securis-tice (ca la Breban), cu mari laşităţi.

Vineri 8 ianuarie 1999

Ieri şi alaltăieri am trimis scrisori: Laszlo, Stoiciu, Elvira Iliescu, Cornel Dumitrescu.

De mult timp voiam să-mi explic istoria.

Vorbesc de Istoria (în general a) României care „răzbate” şi din cărţile mele de ficţiune; cea care mi-a „poluat” literatura.

Născut, crescut într-o familie de învăţători făcând parte dintre „apostolii” lui Haret – dar nu din oricare provincie, ci din Basarabia, abia zmulsă din gura Rusului – apoi scufundat în istorie până-n gât, a fost firesc să mă intereseze istoria; nu ca ştiinţă, nu ca materie. Nici „pasiune” nu vreau să-i spun. Ci, aşa, ca ceva firesc: ca timpul de-afară, ca anotimpurile: nu totdeauna ploaia-i bună, nici soarele pe cer – dar n-ai ce-i face: asta este, nu te poţi opune – dar gândindu-te la ea/ele, ajungi să înţelegi câte ceva din „tainele” cuprinse.

Acum, dacă aş vrea să mă laud: nu sânt singurul copil de învăţători haretişti; nici basarabeni. Aceste două „condiţii” nu cred că erau îndestulătoare pentru a face dintr-un copil un elev „aplecat” spre i storie; dintr-un adult, un frecventator al cărţilor cu istorie (nu-mi place: carte de istorie.). Probabil va mai fi fost ceva. Ce anume – nu cred că merită căutarea răspunsului, oricum: persoana care mi-a deschis, mi-a întreţinut plăcerea istoriei a fost tata.

Ciudat: el, care învăţase primele cuvinte ruseşti abia după Cedarea Basarabiei din 1940 – din obligaţie, ca învăţător şi începuse în timpul verii, pentru ca la deschiderea anului şcolar să poată preda noua materie copiilor.; următoarele: în lagăr, unde ajunsese să se descurce, ca orice biet ne-rus.

— El, ziceam, căpătase un fel de a vedea, un fel de a vorbi istoria – rusesc. Fiindcă „istoria” trecută prin capul şi pre limba tatei nu avea asemănare cu istoria din cărţile de istorie şi de la profesorii de istorie – nebasarabeni.

M-am gândit abia după moartea bătrânului (care nu era chiar bătrân: 58 ani): cantitatea de informaţie (istorică) a tatei era derizorie; istoria stăpânită de el era atâta câtă putea aduna un învăţător de ţară dintr-un fund de cătun basarabean, apoi din fundul Rusiei, apoi din fundurile succesive ale Ardealului refugiului; cât despre calitate. Şi eu trecusem prin închisoare, deci cunoscusem şi eu fenomenul folclo-rizării informaţiilor (nu mai vorbesc de al poeziilor): acolo trecerea din gură-n gură, adausurile, suprimările, fiind uneori benefice, dar nu în materie de istorie care se reazemă (totuşi!) pe informaţii exacte. Da, dar se vede că noi, oamenii ne diferenţiem nu doar prin ceea ce primim – ci prin ceea ce reţinem, acceptăm, ajustăm. Tot o influenţă rusească găseam la tata în patetismul cu care povestea istoria. În sensul că trăia cele petrecute (şi relatate), nu doar ca martor observator, ci ca participant direct. Însă mai era ceva la el – care nu cred că purta marcă rusească, mai degrabă suddunăreană: pornirea de a critica, de a ironiza – ceea ce tocmai povestise (cu atâta participare.). În fine, ca un fel de „coroană” (iar aceasta mi se pare a fi tot dinspre ruşi): când tata trăia (povestea, zicea) istoria, chit că evenimentul era unul neînsemnat, fie că numaidecât îl ironiza, îl diminua, ba chiar îl nega – o făcea, cum să spun. Înălţat în scări. Avea o privire mult mai înaltă decât a consângenilor noştri, care-şi păstrează ochii la firul ierbii (chiar dacă iarba ceea uneori e mărişoară.)

Abia când l-am citit în tihnă, cu creionul în mână, pe Stere am înţeles ceva-ceva – prin contrast: Românul priveşte lumea de la înălţimea ochilor săi: circa un metru şi jumătate.

Atunci am înjghebat o „teorică”:

Ţările româneşti dacă era vestite prin caii lor (care mergeau, în principal, la turci), nu erau cunoscute şi prin călăreţi. Aceeaşi era situaţia şi în Ardeal: Olâhul se slujea de bou, de vacă, de ghivoliţă/dri-gană (de jug), de măgar – mai cu seamă ciobanii – ori măgarul era, în fond, şi el un om care căra poveri (fireşte, din punctul de vedere strict al. Înălţimii); calul era folosit şi el la cărat samare, desagi, saci, rar la călărit, mai des: înhămat. Drept: un om în căruţă este mai sus, cam cu o palmă, decât cel aflat jos, în picioare – însă el este la curul calului, nu călare pe el! Singurii din neamul nostru care au fost călări: „Moldovenii de la Nistru', deveniţi, după ocupaţia rusească din 1812: basarabeni. Din această pricină s-au şi amestecat cu fioroşii tătari: ei, de pe cal, „discutau„ de la egal la egal (de la aceeaşi înălţime, ba mai sus cu o palmă, caii moldoveneşti fiind mai 'nanţi) cu năvălitorii care terorizau lumea dintre Caspica şi Adriatica. Călăreţii Asiei nu aveau nici o „consideraţie„ faţă de oamenii-fâră-cal – aceia nu erau bărbaţi; de călăreţii Apusului nu se temeau: lenţi, îngreuiaţi de arme şi de armuri. Moldovenii de la Nistru nu vor fi fost ei mai bravi decât cavalerii litvani, poleaci, nemţi, unguri, horvaţi – însă. Boxau la aceeaşi categorie cu tătarii: uşoară. Din înfruntările directe moldoveni-tătari de cel mai multe ori învingeau Tătarii, dar în privinţa pagubelor pricinuite de atacuri de noapte, de „raitele„(cuvânt maghiar-german, dar să nu se uite: înainte de a se stabili în Panonia, Ungurii au întârziat multişor pe actualul teritoriu al Basarabiei) date în absenţa războinicilor -aflaţi cine ştie unde: în Ungaria, în Polonia – de pe urma cărora, Moldovenii se alegeau nu doar cu vite, scule de aur – ci şi „cu ceva tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele”, cum atât de colorat povesteşte povestaşul George Madan.

Aici am vrut să ajung: tata se afla în relaţie cu istoria ca un ne-ro-mân (chiar dacă atitudinea sa nu era cea a unui rus); ca şi Stere – el fiin-du-mi reperul – judeca nu doar istoria ca un ne-român; pentru că îi cunoscuse pe ruşi în împrejurări asemănătoare: deportarea-depărtarea.

Întrerup peroraţiunea, să notez un vis (de zi):

Primisem vizita lui Alexandru George. Ciudăţenia: în afara vizitei propriu zise (care în trezie nu ar fi fost posibilă), totul era. ca în realitate: relaţiile dintre noi, faptul că el scrisese cutare porcărie despre mine, că eu scrisesem destul de brutal despre el. Omul s-a aşezat pe un scaun, iar Ana s-a dus în bucătărie să aducă pentru el plăcintă cu mere. În aşteptare, el ar fi urmat să deschidă gura, să spună de ce venise, iar eu m-am crezut dator să fac o introducere. Am început-o, am dus-o cât am dus-o şi. Şi n-am mai ştiut ce voisem să zic, unde trebuia să ajung. Am prins a trage de timp, a face ocoluri, paranteze.

— Al. G. mă privea încruntat, somându-mă să vin grabnic la chestiune! Iar eu, în ciuda eforturilor, nu reuşeam să-mi aduc aminte acea chestiune (care nu era deloc importantă, el mă vizitase pentru cu totul altceva – nu ştiam pentru ce, dar nu era. Aceea). Disperat, mi-am zis: „Trebuie să mă trezesc din visul ăsta în care m-am băgat singur ca un prost!”

Şi – ca în vis.

— M-am trezit!

La urma urmei, visul rezumă starea nouă a visului-trezie.

În continuare, despre istoria mea:

Scriind despre, fatal am folosit „date istorice”. De unde le-am cules, într-o ţară în care Ministerul Adevărului funcţiona din plin – şi de multă vreme, iar oamenii se lăsaseră des-creieraţi, amneziaţi?

De pe unde puteam.

Cum nu aveam bibliotecă-de-familie; cum amărâtele biblioteci înjghebate în pauzele dintre o catastrofă (istorică) şi alta erau extrem de sărace, rezumându-se mai cu seamă la „beletristică” şi cum, odată ce părăsisem Sibiul, pierdusem şi pofta de a frecventa bibliotecile publice (las-că la Făgăraş nici nu găseai aşa ceva), am aterizat la Bucureşti, binişor analfabet (izat). Desigur, la „Eminescu” exista o bogată bibliotecă (în sensul că avea foarte multe cărţi), dar nu m-am folosit de ea mai cu folos decât un student din coada clasamentului. Îl descoperisem (prin Labiş) pe anticarul – clandestin – Sterescu şi nu-1 mai. Acope-ream. Numai că Sterescu avea volume de versuri – interzise, romane interzise, istorii literare, culegeri de eseuri, de articole (interzise) – dar atunci cărţile cu istorie nu se aflau pe primul plan al interesului meu. Mai degrabă aveam o altă idee despre istorie, dovadă: sacrificasem bursa (mare!) pe o lună, aşteptasem vreo trei, până când anticarul îmi pusese în braţe Getica lui Pârvan. Pe asta n-o mai dusesem la cămin (de unde mi se furaseră, în chiar seara zilei cumpărării, alte două comori şi tot de la Sterescu: Hâada şi Odiseea în traducerea lui Murnu!). Îl rugasem pe anticar să mi-o păstreze la el, acolo să o citesc, în fiecare zi „o bucată” – cum făceam şi cu Istoria. Lui Călinescu, aceasta necumpărată (bietul Labiş: o cumpărase, dăduse 500 lei – în 1954: un salariu mediu; după două trei zile i se furase; la vreo lună cumpărase alta – i se furase şi aceea; cumpărase o a treia – tot de la Sterescu: descoperise o însemnare abia observabilă, cu creionul, făcută de mâna lui, însă, cum spunea chiar el: nu fusese atent la „a doua” – să fi fost oare acelaşi exemplar?). Ciudat, ne-ciudat: pentru mine Getica nu era „o carte de istorie – ci un fel de roman, ca şi Istoria literatorii. A lui Călinescu.” De ce, roman? Pentru că. Mă făcea (u) să visez, efect frecvent la elevii de liceu din cursul inferior.

La închisoare, în celulele prin care am trecut nu se obişnuia să se povestească „romane (cu istorie)”. Am asistat însă la discuţii, dispute pe tema câte unui eveniment istoric – mai îndepărtat, mai apropiat. Neconcordanţele de păreri căpătau o tonalitate străină, aproape duşmănoasă – cu totul diferită de cele din literatură, din ştiinţă. Mi se părea că protagoniştii sufereau mai mult, chiar atroce, nu neapărat pentru că partenerul susţinea o altă variantă – ci pentru că el nu avea argumente să o apere pe a sa, nu avea probe: bibliografie. Într-o discuţie despre cutare roman, cutare aventură, cel contrazis putea foarte bine să „argumenteze” astfel: „îţi spun eu! Crede-mă pe cuvânt!” – în cele cu istorie nu mergea. Că. Nu mergea. Şi ce dacă spunea, el? Dar ce valoare avea cuvântul de onoare într-o problemă de istorie – exactă, dar neverificabilă?

Mai observasem ceva: în istoria contemporană (perioadă dinainte de războiul a doilea, campania din Rusia, năvălirea bolşevicilor, chiar împrejurările în care ei, politicieni proeminenţi fuseseră margi-nalizaţi apoi arestaţi): câte bordeie atâtea obiceie, nu existau două analize, nu identice, dar apropiate, chiar dacă oamenii erau din acelaşi partid, de aceeaşi vârstă. În discuţii se recurgea la argumente de genul: „Ascultă-mă pe mine!”, iar „Nu vezi ce prostii spui?”, „Taci, domnule din gură!” urmau, firesc. În asemenea împrejurări „tinerii şi ţăranii” nu aveau voie să pună decât întrebări ajutătoare, mergând în sensul celor spuse – nici vorbă să fi formulat o altă opinie.

— Erau pe dată trataţi de „mucoşi”, puşi la locul lor (prosteşte): „Dumneata erai la grădiniţă pe când eu îmi dădeam sângele în lupta antibolşevică.”

Sâmbătă 9 ianuarie 1999

Trebuia să intru direct, drept în miezul chestiunii, după aceea aş fi putut da roate, în linişte.

Voiam să spun asta: puţina istorie ce răzbate din cărţile mele (prea multă, credea Negoiţescu) a fost adunată strop cu strop din prea puţinele cărţi cu istorie; mai degrabă. Dedusă, mai degrabă recom-pusă decât luată, preluată, cum ar fi făcut oricare membru al altei comunităţi decât românească. La urma urmei ce cărţi „despre” istoria contemporană a României aveam – le am şi azi? Cele două volume de Relaţii. (româno-ruse, româno-sovietice) scoase de un grup de inimoşi în frunte cu Filitti, Korne, Ciorănescu), apoi mărturii, amintiri memorii de Gafencu şi de Bacu, de Mihai Niculescu şi de Johann Urwich, de Horaţiu Comaniciu şi Virgil Ierunca.

Astea au constituit. Bibliografia de care m-am slujit. Faţă cu asemenea sărăcie lucie, cu asemenea indolenţă a profesioniştilor din exilul românesc – vorbesc iarăşi de istoricii români – am fost silit să-mi confecţionez singur instrumentele:

De la începutul anului 1978 mi-am cumpărat de la o papetărie de lux de pe rue Dauphine (dispărută de vreo zece ani) un număr de „caiete' de format mare, A4. Fiecare a fost împărţit în câte doi ani, jumătăţile în luni, lunile în zile. Am alcătuit un fel de calendar. Cum aflam o dată, un eveniment, un nume – îl treceam la locul (cronologic) al lui.

Mai aveam două „instrumente”: Istoria României în cjate, scoasă la Bucureşti, în 1972, de un colectiv condus de CC. Giurescu, cronologie cu extrem de multe găuri, informaţiile existente fiind grosolan „interpretate”. Nu aveam cum umple găurile (deocamdată), dar interpretările – limba de lemn – era lesne de evitat. Mi-a mai fost de un mare folos Atlas istoric, coordonat de Ştefan Pascu, scos în acceptabile condiţii grafice la editura pedagogică în 1971- tot la Bucureşti (începuse ofensiva „naţională”). Atlas-ul, pe lângă „găuri”, ca să zic aşa, avea (are, în continuare) tot felul de fantezii neaoşiste, însă şi acestea erau facil de evitat.

La scurtă vreme anume pagini din anume caiete deveniseră neîncăpătoare – nici o problemă: aveam foi volante de aceeaşi marcă, de aceeaşi calitate: le scriam, le lipeam în „zona” cuvenită.

Informaţiile despre noi, Urmaşii Romei (!) în tipăriturile ne-româ-neşti (ori de autori ne-români) – cele ajunse în mâinile mele – erau şi mai de nefolosit decât broşurile de propagandă troglodistă de la Bucureşti. De unde concluzia (nemărturisită): străinii ştiu mult mai puţine lucruri despre noi, Românii – care nu ştim nimic. Aceasta fiind uimirea, apoi durerea mea: în primul rând scriitorii români nu numai că nu ştiau istorie a României (necesară – ca limba română, nu?), dar nici nu simţeau nevoie să „reţină” cutare dată – dacă nu era în directă relaţie cu o cartea de-a sa ori cu un neam al său. Iar istoricii români din exil. Singurul care a pus mâna şi a scris ce ştia – a fost multcri-ticatul Vlad Georgescu.

În demersurile mele de a aduna tot ce se putea – mai cu seamă despre Basarabia şi Bucovina – am ajuns şi la o mare bibliotecă ucraineană din Paris. Un „tovarăş” de manifestaţii anticomuniste îmi dăduse un bileţel de recomandare către custode – însă atrăgându-mi atenţia:

Să nu care cumva să spun că sânt basarabean – nici să par interesat de Basarabia, de Bucovina;

Să nu cer cărţi (nefolosibile pentru informare: biblioteca adunase numai „justificative ale Ucrainei”) – ci eventual hărţi ale „zonei” dintre Don şi Carpaţi.;

Realitatea a depăşit. Imaginaţia: mă aşteptam la oarecare mefienţă din partea unui ucrainean faţă de un neucrainean care cere o hartă a Ucrainei istorice – dar nici aşa: bătrânul custode m-a supus întâi unui interogatoriu în lege şi, cu toate că, după vârstă părea să fi fost militar ţarist, după îndârjire, după „inima pusă”, după ură, putea fi socotit un fost comisar de NKVD (ca să rămân în cronologie), pe scurt: un fost feroce internaţionalist devenit naţionalist feroce. În cele din urmă mi-a adus o mapă conţinând hărţi de stat major. Cu toate că îmi stăpânisem satisfacţia, ohranistul-enkavedist mi-o mirosise: drept care pur şi simplu mi-a zmuls din mâini mapa şi a plecat cu ea. Mi-a adus o hartă – mult mai puţin amănunţită. Însă când a aflat că vreau să o fotocopiez, mi-a luat-o şi pe aceea şi mi-a declarat că ei nu au nimic pentru mine!

Ofensat, am salutat şi am plecat – dar ajuns la uşă m-am întors. I-am spus moşului că n-am să uit niciodată cum „un ucrainean de-al meu îmi refuză bibliografie ucraineană!”- am scos cartea de identitate, i-am arătat numele (încă în primele luni ale exilului primisem telefon de la un omonim, care mă întrebase cum se pronunţă numele meu acasă la mine şi dacă nu sânt neam cu el – că el se trage de la Kiiv -i-am răspuns că numele se pronunţă, nu Homa, ci Goma şi este macedonean). Pentru moşul custode am rostit: „Homa.”, adăugând că nu vorbescc ucraineşte, dealtfel nici părinţii, dar ştiu că ne tragem. De la Kiiv. Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi, a fost pe pragul îmbrăţişării (şi cedării) – dar militarul (şi ucraineanul adevărat) din el s-a trezit şi, promiţând mereu mereu că altădată, altădată. M-a împins pe uşă afară.

Tot 9 ian.

— Seara: bolnav. Când m-am trezit din somn, la prânz (mă sculasem la 4, mă re-culcasem la 11) eram gata-trohnit. Mă doare gâtul, sunt ameţit, transpir, dureri musculare, etc. Cum e mai bine.

Duminică 10 ianuarie 1999

Şi mai rău. Mâine, luni, trebuie să mă duc la doctor. Am mai citit la Zaciu. Am mai corectat la Sabina, de trimis lui Radu Mareş. Va fi ajuns la Bucureşti Jurnal 1998 plecat vineri.

Luni 11 ianuarie 1999

Bolnav. Am fost la doctoresă, mi-a dat ceva medicamente (şi antibiotice), o să văd în cât timp mă fac bine.

Dimineaţa pe la 9,30 a sunat Laszlo de la Cluj: Dacia ar face un fel de lansare, dacă trimit un text de vreo pagină. Cred că am să încerc mâine, acum nu sânt în stare decât să consemnez telegrafic în jurnal.

Mi-a venit scrisoare de la Grigurcu. A murit mama lui. Dumnezeu să o ierte pe ea şi să-1 aibă în pază pe el: a rămas singur-cuc – mai corect ar fi: singur-basarabean. Am să-i scriu mâine – mai întâi lui, apoi, dacă mai am energie, am să fac textul pentru Dacia.

E frig afară. Nu am suferit în drum spre medic (mă încotoşmă-nasem), însă Ana, care nu e deloc friguroasă, spune că pe esplanada Noii Biblioteci bate un vânt tăios, de te seacă – până una alta ei i-a provocat. Inversul: i-a umplut ochii de lacrimi.

Zaciu (mă apropii de sfârşitul volumului 4): din ce în ce mai. Uman. Mai ales atunci când se se plânge el că prietenii îl neglijează apoi îl de-a dreptul evită; când se întreabă ce se va alege de el? Pe el cine-1 va ajuta?

— Cu un ton copilăresc-copilăros, impresionant.

I-am scris în seara asta lui Grigurcu – mâine pun la poştă:

Paris 12 ianuarie 1999 Dragă Grigurcu, Am primit trista veste.

Dumnezeu să o ierte pe mama ta; Dumnezeu să te aibă în pază.

Am trecut prin asta. Nimeni dintre cei vii nu te poate ajuta, oricât ar vrea. Dar povara se face mai puţin strivitoare când ştii că alături de tine (chiar la 3000 kilometri) se află doi-trei oameni, fiecare cu cimitirul său, gândin-du-se la tine şi la singurătatea ta.

De aici, de departe te îmbrăţişez – ai să găseşti în tine puterea „de a reveni cât de cât în lume”, cum scrii.

Te aştept.

Da, e un alt an – să fie mai puţin rău decât ceilalţi.

Prietenia lui

Marţi 12 ianuarie 1999

Azi dimineaţă am scris un text destinat a fi citit în timpul lansării Jumal-ului IV-V. Pentru a putea trimite faxul, a fost necesar să vorbesc întâi la telefon – s-a nimerit ca Radu Mareş să fie acolo. Pentru prima oară am dialogat altfel decât prin scris. Mi-a spus că mi-a trimis 15 exemplare, că mi-a scris o scrisoare lungă, în care îmi face tot felul de propuneri. Erotice (cred că am reţinut bine: erotice) – o să văd eu când o să vină şi o s-o citesc. Că, dacă sânt de acord, să-i comunic; dacă nu, să rup scrisoarea!

Ce mi-o fi propus să dau la publicat – ori să scriu?

Până atunci transcriu textul de care am vorbit (din superstiţie l-am datat: 11 ianuarie, deşi l-am scris azi, 12): [Vezi textul „Mesajul autorului”în Butelii., 19997

De bine ce am început să iau şi antibiotice, m-a apucat tuşea: nu pot sta culcat: mă înec de tuse.

Adineauri (pe-aici fiind ora patru şi jumătate) a prins a fulgui. Zăpadă de Paris: vine greu, se duce uşor.

Incapabil să lucrez.

O oră mai târziu: neînstare să stau în pat. Tuşesc.

Viscoleşte! La Paris!

Ora 23: venind Filip foarte târziu de la facultate, mi-a adus de la cutia poştală două colete cu cărţi: 15 exemplare din flecare jurnal. Domnule! Acest Radu Mareş nu va fî român – atât de normal s-a manifestat. Cine ştie cât îi costă pe români, în România, normalitatea.

Acum mă duc la culcare – sper să dorm, să nu mă chinuie tuşea.

Mare bucurie-mare. Am de unde da cu dedicaţie.

Miercuri 13 ianuarie 1999

Mi-a fost rău noaptea, am tuşit, nu m-am putut odihni. Dezagremente compensate de bucuria sosirii cărţilor de la Cluj. (.)

De mai mulţi ani (1992?) am faţă de prietenii „noi”, doar epistolari ori văzuţi faţă către faţă (Cistelecan, Podoabă) un permanent simţământ de jenă, de teamă – de culpabilitate: ei sunt oameni atât de minunaţi, curajoşi, valoroşi – iar eu îi. Trag la mine, înspre mine, după mine – ca să-i nenorocesc şi pe ei (cazul lui Laszlo, într-o măsură mai mică al lui Florin Ardelean). Ei bine, cine spunea că, după 89, dacă nu mai există teroarea exercitată de Securitate, de Partid (şi de Guvern -ca să nu se supere Păunescu fiindcă am uitat Trinitatea lui, metaforizată), a dispărut. orice fel de constrângere (iată: nu i-am zis teroare)? Ba da, ba da, iar rezultatele: prudenţa, evitarea, apoi dezangajarea, dezlipirea de X, „scandalagiu, „înjurător„; apropierea de Y, care poate fi unul nou (Liiceanu), dar un nou din tabăra veche: KKT Popescu, de care s-a lipit fostul meu amic Tudoran şi, am observat de la o vreme – cam după scrisoarea mea către el: coincidenţă – că şi România literară a încetat de a-1 mai „agresa„ pe aceste „foarte talentat prozator şi excelent – şi moral!