Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Avem biografii deosebite, dacă au chiar. Desperecheate. Totul ne separă (el a debutat, strălucit, la 23 de ani, eu: tern, la 33 – mai-mult-decât-modestul, ar zice Nichita; el a umblat – şi umblă încă – pe la amerindieni, în căutare de o acasă – eu sunt mulţumit că am găsit o acasă în ţara lui; el scrie în franceză – aici nu e nimic de deplorat, n-a fost niciodată: cu adevărat acasă mă simt în limbă). Dar „dincolo” ne întâlnim – mai degrabă, chestie de vârstă.

Oricum, m-a reconfortat auzindu-1 spunând că el nu are nevoie de „imaginaţie” – din moment ce are memorie. De asemeni, m-a bucurat să aflu (o bucurie geloasă!) că şi el este un olfactiv, în general, un adulmecător de femeie în particular (atât că pe el îl fascinează facerea-naşterea – pentru că îl obsedează moartea).

Ascultându-1 pe Le Clezio, mi-am adus aminte: ca de obicei, la mine, prima impresie este cea bună.

Decembrie 1989 a fost nu doar o ruptură „istorică” în general, ci şi o rătăcire a mea. Dar puteam eu oare să nu mă. Rătăcesc, în entuziasmul general? Puteam să nu savurez deznodământul la care naivul de mine credea că îşi adusese şi el obolul?

Eroarea mea, din decembrie 1989 şi până acum două-trei-patru săptămâni: reintrasem în timp, în prezent, nu doar cu „viaţa”, ci şi cu „opera”. Nu are importanţă, aici, cât de bună, cât de proastă este acea „operă” – contează că eu am coborât-o, am pământenizat-o, am crezut că fac bine, „aducându-o”, aici la îndemână, ca s-o pot folosi după plac; schimba după chef.

Am exagerat puţin, nu mult.

În fapt, cărţile, textele scrise înainte de decembrie '89 au rămas ceea ce trebuie să rămână: semne, pe hârtie, în aer, cu miroase ale trecerii mele pe-aici. Deploram nu carnea lor, ci privirea mea asupra lor.

Încă o dată: aş fi putut face altfel? Sigur: nu. Mai ştii: poate că a fost bine, aşa – acum pot să vorbesc despre asta.

Ziceam că, la mine, prima impresie se dovedeşte a fi cea bună; sau: nu chiar foarte rea.

Aşa cum „pornisem” în 20 noiembrie 1977 – când, plecând din România, am ştiut: în viaţa mea nu voi putea publica în româneşte, în România – pornisem. Corect, chiar dacă dureros. O vreme am crezut că radioul poate suplini, la nevoie, tiparul – nu cunoşteam proporţiile afoniei la români; o dată cu deziluzia pricinuită de Europa liberă, scriind pentru bani şi numai pentru bani, la Deutsche Welle (iar se va supăra amicul Focke dacă voi spune că D. W. este acel post de radio pe care nimeni nu-1 ascultă – fiind el ca un profet-nebun), am alunecat, pe nesimţite, în conştiinţa gratuităţii (am mai spus: eu primeam plată pentru articolele trimise – dar mă aşteptam şi la o răs-plată); conştiinţa deşertăciunii (deşertăciunii, toate fiind precum am zis): la ce bun? Cui slujeşte („dacă tot nu ascultă nimeni”, mă consolam, crezând că dacă m-ar fi chiar auzit confraţii, concetăţenii, simpa-trioţii, e-he-he, ar fi fost cu totul, dar cu totul altfel!

— Am avut timp, în aceşti trei ani, să constat cât reţinuseră din ceea ce auziseră, la radio, din gura Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, iubiţii scriitori.); si, în fine, conştiinţa postumităţii.

Corectez pe dată: nu cred nici cât negru sub unghie în „dreptatea postumă” – cine s-o împartă: tot ai-noştri-ca-brazii (sau fiii lor)?

— Voiam să spun că ceea ce se cheamă carte va prinde. Carne abia după ce eu nu voi mai fi în viaţă.

Recunosc: această (con) ştiinţă mă făcea profund nefericit: după ce că eram sărac, rupt în cur, far-de-noroc (şi far-de-ţară), să nu pot eu publica măcar o cărţulie, în româneşte? Atunci la ce bun să mai scriu (în româneşte)?

Şi, în acelaşi timp (hai să nuanţez: la puţin timp.) îmi ziceam: „Tocmai de aceea să continuu a scrie: fiindcă nu sunt publicat! In româneşte, din ce în ce mai. Intraductibil, cum se plânge Alain că fac dinadins.”

Atunci, în acele noduri de deznădejde şi jubilaţie, neavând organ pentru sfinţenie, m-am apucat de vocabularul, lista-de-cuvinte indispensabilă oricărui scriitor şi care a devenit, prin rostogolirea prin zăpadă, Alfabecedarul, monstrul de circa 75000 de cuvinte „noi” din care am reţinut „doar” vreo 42000 (şi am să mai suprim, am să tai-în-carne-vie!).

Miercuri, 2 iunie 1993

Nefericit: în ultima scrisoare I. I. I. crede că. Refuz dialogul, pentru că l-am anunţat că renunţ la publicarea dialogului nostru; şi că l-am rănit. Şi eu m-aş fi simţit rănit – dacă aş fi făcut ca el: de două luni îl tot rog să ia legătura cu Vlasie, în exact chestiunea dialogului.

Despre ce vorbeam ieri?

Despre marea libertate a. nepublicării în care trăisem până în decembrie '89 – atât că eu nu o percepeam ca libertate, ci ca nedreptate i ca pe o nefericire absolută.

Nu regret „ruperea”. Din contra: sunt bucuros că am putut publica. Desigur, aă fi putut „controla” derapajul, aş fi administrat altfel noua stare: ieşirea în public.

Pentru un scriitor normal (normal într-un regim comunist) a fost „anormală” apariţia mea – la propriu şi la figurat. În literatură se intră încet, încetişor (chiar dacă timpul, la unii, se comprimă, se respectă fazele, treptele de „iniţiere”), astfel încât cel care ajunge la o oarecare notorietate, are şi o „educaţie” (a căpătării notorietăţii); şi, faţă de confraţi, o legitimitate: ca şi în viaţa civilă, unde „are facultate (la bază)” constituie cununa, coroana, suprema (şi definitiva) consacrare. Ei, toţi ceilalăi, „au muncit şi au aşteptat” – fireşte, scriind; fireşte, „bătându-se” cu cenzura; fireşte, negociind cu puterea parcela de adevăr închiriată, năimită. Oricum, chiar „grăbiţii”, până şi genialii, au respectat, întocmai, Codul.

Şi iată-1 pe Cutare dând buzna în Codul lor, în ţara lor, în organizaţia lor de bază – în literatura lor! De unde vine ăsta şi cu ce drept?

— Fiindcă nu are niciunul!

Nu, nu am nici un drept – să dau buzna.

Măcar de aş fi bătut la Poarta României Eterne ca Vintilă Horia: cu cărţi despre Ovidiu, despre Boetius – eventual despre Dracula Ceauşescu – dar cu „cărţi despre Ivasiuc” (aici l-am citat pe Breban, vorbind – în scris, fireşte – despre Bonifacia), „despre Breban”, cum am făcut în Culoarea.? Dacă Gherla îl deranjase pe Varlam încă din 1976 (pentru ca în 77, când eu eram la Rahova, el, de la Paris, să-mi trimită o scrisoare de protest. la Gallimard), apoi ce să mai vorbesc de Patimile. Care i-a înfuriat nu numai pe legionarii declaraţi, dar şi pe „liberali”, nu mai puţin. Fanatici – ca acelaşi Varlam, ca Poghirc (!), dar mai ales ca Nae Evolceanu. N-am să pot uita „dezbaterea” despre Piteşti de la Sorbona, de acum câţiva ani (în iarna 1990-91 – fiind organizată cu prilejul venirii încoace a lui Voinea), când mi-a fost dat să aud: „N-aveai dreptul să scrii despre ceea ce nu cunoşti direct!” Iar când eu, uimit, l-am întrebat pe vechiul meu prieten Nae: „Atunci cine să fi scris, dacă cei care cunoşteau-direct nu au scris?”

La care blândul, delicatul şi din ce în ce mai adormitul Nae Evolceanu m-a pus la punct, cu firicelul lui de glas: „Să fi aşteptat să scrie întâi cei care cunoşteau-direct!” Asta era. Nae, aşa, adormit cum este, a sintetizat concepţia-despre-lume-şi-viaţă a deţinutului român: „Noi suntem cei mai viteji – fiindcă noi am suferit cel mai mult” – asta fiind una, model de logică românească; „Noi suntem stăpâni pe suferinţa noastră, să nu ne-o „scrie„ nimeni înainte ca noi, suferitorii, să o descriem!”

Dacă avem cunoştinţă de această doctrină, nu ne mai mirăm de nimic. Nici chiar de monopolul instituit de ei asupra suferinţei.

SFÂRŞIT