Periodizarea istoriei şi civilizaţiei bizantine


Măsuri interne de consolidare a statului



Yüklə 306,37 Kb.
səhifə6/6
tarix11.09.2018
ölçüsü306,37 Kb.
#80989
1   2   3   4   5   6

4. Măsuri interne de consolidare a statului

Iustinian I a depus o constantă strădanie pentru apărarea teri­toriului ţării. În acest scop se impunea de urgenţă realizarea unei reforme administrative. Justiţia, datorită obscurităţii şefi­lor, era mediocră şi arbitrară. Administraţia era venală şi corup­tă iar una din cele mai grave urmări ale acestei situaţii era că impozitele se strângeau greu. Iustinian I avea înclinaţii spre or­dine, dorinţă de centralizare administrativă şi grijă faţă de bi­nele public, astfel că nu putea tolera starea internă pe care o moştenise. Pentru marile sale planuri avea nevoie de foarte mulţi bani. El a iniţiat, deci, o dublă reformă. Pentru a da Imperiului „legi sigure şi indiscutabile”, a încredinţat ministrului său, Trebonian, realizarea unei mari opere legislative. O comisie formată din zece specialişti, reunită în 528, a strâns, clasificat şi sistematizat principalele decrete imperiale promulgate după domnia lui Hadrian (117-131). Este vorba, în special, de unele coduri legislative întocmite în timpul lui Diocleţian; Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus precum şi Codex Theodosianus. A rezultat Codex Iustinianus publicat în 529 şi din care s-a scos o nouă ediţie în 534. A urmat apoi realizarea tot de către o comisie, a Digestelor şi Pandectelor în care, în­cepând cu anul 530, au fost strânse toate hotărârile juriştilor din secolele II şi III, operă uriaşă, încheiată în 533. Institu­tele rezumau într-un manual pentru studenţi, principiile noului clrept. În sfârşit, o culegere a ordonanţelor (Novelle) publicate de Iustinian I între 534 şi 565, completau impozantul monument rămas sub numele de Corpus juris civilis. Rezultă din această uriaşă operă legislativă ideea de stat şi teo­ria absolutismului imperial dublate de o puternică influenţă e spiritului creştin în dreptul privat.

Această mare operă legislativă a stat la bazele învăţământu­lui juridic organizat pe noi principii la Constantinopol, Beirut şi Roma.

Cu toate greşelile inerente, cu toată graba care a dat naştere la repetări şi contradicţii, cu tot modul stângaci în care au fost reformulate capodoperele dreptului roman, aceasta a fost o foarte mare operă, una dintre realizările capitale ale istoriei umanităţii. Dacă în Evul Mediu dreptul lui Iustinisn a furnizat puterii imperiale fundamentele sale absolutiste, pentru Occident a contribuit la ideea de stat şi a elucidat principiile organiză­rii sociale. Un element important l-a constituit faptul că în rigoarea bătrânului drept roman a introdus principii creştine şi, prin aceasta, elemente până atunci necunoscute: moralitatea publică şi umanismul.

Pentru a reforma administraţia şi justiţia, Iustinian I în 537 a promulgat două mari ordonanţe prin care impunea funcţionarilor noile sale pretenţii, cerându-le, în primul rând, o scrupuloasă onestitate în raporturile cu supuşii. A abolit cumpărarea funcţiilor. A reorganizat administrarea justiţiei şi poliţia capitalei. A dat un mare avânt în tot Imperiul lucrărilor publice punând să se construiască drumuri, poduri, apeducte, băi, teatre, biserici şi a refăcut magnific Constantinopolul parţial distrus de răscoala din 532.

În 554, Iustinian a promulgat Pragmatica Sancţiune prin ca­re a reorganizat teritoriul Italiei alipite Imperiului. Cu aceas­tă ocazie au fost repuse în drepturi vechile instituţii, incompa­tibile cu realităţile secolului al Vl-lea. A fost restabilit sclava­gismul şi ordonată reîntoarcerea colonilor şi sclavilor eliberaţi de regele ostrogot Totila.

Au fost încurajate industriile. În timpul lui Iustinian I, doi călugări au adus din China, pe la 552-554, secretul mătăsii care a permis apoi Siriei s-o fabrice, salvând Bizanţul de importul acestei importante ţesături.

Totuşi, cu toate bunele intenţii ale împăratului, reforma administrativă a eşuat. Povara extraordinară a cheltuielilor, ne­cesitatea permanentă de bani, au statornicit o tiranie fiscală atroce, care a dus, Imperiul la mizerie şi l-au ruinat.



5. Politica religioasă

Ca aproape toţi împăraţii care, după Constantin cel Mare s-au urcat pe tron, Iustinian I s-a preocupat de Biserică din ra­ţiuni de stat mai mult decât din plăcerea de dispute teologice. Concepţia sa cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat a fost clar formulată în Novella a VI-a: „Două mari daruri s-au dat oamenilor prin graţia divină: preoţia şi autoritatea statului (sacerdotium et imperium). Preoţia poartă grijă de cele duhovniceşti iar cealaltă îngrijeşte de cele pământeşti; amândouă având aceeaşi origine, sunt podoabele vieţii omeneşti”. Acest text consacră nu numai principiul simfoniei dintre cele două puteri dar, extrapolat, şi rolul deosebit pe care trebuie să-l joace împăratul în acest raport.

Pentru a-şi dovedi zelul întru cele ale credinţei, a combătut deschis pe eretici ordonând, în 529, închiderea Universităţii din Atena unde mai funcţionau, pe ascuns, câţiva profesori păgâni. Tot acum a luat măsuri împotriva unor aristocraţi şi a altor persoane care se făceau vinovate de practicarea în secret a ritualilor păgâne. Dacă refuzau să se iniţieze în doctrina creştină şi să se boteze, aceştia erau exilaţi şi li se confiscau toate bunurile. Iustinian I a întărit legile împotriva maniheenilor, montaniştilor, evreilor şi a samarinenilor.

Pentru a-şi asigura succesul acţiunilor în Occident, Iustinian I a avut nevoie să menţină buna înţelegere cu papalitatea. Pentru a restaura în Orient unitatea politică şi morală, ar fi trebuit să apere pe monofiziţi, mai numeroşi şi mai puternici în Egipt, Siria, Mesopotamia şi Armenia. Între Roma care îi cerea condamnarea ereticilor separatişti şi Teodora care îl sfătuia să se întoarcă la politica de unitate a lui Zenon şi Anastasie, nehotărârea lui Iustinian I a făcut să se menţină, chiar sub semnul incertitudinii, un Imperiu ameninţat din toate părţile.

Pentru a fi pe placul Romei, a convocat un sinod local la Constantinopol, în 532-533 pentru a împăca pe ortodocşi cu mono­fiziţii. Fiecare partidă, ortodoxă şi monofizită, a fost chemată să trimită câte şase episcopi. Lucrările s-au desfăşurat la scurtă vreme după răscoala Nika. Rezultatul a fost negativ nereuşindu-se împăcarea celor două tabere deşi Iustinian I în persoană a ţinut să fie de faţă la şedinţa a treia. Un nou sinod s-a deschis la 2 mai 536, tot la Constantinopol, Iustinian, dezamăgit de rezul­tatele primului, dorind pe această cale să ia unele măsuri împo­triva monofizitismului. Aici s-a hotărât depunerea patriarhului Antim al Constantinopolului (535-536) acuzat de erezie. Hotărâri­le luate aici loveau căpeteniile monofiziţilor cu care Iustinian a încercat până atunci să realizeze discuţii teologice spre a-i atrage la Ortodoxie. Cei condamnaţi trebuiau să se abţină de la orice fel de prozelitism: să nu boteze şi să nu pregătească Sfânta Cuminecătură dând-o cuiva, să nu răspândească învăţăturile lor eronate nicăieri. Trebuiau să predea ortodocşilor toate bunurile de care dispuneau: biserici, case, pământuri. Patriarhul Teodosie al Alexandriei a fost exilat iar Sever de Antiohia a trebuit să ia calea pribegiei.

Se pare însă, că pentru a fi pe placul Teodorei, i-a lăsat pe monofiziţi să-şi reconstituie propria Biserică. În 543, Iacob Baradai, episcop de Edessa, reuşeşte să dea o organizare Bisericii monofizite din Asia Mică, Siria şi Egipt, al cărei conducător a devenit, din 550, Pavel, patriarhul de Antiohia. După numele întemeietorului ei, Biserica s-a numit iacobită.

În 553, prin edict imperial a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic la Constantinopol, care a încercat să realizeze o împăcare între ortodocşi şi monofiziţi prin condamnarea celor trei adepţi ai nestatorianismului: Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cyr şi Ibas din Edessa. A fost o continuare a clarificărilor începu­te în 543. Ea a rămas în istorie sub numele de disputa celor trei capitole. Condamnarea lor n-a adus linişte în Imperiu, ea contri­buind şi mai mult la separarea religioasă a provinciilor din Apus de cele din Răsărit.

Iustinian I nu s-a lăsat copleşit de această nereuşită şi a încercat să găsească o formulă de pace care să mulţumească pe toată lumea. În acest sens a considerat că doctrina afartodochetă poate aduce o rezolvare a disputelor. Potrivit acestei doctrine, care era o formă de monofizitism extrem, corpul Mântuitorului ar fi fost imun atât la păcat cât şi la suferinţă. În 564 el a proclamat prin edict afartodochetismul ca fiind o doctrină orto­doxă şi a cerut episcopilor să o recunoască. Aceştia însă au re­fuzat. Puţin mai târziu, Iustinian I a murit.

O preocupare permanentă a împăratului a fost reformarea Bi­sericii. Au fost promulgate legi care să combată simonia, pentru a promova alegerea ca episcopi a persoanelor celor mai vrednice, Iustinian I a arătat o grijă deosebită faţă de mănăstiri considerându-le deosebit de necesare în viaţa statului. El a dat legi de reglementare a statutului acestora punând accent pe viaţa în comun (chinovitică), obligând pe călugări să trăiască în mă­năstiri, sub conducerea egumenului. Era împotriva călugărilor cer­şetori şi a limitat chiar numărul anahoreţilor ( a sihaştrilor ). A luat măsuri împotriva mănăstirilor mixte, de bărbaţi şi femei, destul de numeroase încă pe vremea sa. Călugării erau obligaţi să rămână fideli opţiunii lor iniţiale. Cel ce abandona mănăsti­rea trebuia dus înapoi cu forţa iar dacă o părăsea din nou, era trimis în armată fară să mai poată beneficia de bunurile şi de situaţia sa juridică anterioară.

Iustinian I a fost şi un mare ctitor de biserici. În vremea sa se întâlnesc toate tipurile de construcţii în acest domeniu dar, tot mai evident, a fost perioada tranziţiei de la tipul bazi­licii de pe vremea lui Constantin cel Mare spre cel poligonal care va da trăsătura specifică arhitecturii eclesiastice bizan­tine. Au apărut bazilici ca San Apollinare Nuovo din Ravenna sau Sf.Demetrius din Tesalonic, biserici cu plan poligonal, cum ar fi cea cu hramul Sf.Serghios şi Bacchos din Constantinopol ori San Vitale din Ravenna, construcţii cu planul în formă de cruce, cu cinci cupole, cum a fost biserica Sf.Apostoli sau Sfânta Sofia, ridica­tă între 532 şi 537 de către Anthemios din Tralles şi Isidor din Millet. Ridicată la început de Constantin cel Mare sub forma unei bazilici obişnuite, cu şarpantă de lemn, Teodosie al II-lea i-a adus ample modificări, poate chiar una totală. Iustinian n-a ţinut seama de ele şi a dispus construirea unei biserici noi, boltite, de dimensiuni cu totul neobişnuite, care n-a mai fost repetată apoi niciodată. Se spune că, la terminarea uriaşei lucrări, cu ocazia sfinţirii, Iustinian ar fi exclamat: „Slavă Ţie Doamne, care m-ai găsit vrednic să desăvârşesc o asemenea lucrare. Te-am întrecut Solomoane”.

Cu toată vehemenţa acţiunilor îndreptate împotriva adversarilor săi, Iustinian I n-a reuşit să obţină rezultatele scontate. Po­litica de unitate şi toleranţă pe care Teodora a sugerat-o soţu­lui ei a fost, fără îndoială, înţeleaptă. Dar nehotărârea lui Iustinian I de a se posta de o parte sau de alta au determinat ca toate bunele intenţii să aibă un alt efect determinând o recrudescentă a tendin­ţelor separatiste în Egipt şi Siria, impulsionând exaltarea urii diferitelor etnii împotriva Imperiului. Erezia monofizită a fost un pretext pentru mişcările etnice locale de a se izola de Impe­riu şi de Biserica Ortodoxă. Aşa s-au născut apoi trei mari Bise­rici monofizite: Biserica monofizită coptă a Egiptului de care depinde şi Biserica monofizită abisiniană, Biserica iacobită si­riană şi Biserica armeană gregoriană.

7. Succesorii lui Iustinian I (565-610)

Apreciată în ansamblul ei, domniei lui Iustinian I nu i se poa­te contesta grandoarea şi nici prestigiul fără egal pe care aces­ta l-a dat monarhiei. Dar rămâne o întrebare, dacă această grandoa­re n-a fost cumva una mai mult aparentă decât reală şi dacă acest uriaş efort care a frânat evoluţia naturală a Imperiului de Răsă­rit epuizându-l datorită ambiţiilor excesiva n-a produs, în ge­neral, mai mult rău decât bine Imperiului (Ch.Diehl).

Perioada anilor 565-610 a constituit una din cele mai grele din istoria Imperiului, caracterizată prin anarhie, mizerie, tul­burări sociale de tot felul. Ioan de Efes, istoricul lui Iustin al II-lea, scria că sunt semnele unui apropiat sfârşit al lumii.

Succesorii lui Iustinian I au fost Iustin al II-lea (565-578), Tiberius al II-lea (578-532), Mauricius (532-602) şi Phocas (602-610). Din­tre aceştia cel mai vrednic a fost Mauricius, un militar energie. De asemenea, soţia lui Iustin al II-lea, Sofia, o femeie energică a ju­cat un rol important în treburile statului, asemuită fiind în mul­te privinţe cu Teodora.

Cele mai mari probleme care au trebuit să fie rezolvate în politica externă au fost: ameninţarea persană, presiunea slavilor şi avarilor în Peninsula Balcanică şi cucerirea Italiei de către longobarzi.

Iustin al II-lea a refuzat să mai plătească tribut perşilor bazându-se pe un nou factor de politică externă: apariţia turcilor. Aceş­tia au ocupat teritoriul cuprins între China şi Persia considerând statul persan principalul lor inamic. O solie turcă a sosit la Constantinopol după efectuarea unui drum foarte lung fiind pri­mită cu deosebite onoruri în capitala Imperiului. S-a abordat problema unei posibile alianţe şi, ca un element ce merită a fi reţinut, turcii s-au oferit să intermedieze comerţul cu mătase între China şi Bizanţ, fără a trece prin Persia. Acest gând îl avusese şi Iustinian I dar el preconiza o rută maritimă prin sud, în timp ce turcii propuneau una pe uscat, prin nord.

În cele din urmă nu s-a ajuns la realizarea nici a acestui proiect şi nici la o alianţă militară efectivă împotriva perşilor căci în 570 invadarea Italiei de către longobarzi a întors atenţia Imperiului bizantin spre Occident.

În anul 568 longobarzii au părăsit Pannonia şi, sub conducerea lui Alboin, au pătruns în Italia, slab apărată de Imperiu. A început o extindere lentă a acestora în nordul peninsulei. Au căzut, unul după altul, importante oraşe între care Milan (septembrie 569) şi Pavia (574), aceasta din urmă devenind capitala noului regat. În faţa acestei situaţii, succesorii lui Iustinian I s-au mărginit să organizeze o puternică defensivă prin crearea exarhatelor de Africa şi de Ravenna. Se pare că această instituţie a exarhatului a stat la baze viitoarelor theme (provincii militaro-civile) în care va fi împărţit Imperiul începând din veacul al VII-lea.

Bizantinii şi-au propus apoi să-şi îndrepte atenţia spre Orient şi să ia faţă de duşmanii monarhiei o atitudine fermă. Datorită măsurile întreprinse pentru a reorganiza armata, în 572 a început războiul cu perşii. După câteva mici succese, soarta războiului s-a schimbat însă. Perşii au reuşit să cucerească redutabila cetate Dara, construită în timpul lui Iustinian I şi considerată o perfecţiune în domeniul fortificaţiilor. Vestea căderii cetăţii a avut asupra lui Iustin al II-lea un efect profund care i-a şubrezit şi mai mult sănătatea mintală. Un armistiţiu de un an cu perşii a fost intermediat de soţia lui Iustin, Sofia, în schimbul unei sume apreciabile. Războiul în sine a durat până în 591 terminându-se în cele din urmă, cu victoria trupelor imperiale şi ce­darea Armeniei persane către Bizanţ.

Succesele militare deosebite ale bizantinilor în Orient se datorau lui Mauricius, noul comandant al forţelor imperiale de aici.

În Peninsula Balcanică, în 582, avarii cuceresc cetatea Armium de pe râul Sava şi hanul Baian, căpetenia lor, îşi stabileşte reşedinţa aici. Arabii şi slavii au devastat cu cruzime peninsula, cucerind cetăţile de la Dunăre, asediind Tesalonicul (584), ameninţând Constantinopolul (591) şi începând să se aşeze cu intenţii de durată. Dar, în cele din urmă, războiul a luat o turnură favorabilă Bizanţului care a împins duşmanii în afara frontierelor, până la Tisa (601).

În problemele religioase, Iustin al II-lea ca şi urmaşii săi, au dovedit aceeaşi strădanie de apărare a Ortodoxiei în faţa ereziei monofizite mergând, uneori, până la persecuţii. Acesta a făcut să se continue procesul început în timpul lui Iustinian I şi a dus la îndepărtarea populaţiei din răsărit de ideologia Imperiului, alimentând pericolul secesiunii.

Raporturile cu papalitatea au fost şi ele încordate. Energicul papă Grigore cel Mare (590-604) vroia să-şi impună autoritatea asupra tuturor Bisericilor din Răsărit. El i-a reproşat patriarhului Ioan Postitorul (582-595) că şi-a atribuit titlul de „ecumenic”. De fapt acest titlu i-a fost acordat încă de către Iustinian I patriarhului Epifanios (520-535) pe care, într-o scrisoare, l-a numit „prea sfinţitul şi prea fericitul arhiepiscop şi patriarh ecumenic”. Nici Epifanios şi nici cei ce i-au urmat nu au căutat însă să obţină pe baza acestui titlu de onoare un drept de jurisdicţie şi nu l-au folosit ca mijloc de a dobândi privilegii reale. Un motiv de amestec al papei în treburile Bizanţului a fost şi edictul dat de Mauricius care interzicea intrarea în cinul monahal a funcţionarilor, curtenilor şi soldaţilor înainte de a-şi achita datoriile. Protestul pontifului roman dovedea strădaniile acestuia de a se erija în păzitorul suprem al disciplinei creştine.

Domnia lui Mauricius a ocupat un loc important în procesul de trecere de la un Imperiu romano-bizantin la unul bizantin propriu-zis. Bun general şi foarte bun administrator, cu toate calităţile sale reale, datorită politicii economice rigide pe care a dus-o a fost destul de nepopular. În timpul său, în 586-587, o coaliţie avaro-slavă a invadat provinciile europene ale Imperiului. Avarii au fost zdrobiţi lângă Adrianopol. Cu prilejul unei retrageri a armatei romano-bizantine comandate de Comentiolus, în cursul unui marş de noapte, potrivit afirmaţiei lui Teophanes Mărturisitorul, un soldat ar fi rostit cuvintele „ torna, torna, fratre”, considerate de unii specialişti ca dovadă a existenţei unei limbi romanice orientale iar de alţii, ca fiind cea mai veche urmă de limbă străromână.

După încheierea războiului cu perşii (591), Mauricius şi-a concentrat toate forţele asupra frontului avaro-slav, sub comanda unui bun general, Priscus. Planurile au fost însă compromise de o răscoală de la Dunăre, din 602.

Că ideea imperiului universal nu a fost abandonată reiese şi din testamentul lăsat de Mauricius (597). El a împărţit ţara în două. Partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol este lăsa­tă fiului său Teodosiu, în timp ce Italia şi Africa, cu centrul la Roma, fiului mai mic, Tiberiu.

În 598, Priscus, readus în fruntea armatei, zdrobeşte pe avari, apoi despresurează Tomisul din Dobrogea. Nu-i poate însă împiedica pe năvălitori să ajungă până sub Constantinopol. În 601, o nouă campanie victorioasă a lui Priscus pornită din Singidunum (Belgradul de pzi), alungă pe Baian dincolo de Tisa. Dar Priscus este înlocuit din nou la comandă cu Petru, incapabilul frate al lui Mauricius şi acţiunea este compromisă. Un an mai târziu, sla­vii străpung limesul danubian în valuri, pătrund în Peninsula Bal­canică până în Macedonia şi la Marea Adriatică, schimbând pentru totdeauna structura demografică a peninsulei.

Mauricius ordonă forţelor de pe Dunăre să treacă la nord şi să ierneze acolo. Trupele refuză executarea ordinului, se răscoa­lă şi proclamă ca împărat pe centurionul Phocas, un trac romanizaţ care, în fruntea oştilor sale, porneşte împotriva Constantinopolului. Aici. Mauricius nedispunând de forţele necesare a apelat la miliţiile demelor care, nemulţumite de el, îşi dau mâna şi îl alungă. Phocas a fost primit triumfal la Constantinopol. Mauricius a fost ucis cu întreaga familie, după care sângerosul împărat a început seria răzbunărilor îndeosebi împotriva marii aristocraţii. Curând toate categoriile sociale s-au ridicat împo­triva lui. Noul împărat nu s-a putut menţine decât prin teroare (602-610), ducând monarhia la ruină. Regele perşilor, Chosroes II s-a angajat să-l răzbune pe Mauricius a reluat războaiele, astfel că perşii cuceriră Mesopotamia, Siria, Asia Mică. În 608 ei erau în Calcedon, în apropierea Constantinopolului.

Singura atitudine favorabilă faţă de împărat venea din partea Romei. Phocas în politica religioasă a dat un pas înapoi în faţa ofensivei papalităţii. Atitudinea sa binevoitoare faţă de Roma a atins un punct culminant într-o scrisoare adresată papei Bonifacius al III-lea, în 607, în care se spunea că „Biserica apostolică a Sf.Petru este cap al tuturor Bisericilor(caput omnium ecclesiarum). Această recunoaştere, la care se adăuga cedarea de către împărat a Panteonului din Roma papalităţii, a fost răsplătită prin ridicarea unei coloane în Forum, cu o inscripţie ce glorifica pe tiranul bizantin. În interiorul ţării revoltele şi conspiraţiile se succedau în lanţ. Imperiul avea nevoie de un salvator şi aces­ta a venit din Africa.

În 610, Heraclius, fiul exarhului din Cartagina, 1-a înlătu­rat pe Phocas şi a pus bazele unei noi dinastii. După o jumătate de secol de frământări, Bizanţul şi-a găsit, în sfârşit, liniştea. În acest timp, imperiul şi-a revenit la, tradiţionala comuniune ca Orientul, dovedind, o dată în plus, că tot ceea ce realizase Iustinian I nu fusese decât o încercare sortită să nu fie viabilă. Procesul de întoarcere cu faţa spre Orient care a început deja pe vremea lui Constantin cel Mare nu mai putea fi oprit.

Anul 610 poate fi considerat ca an de încheiere a perioadei romano-bizantine în istoria Imperiului.








Yüklə 306,37 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin