Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Şi acum, dând modestia la o parte: chiar dacă nu are strop de preţuire pentru valoarea prozei mele, totuşi, cinci dintre cărţile mele fuseseră scrise acolo, în România, trimise în Occident, dar eu aflându-mă, în continuare, în România – şi tot în România făcusem şi închisoare – adevărat, nu douăzeci de ani ca Valladares, dar cum să spun, exemplul (meu) i se găsea la îndemână. Ei bine, nu exist pentru V. D., decât cu un citat din nu mai ştiu ce articolaş publicat aici, în Occident, despre România, ca ţară de azil (altădată). În schimb (iar în cazul lui Virgil Duda, „în schimb”-ul nu este deloc întâmplător), este pomenit cu admiraţie fără frontiere „doctorul Ion Vianu, autor al admirabilelor articole” – pune la plural şi chiar dacă oarecum corijează ulterior, reiese că Vianu ar fi publicat în Viaţa Românească „o sumă de articole incendiare, dinamitarde, revoluţionare” (şi un amănunt: chiar dacă poartă alt nume de litere decât frate-său, parcă nu se făcea să-1 „aprecieze”, în scris – chiar dacă Lucian PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 210

Raicu merită aprecierile).

Virgil Duda este amnezic. Nu-şi mai aduce aminte – nu numai ce şi cum era el, în România şi cum şi cât de „curajos” se vădeşte – după ce a emigrat în Israel; însă nu-şi mai aduce aminte ce a scris în prima parte a propriului său eseu. Dar ce face el, propunând acel Institut? În prima parte, exact ceea ce. Nu doar propuseseră, dar chiar făcuseră exilaţii dinaintea lui; iar în problema „departamentului juridic”, să mă ierte Dumnezeu, dar n-aş vrea să fiu în pielea tiranilor judecaţi şi condamnaţi de Virgil Duda – după ce a ajuns în Israel; si, mărturisesc, nu mă tentează nici situaţia de deţinut reabilitat – din moment ce el nu cunoaşte nevinovaţi (şi poeţi) printre românii atât de dragi inemii lui şi se poartă peste mări şi. Mări, tocmai la Valladares. Iar listele de oameni demni, curajoşi „rezistenţi împotriva comunismului” sunt alcătuite în exclusivitate din evrei – vasăzică „poporul român nu este antisemit” – în schimb Duda este anti-goil Ce vreau să zic şi nu-mi vine să zic şi tare aş zice-o şi parcă n-ar fi rău s-o tac?

Că, în ultimii opt-zece ani (în mare, de la 1980 încoace), s-a petrecut ceva urât, ceva de compătimit (când ai putere să aban-donezi acuzaţia de-a dreptul) cu sufletul oamenilor. S-a rupt ceva şi a rămas aşa. Această ruptură se numeşte, din greceşte, skisis – şi dă o boală cunoscută şi teribilă.

Nu vreau şi nu am dreptul să pun diagnostice prietenilor, colegilor care au venit în exil în ultimii cinci-şase ani. Dar nu mă pot împiedica să mă întreb: cum este posibil ca un om să uite de la mână până la gură?

Şi pentru că Teodor Mazilu (altă târâtură) a fost, totuşi, bun prieten cu amândoi fraţii, îl citez pe el: „Uite că poate!”

Marţi, 5 septembrie 1989

Aş fi vrut să scriu despre altceva, de ceva care mă priveşte numai pe mine – dar pot? Nu-mi dă pace Virgil Duda cu a sa Patrie furată.

Să fi scris eseul doar aşa, dintr-un prea-plin reţinut atâta timp – până la frontieră? Şi asta, şi asta. Însă dacă ar fi fost asa, s-ar fi văzut, simţit prea-plinul, peste tot, nu doar în prima parte, cea atât de. Admirabilă.

S-ar putea să nu fi fost doar atâta; ci şi ranchiuna acumulată în decursul anilor de tăcere, de inacţiune. Ciuda împotriva celor care, la urma urmelor, acţionau şi îl acuzau şi pe el de inacţiune.

Să mă întreb cum aş fi reacţionat eu în locul lui – inutil. Dar PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 211 dacă aş forţa naturalul – ce aş fi făcut? Probabil aş fi scris acest eseu în ţară (vreau să spun: în România); l-aş fi trimis, din România în Israel, cerând să mi se publice acolo.

— Aş fi avut măcar scuza că dinăuntru aşa se văd lucrurile: strâmb, drept, nu contează, din moment ce realitatea de acolo, din România, e strâmbă, strâmbată – şi noi o dată cu ea. Mi-aş fi zis că măcar în ceasul al doisprezecelea risc şi eu ceva – ei, ce mi s-ar fi întâmplat? Ar fi fost dat afară din ţară?

— Dar tot avea el de gând să se de singur afară din România, să plece în Israel!

Am impresia că am mai scris asta, nu contează, repet: s-ar putea ca V. Duda să-şi fi construit conştient eseul astfel: vasăzică, trei sferturi din text pregăteşte terenul tezei: va fi luat în serios, nimeni nu-i va contesta ceea ce va spune mai încolo, din moment ce – mai încoace – a spus deja, pe multe pagini, că inacţiunea Românului, dacă nu este chiar o calitate, atunci nu este nici cusur; şi după ce a spus, în lung şi-n lat, că poporul român nu este antisemit, nu va risca să fie tratat de „antiroman” atunci când. Scriitori şi opere sunt citaţi de el, după criterii de. Rasă *); şi nici nu va fi acuzat. Când îi va acuza pe „disidenţii români” – în totalitate români.

1) Abia de curând, citind, în ultimul număr al revistei Agora (iulie-decembrie 1993), textul Ilenei Vrancea: „Sensul unic al amneziei selective – secvenţe israeliene”, mi s-a făcut lumină. Retroactivă în cap: Leon Volovici (pe care Ileana Vrancea îl acuză de falsificare a citatelor – deci de falsificare a adevărului despre masacrarea evreilor români în timpul guvernării Antonescu) este un vechi prieten al lui Lucian Raicu; probabil şi al fratelui său, Virgil Duda -oricum, atunci când acesta din urmă a ajuns în Israel, 1-a găsit pe Volovici acolo ăi desigur, au discutat.

În esenţă, I. Vrancea îl acuză pe Volovici de a-i fi atribuit lui Th. Lavi, istoric onest al pătimirilor evreilor, citate din notoriul colaboraţionist al Bucureştilor, Jean Ancei – întâlnindu-se astfel (iată că şi evreii au „thracii” lor!) cu. I. C. Drăgan!

— Atunci când „îndulceşte” antisemitismul românilor, ba despre Mareşalul Antonescu spune (cu adevărat: Ancei şi nu cum pretinde Volovici: Lavi): „adept al unui antisemitism ponderat şi ne-rasist în esenţă.” – asta ca să se facă plăcut regimului Ceauşescu, şi, desigur, următorului: Iliescu.

De la Volovici va fi luat Duda „teoria antisemitismului ponderat şi ne-rasist în esenţă” – al poporului român.

Blegul de mine: ar fi trebuit să simt încă din 1972 – când aici, la Paris fiind, dactilografiasem pentru Ethos eseul semnat – conspirativ: Nicolae Niculescu: „Secretul Scrisorii pierdute”. Numai că, atunci (în 1972) eseul cu pricina mi se părea doar prost – i-am spus şi lui Cuşa PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 212

(care a râs), Monicăi şi lui Virgil (care au protestat cu putere) – nu însă şi suspect. Abia prin 1988 – oricum, după moartea lui Steinhardt, Monicii mi-au divulgat marele secret: Nicolae Niculescu este. Nicu Steinhardt – însă atunci mi se ştersese impresia eseului. În fine, când am citit minunatul Jurnal al fericirii, am constatat că evreul Steinhardt era. Suspect de tolerant cu românii (în general); nu numai că nici el nu se plângea de antisemitismul lor, ci, de ce nu: îi zugrăvea ca adevărar filosemiăi din tată-n. Decebal!

— De aici „omenia” cu care îl copleşeşte, pe Caragiale şi pe toţi românii, în eseul pomenit, dar şi cochetarea lui cu legionarismul (dacă spun: antisemit, comit un pleonasm).

Însă la fraţii Duda-Raicu funcţionează, cum am spus despre cel mic, „balanţa” ex-clusivismului; simţind că. Prea a făcut-o de oaie, lăudând „omenia românească”, atunci când e să citeze nume ale celor discutaţi, pune în mişcare o/'compensaţie„ abuzivă, operează o strictă, selecţie. Unilaterală – dacă se poate spune aşa ceva. Aşa cum Duda, vorbind de „adevăraţii” disidenţi, îi găseşte numai în persoana Mandelstamilor, iar când este vrba despre scriitori care au suferit puşcăria (nu-i pomeneşte nici măcar din greşeală pe unii mai de la stânga: Ştefan Popescu, ori Nisipeanu – fost miliţian!

— Ori Caraion – ce să mai vorbim de Gyr, Crainic, V oiculescu, Noica, Paleologu, Balotă, Marino, Dimov.), se osteneşte să caute taman în Cuba, pe Valladares (nu va fi ştiind că acesta devenise, în puşcărie, poet creştin?

— Catolic pe deasupra?!); deci, aşa cum Duda, invocând pe autorii de texte anticomuniste, din România, găseşte unul singur: Ion Vianu.

— Aşa ei frate-său, Lucian Raicu: pentru el, singurul scriitor care a zugrăvit universul penitenciar este. Primo Levi. Am observat în câteva din textele dela Europa liberă aceste. Preferinţe exclusiviste care nu-i fac onoare lui Lucian Raicu – iată ultimul, tot din Agora, din care am mai citat: Executându-1 – pe bună dreptate (şi cu argumente!) pe Alexandru George, pentru acel idiot text despre „disidenţi, opozanţi şi rezistenţi”-publicat, cum altfel: la Manolescu în România literară (2/93).

— Lucian Raicu, fără să pomenească un singur nume din cele incriminate de „rezistentul” Al. George (nici în rău, nici în bine), îl trimite pe cititor la. Bronislaw Geremek. De ce la Geremek? Vorba lui Paul Barbăneagră: „De ce nu?!” Jumătate din text îi este consacrată acestuia – Al. George nu-1 pomenise – ce contează! Îl pomeneşte Raicu, „apărându-1” de Al. George.

Acum ce „pretenţii” să avem: să vorbească (sărindu-le în apărare) despre Tudoran? Despre Dinescu? Despre Goma? Bine, dar ăştia sunt şi scriitori şi români şi colegi de breaslă cu el, cu Lucian Raicu – ce să spună despre ei: că aceştia protestaseră deschis, pe când el, Raicu (dimpreună cu fratele său, Duda) tremura – şi tăcea? Nu-i mai bine să PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 213 dea exemplu de. Departe? Care exemplu să nu-1 atingă pe exemplificator nici măcar cu o aluzie? Şi, bineînţeles, sub pana lui Duda, autorul de texte „disidente” cel mai important din România este Ion Vianu; pentru frate-său, Lucian Raicu, cel mai abject atac al „opozantului” Al. George era. Cel împotriva lui Geremek – deloc pomenit, dar evreu şi el (n.a. din nov. 1993).

Miercuri, 6 septembrie 1989

Am irosit întreaga zi de ieri, recitind textul lui V. Duda. La ce bun? Ca să vorbesc cu. Raicu? De proza lui frate-său, despre care, la sfârşitul lui iulie, imediat după ce citisem prima oară, îi spusesem de bine? Chiar promiţând un demers pe lângă editura Julliard?

N-ar fi mai bine dacă m-aş ocupa de proza. Mea? Şi de ale mele?

Tot ieri, umblând prin hârtii, am dat de o scrisoare a mea adresată lui Nego şi neexpediată în care, cu ocoluri, cu ezitări, începusem a-i spune oful. Am renunţat, acum nu ştiu de ce atunci renunţasem să trimit scrisoarea – dar asta-i.

Problema mea: orice-aş face de-acum încolo, tot nu devin scriitor român. La urma urmei: scriitor. Nu dau vina pe evenimente, ci doar le amintesc: Aşadar, debutez în decembrie 1966, cu povestioara „Când tace toba” (titlu găsit de Sânziana Pop şi de Gică Iuteş, „naşele” mele); mai public fragmente, chiar din Ostinato – dar nu din Uşa., cronologic, următoarea, ci din In Cerc; în august 1968 îmi apare volumaşul Camera de alături, despre care au scris Valeriu Cristea şi LĂcian Raicu. Eram o „promisiune”.

Or, promisiunea nu s-a confirmat, s-a întâmplat altceva: autorul a făcut ceea ce încă nici un scriitor român nu mai făcuse până atunci, „s-a mutat” cu publicatul în altă parte, în alte limbi, el continuând să scrie în româneşte şi continuând să-şi aibă domiciliul stabil în România.

În 1971, în octombrie, mi-au apărut, simultan la Gallimard şi la Suhrkamp, traducerile în franceză şi germană din Ostinato. Dacă până atunci mai existau „speranţe” (de publicare, în România), o dată trecut acest. Rubicon, nu a mai existat întoarcere. Culmea: autorităţile, atotputernicele, n-au fost în stare să mă pedepsească aşa cum ştiu ele (şi cum ştiam eu, pe pielea mea, că se pricep să o facă). Adevărat, din martie-aprilie 1970 nu mai aveam dreptul să public – nici fragmente de proză, nici articole, nici măcar traduceri (în toamna lui 70, şpalturile la Pe patul de PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 214 moarte al lui Faulkner ziceau că există un singur traducător: Horia Florian Popescu, numele meu dispăruse ca prin farmec. „Greşeală de tipografie”, zice Gafiţa; „Lasă, monşer”, zice Preda, „că nu Faulkner te-a făcut pe dumneata – şi ce dacă nu-ţi apare numele ca. Co-traducător?” Am ţinut-o pe-a mea, dar cartea tot n-a apărut, în România, decât în absenţa mea, în vara lui 72, primele exemplare mi-au parvenit în Germania, la Editura Suhrkamp); apoi, după întoarcerea din Occident, în 73, am aflat că (cu contribuţia colegială a lui Dimisianu) fusesem dat afară de la România literară. Dar atât. Atât, în sensul că nu m-au şi arestat. Am rămas membru al Uniunii Scriitorilor, până în 77, la arestare.

Bun, astea sunt evenimentele. Fireşte, în primii ani de ilegalitate – să zicem, din aprilie 70, când am publicat pentru ultima oară în România (ba nu: ultima oară am publicat – şi tot în România literară, articolul „Pământ de flori” – după cutremur, prin 25 sau 27 martie 1977.), în primii ani, zic, nu am simţit, resimţit această lipsă; pentru că era o compensaţie colosală, în ochii românilor: să publici în Occident! Şi nu oriunde, ci la Gallimard! Ce-ţi mai păsa dacă eşti sau nu publicat şi în româneşte?

Nu-mi păsa. Deşi mă gândeam că cine ştie, poate-poate că odată şi-odată. Voi publica şi în româneşte, dacă nu la Bucureşti, atunci la Paris, la editura lui Cuşa.

Fiindcă Ioan Cuşa îmi promisese, se jurase că îmi publică în româneşte, cel puţin Ostinato; încă de pe când eram la Paris, în 72, el făcea „preparative” în vederea editării. De ce nu l-aş fi crezut? Cum aş fi putut să mă îndoiesc de cuvântul lui? Din acest motiv, de cum m-am întors în România, în iunie 1973, am început să aştept. Şi cartea românească a mea, publicată de Cuşa.

Între timp, mi-au apărut – în franţuzeşte, e drept – Gherla, în 1976, la Gallimard; ştiam că e gata traducerea în suedeză a aceleiaşi cărţi, la Coeckelberghs Vorlag; era gata de publicare şi în Cerc, ba chiar şi Gardă inversă – tot la Gallimard.

Dar nu şi Ostinato în româneşte.

Când am venit în exil, în 77, am înţeles că. N-are să fie prea curând; apoi prin '80, când Cuşa, deja bolnav, mi-a mărturisit că n-a putut, că n-a avut voie (!) de la camarazii săi, legionarii, să mă publice – cel mai îndârjit opozant fiind D. Bacu.

Cred că după moartea lui Cuşa am început să sufăr, de asta. O licărire de speranţă: când Focke şi-a făcut editură – mi-a publicat Patimile după Piteşti, însă în germană (drept care s-a ruinat materialiceşte – adevărat, şi din pricina revistei Contrapunct), nu în româneşte.

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 215

Când am înţeles că doar dacă o să câştig la loterie o să pot să mă public în româneşte.

Cu excepţia Monicăi şi a lui Alain, toţi cei cărora le mărturiseam „visul” meu credeau că mă alint, că fac pe interesantul: să ai, publicate, atâtea amar de cărţi, în Occident, în traduceri şi tu să te plângi că n-ai măcar una în româneşte – dar e indecent! E o obrăznicie, o bătaie de joc la adresa celorlalţi scriitori români care publicaseră, în România, în româneşte, nu puţine cărţi – ei şi? Atâta vreme cât Românul nu publică în Occident – mai ales la Paris – nu-i scriitor!

Ei uite, eu văd lucrurile viţăvercea: dacă nu ai publicată în limba în care gândeşti şi scrii măcar o carte, nimica nu eşti. Aşa că au dreptate barbiieugeni şi tituşiipopovicezi de la Bucureşti, atunci când spun că eu nu suntscriitor; ori sunt: un fel de scriitor-fară-cărţi.

Nu e un alint. Să încerc să spun de ce anume: Joi, 7 septembrie 1989

Am înţeles – şi înţeleg, în continuare – scrierea prozei ca un permanent dialog cu ceilalţi (fireăte, mă gândesc la critica literară). Nu neapărat (nu, deloc) aşteptând dinspre ea sfaturi: ce să fac în viitor, ce să nu mai fac – dar ca să nu mai am senzaţia că sunt singur pe lume, că scriu în gol, că vorbesc în pustiu. Un romancier, cred, se poate retrage din lume, fără nevoie de confruntări, abia după ce a atins o vârstă şi o experienţă (şi o obişnuinţă a dialogului cu semenii); însă nu ca mine, chiar de la început; şi nu ca mine, structural doritor de dialog. Încă o dată: nu aşteptam, nu căutam sfătuitori, nu neapărat, ci doar confir-matori ai incertitudinilor mele, în scris. Rare au fost prilejurile în care am aflat, de la celălalt, vreo „noutate” (în da şi în nu); şi chiar atunci, „revelaţia” nu mă făcea să execut, pe dată, corecturile, ajustările, „ideile” acelora. Însă îmi erau necesare: auzindu-le (eventual, citindu-le – dar de unde norocul acesta?), le înregistram, în general, le acceptam, mental, dar tot mental, simultan cu discursul celuilalt, îmi fabricam o nouă variantă sau doar o altă vedere a aceleiaşi laturi.

Profit am tras şi din „dialogurile” cu cenzorii – ei îmi dădeau o sumă de „idei” – iar eu, pe viţăvercea, re-veneam pe manuscris, re-faceam, re-potriveam. Dar, repet, cu cenzura: numai pe din-contra – ceea ce va fi fost „curajos” din parte-mi, mai ales că pierdusem speranţa că manuscrisul are să fie publicat vreodată, chiar fără din-contrele sugerate de înşişi cenzorii, cu atât mai puţin cu ele.

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 216

Despre scrisul meu au dat seamă doar Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, am mai spus-o. În toamna lui 1968, în legătură cu Camera de alături. Au fost cronici în general elogioase, prevăzând un „viitor” autorului, însă, chiar atunci şi pe loc, resimţeam o surdă nemulţumire: Camera de alături nu era doar un pasaj obligat al meu, un prim volumaş cu care debutantul român îşi deschidea cariera, viaţa, scrisul – şi numai după acea probă (sau vamă) putea trece mai departe, la „adevărat” roman -ci, din capul locului, un fals contract pe baza căruia făcusem o falsă muncă şi primisem o falsă răsplată. Era o chestie inutilă, pe de o parte, pentru că, cronologic, prozuliţele din volumul publicat erau ulterioare romanului Ostinato; pe de altă parte, nu mă simţeam deloc în largul meu în piesele de mici dimensiuni. Însă cedasem „cerinăţelor”, mai degrabă sociale decât politice, adică „legii” potrivit căreia un prozator îşi face clasele şi armele în proza scurtă – schiţă – apoi trece la „o fază superioară” (ca dimensiuni, se înţelege, legea cu pricina fiind una cantitativă); şi abia după ce dă dovadă la această sui generis muncă-de-jos, are dreptul să. Pună pe şantier un roman (şi el, de mari dimensiuni.). Or eu, chiar dacă fusesem student la Fabrica de Scriitori, unde ni se băgase în cap şi această scară a valorilor (!), simţeam, credeam că „proza scurtă” este un gen de sine stătător; că există o structură de „schiţist”, deosebită de aceea de romancier şi chiar dacă existau exemple de scriitori buni care scriseseră bine, „scurt”; apoi bine, „lung” – eu simţeam că exemplele nu sunt exemplare în ceea ce mă priveşte. Mă gândeam mai cu seamă la Caragiale şi la Cehov: scriitori mari, geniali scriitori, ei erau ce erau (printre altele) prin prozele lor scurte, model al genului – dar niciunul, nici altul nu erau şi. Romancieri. Aveam şi o explicaţie: şi unul şi celălalt erau dramaturgi: o piesă de teatru se scrie, având, de la început, o vedere de ansamblu a întregului, nu ca romancierii, pornitori la drum neştiind unde vor ajunge.

Din această pricină, cu toată simpatia pe care o nutream faţă de onirici, nu puteam subscrie şi la programul lor „exterior”, adică, în proză, mizând pe moment, pe schiţă, eventual pe „micro-roman”; şi nu eram deloc de acord cu cei care susţineau (Sorin Titel, de pildă) că proza scurtă este nucleul unui viitor roman; eram convins că un asemenea roman, fie şi de o mie de pagini, va păstra caracterul schiţei (o cred şi acum, Ţepeneag fiind emblematic din acest punct de vedere, „romanele” lui sunt dilatări artificiale a ceva-altceva).

În viaţa mea normală, de scriitor normal (care a durat de la sfârşitul lui '66 până la începutul lui 70 – în mare, fiindcă includ şi „preludiul” de. Debutant – despre care, în general, nu se scrie, PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 217 se aşteaptă primul-volum; de asemeni, perioada '69-70 în care, deşi publicasem un volumaş, deşi continuam să public fragmente de romane în periodice, eram deja un. Suspect care-şi trimisese manuscrisele refuzate de cenzura românească în Occident – deci, nu se scria despre scrisul meu!) şi care a durat, în mare, trei ani, iar în realitate, doar vreo trei luni: cele de la sfârşitul lui '68, atunci gustasem şi eu din „normalitatea” vieţii de scriitor: avusesem două cronici (!); bune. Însă şi mai important, pentru mine: puteam discuta, normal, cu amicii scriitori: la redacţie, la un pahar, la mine, la ei, la plimbare. Discutam despre ale noastre, despre ale lor, despre ale mele. Şi ce bine era! Pe atunci mi se încredinţau manuscrise, încredinţam manuscrise – aveam ce discuta. Şi profitam de discuţii.

Or, din '69, de când am anunţat, în plină şedinţă a Uniunii Scriitorilor, că am trimis în Occident manuscrisele refuzate de cenzură (o făcusem din. '68, dacă nu chiar din '67), amicii au început să fie foarte. Ocupaţi; să nu mai aibă „disponibile” manuscrise de-ale lor, să nu mai aibă timp de-ale mele. Vorbesc acum de Dana Dumitriu. Cu ea mă înţelesesem cel mai bine; şi ea scria proză – în plus, scria şi critică. Apoi era între noi o compatibilitate fertilă, speram, de ambe părţi. Numai că Dana fusese amică intimă a lui Nichita Stănescu; a lui Ţoiu; a lui Tomozei – şi chiar dacă în acel prezent relaţiile cu ei erau doar de prietenie, ceva-ceva rămăsese la ea, în ea, din bărbaţii care trecuseră prin casa ei (aşa gândeam atunci, nu mi-am schimbat părerea între timp). Dana (o, dar nu numai ea!) avea un acut simţ al „pericolului social”, aşa că, după „declaraţia” mea de la Uniune, chiar dacă era, în continuare, amabilă, chiar caldă, la redacţie, nu mai puteam reveni la. Intimităţi – fireşte, prin asta înţeleg numai şi numai încredinţarea de manuscrise. Cu Lucian Raicu nu eram în relaţii atât de bune nici înainte, aşa că, după, nu am înregistrat vreo schimbare (deşi, când l-am solicitat, a dat, fără ezitare, un referat favorabil pentru Ostinato, la editură).

În afară de Mazilescu – care a rămas, în continuare, disponibil şi după '69 – am mai putut da manuscrise la citit doar lui Valeriu Cristea şi lui Sami Damian. Valeriu, fără să-mi ceară, direct, mă întreba dacă am mai scris ceva. Şi aşa, din. Întrebare în răspuns, îi dădeam. Cu Sami Damian situaţia era oarecum diferită. Relaţiile noastre erau bune, dar. Rele. Eu eram redactor la secţia proză, el adjunct şi responsabil cu proza publicată în România literară – iar când a venit Breban şef-mare, Sami a devenit braţul său drept. Aveam cu el (cu Sami) aproape săptămânal conflicte: în sertarele mele zăceau, de luni, uneori de ani, proze bune – însă el nu le publica: erau prea. „aşa”. Adică, PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 218 bune prozele, nimic de zis, autorii au talent, însă prozele lor nu sunt. Bune; fiindcă nu era momentul. Sami publica, consecvent, „protejaţi” de-ai săi, Radu F. Alexandru, Simu, Andru, Schwartz, Giugariu – autori şi texte fară-probleme, dar nu ar fi „riscat” în ruptul capului să publice texte bune-rele.

Cea mai grea vină a lui Sami Damian a fost nepublicarea Gabrielei Adameşteanu. Manuscrise de-ale ei (fragmente din prima ei carte) zăceau în sertarul meu de peste un an, Sami citise, Sami plăcuse – Sami nu publicase. Zicea Sami-Sămiţu râzând şi roşind ca o fată mare (ce-a rămas): „E foarte bună Adameşteanca, dar prea scrie ca tine”.

Eu negam vehement – ce-i aceea: scrie ca mine?

— Apoi o răsuceam: „Dar eu, totuşi, public (încă mai publicam – asta se întâmpla înainte de martie 70) – de ce n-ar publica şi ea, dacă scrie. ca mine?”

La care Sami, cu logica lui sucită: „Fiindcă ea încă n-a publicat nimic, iar de debut – nu-i momentul. Poate-ţi dă alte proze, cu mai puţine probleme.”

Naiv, crezusem că-1 scurtcircuitez pe Sami dacă mă adresez direct lui Breban. Breban, uluit la culme: „Dar cine-i asta, Adamescu, ori cum îi mai zice? N-am auzit de ea!” „Dacă o debutăm, o să auziţi de ea” am zis.

S-a uitat pieziş la mine: „în revista mea debutez numai valori, numai oameni cunoscuţi!” „Si cum rămâne cu debutanţii care aşteaptă de luni, de ani de zile – până şi dumneavoastră, tovarăşe redactor-şef, aţi fost cândva debutant”, i-am zis.

Breban s-a încruntat, a făcut un gest de. Respingere a unei asemenea bănuieli (debutant, el? Niciodată!) şi m-a expediat: „Revista mea publică numai consacraţi, necunoscuţii să se adreseze la Luceafărul”!

Nu din pricina recomandării-preţioase a lui Breban am dus manuscrisele Adameşteancăi la Luceafărul, dar de ce să le mai blochez şi eu? Gică Iuteş şi Sânziana Pop au publicat aproape numaidecât – restul se cunoaşte.