Peter F. Hamilton Zorii noptii



Yüklə 5,11 Mb.
səhifə86/98
tarix09.01.2019
ölçüsü5,11 Mb.
#94563
1   ...   82   83   84   85   86   87   88   89   ...   98

Propunerea era foarte ispititoare. În acelaşi timp tânărul era neliniştit de soarta lui Lady Mac.

— Probleme! spuse Dick Keaton şi ridică un bloc procesor pe care-l roti lent pentru a încerca să localizeze ceva. Un soi de distorsiune electronică se focalizează pe noi. Nu-i cunosc natura, însă este mai puternică decât impulsul EM.

Joshua le ordonă nanonicelor sale neurale să ruleze o diagnoză. Programul nu mai apucă să termine.

— Posedaţi!

Intuiţia îi zbiera pur şi simplu în minte.

— Afară, toţi, ieşiţi! Adăpostiţi-vă!

Dahybi acţionă brutal frânele. Portierele se deschiseră chiar înainte ca maşina să se fi oprit. Vehiculul lui Mzu staţiona, gol, la cincisprezece metri în faţa lor.

Joshua se repezi afară din automobil, făcu doi paşi iuţi şi se trânti cu faţa în jos pe zăpada înmuiată. Un gardist ateriză cu un bufnet lângă el.

Un jet gigantic de foc alb ţâşni din remiză. Baleie acoperişul maşinii şi expedie tentacule lacome care se curbară în jos, pătrunzând prin portierele deschise.

Stick geamurilor fu pulverizată şi interiorul se aprinse instantaneu, arzând cu furie sinistră.

Ione ştia exact ce avea de făcut – o singură conştiinţă care manipula două corpuri. Îndată ce primul val de căldură se dilată deasupra capetelor, trecu în poziţia ghemuit. Patru braţe ridicară patru arme diferite. Întrucât de fiecare parte a maşinii se afla câte un gardist, putea triangula perfect sursa atacului energistic: două ferestre deschise din şirul gri-murdar aflat la treizeci de metri înălţime pe zidul remizei.

Începu să tragă într-acolo. Prioritatea o constituia blocarea posedaţilor, copleşirea lor în asemenea măsură, încât să nu mai aibă timp să-şi continue propriul asalt. Două dintre armele ei erau pistoale-mitralieră cu foc rapid, capabile să tragă peste o sută de gloanţe pe secundă. Le utiliză în rafale de câte o jumătate de secundă, măturând în arcuri scurte. Sub gloanţele sălbatice, ferestrele, panourile din jur, tijele de presiune şi traversele structurale secundare se dezintegrară într-o avalanşă de aşchii ascuţite. Urmară apoi carabinele de calibru greu, ale căror gloanţe cu vârfuri explozive mestecară feroce marginile spărturilor iniţiale. După aceea trase în panourile înapoia cărora estima că se afla pasarela folosită de posedaţi.

— Fugiţi! răcni ea din ambele gâturi. Intraţi, acolo vă puteţi adăposti!

Joshua se rostogoli, se ridică şi o luă la goană. Melvyn îl urma îndeaproape. Nimic nu se putea auzi peste duduiturile carabinelor care-ţi vibrau toate oasele din corp – nici tropăituri de alergare, nici strigăte de alarmă. Alergă fără să se oprească.

Un jet de foc alb sfârâi prin văzduh peste el, greu de distins în lumina care deborda de la bătălia orbitală. Complexul topitoriei era copleşit de o strălucire de două ori mai mare decât a soarelui la amiază, amplificată la rândul ei de omăt.

Ione văzu focul năpustindu-se spre ea pe jumătate din câmpul vizual şi întoarse carabina şi pistolul-mitralieră într-acolo. Menţinu trăgaciurile ambelor arme apăsate, iar gloanţele licăriră indigo ca nişte trasoare. Focul alb izbi, şi ea anulă nervii tactili ai gardistului, alungând durerea. Încărcătorul pistolului-mitralieră se golise, dar continuă să tragă cu carabina, menţinând-o neabătută, deşi focul îi devoră ochii împreună cu pielea.

După care conştiinţa ei rămase doar în una dintre construcţiile bitek; văzu conturul învăpăiat al celeilalte prăbuşindu-se pe pământ. Umbre pâlpâiau acum în negura dinapoia găurii largi pe care o căscase în zid. Introduse alt încărcător în pistolul-mitralieră şi înălţă ambele ţevi.

Joshua tocmai trecuse de maşina lui Mzu, când glonţul exploziv trosni la numai câţiva centimetri de ţeasta lui. Tresări şi ridică reflex braţele. În faţa lui, o uşiţă din zidul remizei se dezintegră. Avu nevoie de o încredere uriaşă, însă nu se opri. Ione îi deschisese drumul. Înăuntru trebuia să existe un soi de refugiu.

Alkad Mzu nu considera că interiorul Remizei de Dezasamblare IV ar fi fost un refugiu, totuşi fu recunoscătoare când ajunse acolo. Maşinile continuau s-o urmărească, iar derapajele sinucigaşe la viteză maximă de-a latul drumului îi dovedeau neclintirea ocupanţilor lor. Cel puţin la interiorul remizei, îşi putea alege singură oponenţii.

În clipa în care Ngong închise uşiţa, fiziciana întrezări maşinile de poliţie rămase funcţionale trecând peste vârful podului mobil, cu girofarurile pâlpâind albastru şi roşu. Zăpada era încinsă de lumina iradiată de bătălia spaţială şi strălucirea sporea întruna. Ngong trânti uşa cu putere şi-i trase ivărele grele.

Alkad rămase locului şi aşteptă ca implanturile re-tinale să se adapteze la bezna sumbră. Avură nevoie de mai mult timp decât ar fi fost normal, iar nano-nicele neurale îi erau total inactive. Baranovici era pe aproape.

Înaintară printr-o pădure de coloane din metal. Structura remizei se extindea destul de mult de la peretele din panouri pe care-l susţinea, cu nenumărate traverse şi zăbrele contopindu-se în joncţiuni asimetrice. Privind drept în sus, era imposibil să distingi acoperişul, ci doar împletirea labirintică de metal negru care forma o barieră impenetrabilă. Toate grinzile I şi ţevile străluceau ude de la picăturile de condensare, pe care forţa de gravitaţie le alungea în jos până le desprindea. Deoarece instalaţia de climatizare a remizei fusese decuplată, în interior burniţa permanent.

Alkad îi conduse pe ceilalţi înainte, ieşind de sub stâlpii grosolani. În bazinul gigantic din mijlocul remizei nu exista nici un fierberg, astfel că apa clipocea lin, lovindu-se de margini. Podurile rulante, braţele de macarale cu uriaşele lor lame cu fisiune, platformele mobile de inspectare – toate atârnau tăcute şi nemişcate în jurul laturilor sălii centrale înalte. Aici sunetele nu stârneau ecouri, ci erau absorbite de blana ţepoasă de metal dinăuntrul pereţilor. Frânturi de lumină scăpau prin fisuri din contraforturile acoperişului, producând un păienjeniş de raze albe ce păreau să dispară de fiecare dată înainte să fi atins solul. Păsări marine mari fâlfâiau prin aer, schimbându-şi întruna stinghiile de poposit, ca şi cum ar fi căutat poziţia perfectă.

Aici sus, dr. Mzu! strigă un glas.

Ea se răsuci, lăsă capul pe spate şi ridică palma în semn de salut şi în acelaşi timp pentru a-şi proteja faţa de ploaia blândă. Baranovici stătea pe o pasarelă la patruzeci de metri deasupra solului, rezemat cu nonşalanţă de balustradă. Costumul colorat de cazac strălucea splendid în penumbre. În semiîntunericul din spatele lui se distingeau câteva siluete.

— În regulă, zise femeia. Am sosit. Unde-i vehiculul cu care voi pleca de pe planetă? După cum văd, în clipa de faţă există nişte dificultăţi pe orbită.

— Nu fi ironică, dr. Mzu. Organizaţia nu va fi distrusă de o ciorovăială între platforme DS.

— Lodi este şi el acolo, sus, rosti încet Gelai. Maşinile care se apropie îi agită pe ceilalţi posedaţi.

— Aşa cred şi eu! strigă Alkad spre Baranovici. Înţelegerea noastră rămâne atunci valabilă. Voi îi daţi drumul lui Lodi şi eu vă urmez.

— Înţelegerea, dr. Mzu, a fost să vii singură. Eu sunt însă un individ rezonabil. Voi avea grijă să ajungi la Organizaţie. Bun, uite-l şi pe Lodi.

Lodi fu azvârlit peste balustrada de protecţie exact în clipa în care armele Ionei începură să demoleze ferestrele şi panourile. Zbieretele bărbatului se pierdură în mugetul proiectilelor explozive. Braţele i se rotiră cu disperare patetică, cu mişcările încremenite în stop-cadre sub efectul stroboscopic al exploziilor. Trupul său lovi betonul-carbon cu un bufnet greţos, semilichid.

— Vezi, dr. Mzu? I-am dat drumul.

Alkad se holbă la corpul tânărului, respingând cu disperare ceea ce văzuse. Şocată, îşi dădu seama că fusese pentru prima dată martoră la omorârea cuiva. La asasinarea cuiva.

— Maică Maria, nu era decât un puşti…

Voy scânci îndărătul ei.

Baranovici râdea. Cei aflaţi lângă el pe pasarelă îşi uniră mâinile. Un penaj de foc alb ţâşni în jos către Alkad.

Gelai şi Ngong o prinseră simultan de braţe. Când focul alb o lovi, fu ca un şuvoi de apă călduţă, ameţitoare. Fiziciana se clătină spre înapoi, ţipând mai degrabă de surprindere decât de durere. Şuvoiul devie, lăsând în urmă o furnicătură generalizată pe tot corpul.

— Daţi-vă la o parte! răcni Baranovici furios. Ea ne aparţine.

Gelai rânji cu răutate şi ridică un braţ, de parcă ar fi vrut să-l salute. Pasarela de sub tălpile lui Baranovici se despică cu un trosnet metalic sonor. Bărbatul urlă descumpănit şi se întinse disperat să se prindă de balustradă.

— Fugi! o îndemnă Gelai.

Alkad şovăi o clipă, uitându-se iarăşi la trupul lui Lodi în căutarea oricărui posibil semn de viaţă. Balta de sânge care se lăţea sub el era prea mare pentru aşa ceva. Împreună cu ceilalţi, se retrase în siguranţa relativă a stâlpilor metalici de susţinere.

— Nu pot să mor, rosti ea scoasă din minţi. Mai întâi trebuie s-ajung la Alchimist. Trebuie – este singura cale.

Un bărbat apăru în faţa ei.

— Dr. Mzu, presupun? rosti Joshua. Mă mai ţii minte?

Femeia se holbă, amuţită de neîncredere. Alţi trei bărbaţi se vedeau înapoia lui Joshua; doi dintre ei îi ţineau sub ameninţarea armelor, deşi în mod clar neliniştiţi, pe Gelai şi Ngong.

— Cine-i ăsta? întrebă Voy, complet derutată.

Alkad emise un hohot scurt de râs apropiat de isterie.

— Căpitanul Calvert, din Seninătate.

Joshua pocni din călcâie şi făcu o plecăciune scurtă.

— La momentul potrivit, dr. Mzu. Sunt măgulit. Iar Lady Mac se află pe orbită, gata să te readucă acasă. Lordul Ruinelor este destul de iritat pe dispariţia ta, însă a spus că te va ierta, cu condiţia ca micul şi periculosul tău secret să rămână secret pentru vecie.

— Lucrezi pentru Ione Saldana?

— Da. Într-un minut, ea însăşi va fi aici, într-un gen de întrupare, pentru a confirma oferta. În chiar clipa aceasta totuşi prioritatea mea este să te scot pe tine şi pe prietenii tăi de aici. Îi privi cu subînţeles pe Gelai şi pe Ngong: Pe unii dintre prietenii tăi. Nu ştiu care-i treaba cu ei doi, dar în nici un caz n-o să…

Cerculeţul rece şi inconfundabil al capătului ţevii unui pistol îl apăsă ferm în ceafă.

— Mulţumesc, căpitane Calvert, toarse triumfător vocea Monicăi. De aici însă preluăm cazul noi, profesioniştii.

La bordul lui Urschel aerul era îmbâcsit de gaze rău mirositoare şi exces de umiditate. Filtrele de condiţionare care mai funcţionau bâzâiau alarmant de sonor, cu motoarele ventilatoarelor rotindu-se supraîncărcate. Nenumărate panouri luminescente încetaseră să mai funcţioneze, servomotoarele trapelor erau în cel mai bun caz inconstante şi ambalaje alimentare abandonate pluteau peste tot.

Cherri Barnes detesta dezordinea şi neglijenţa. Într-o navă stelară, eficienţa însemna mai mult decât o rutină, era o cerinţă de supravieţuire esenţială. Echipajul depindea în totalitate de hardware-ul său.

Însă doi dintre posedaţi (camarazii ei posedaţi, încerca să-şi repete) proveneau de la sfârşitul secolului al XDC-lea şi începutul următorului. Ţărănoi aroganţi care nu înţelegeau, sau nu voiau să înţeleagă, condiţiile de bază ale rutinei de la bordul navelor stelare. Iar aşa-zisul lor comandant, Oscar Kearn, nu părea de asemenea să se sinchisească prea mult. Pleca pur şi simplu de la premisa că echipajul de non-posedaţi se va ocupa de curăţirea rahatului. Ori asta nu se întâmpla.

Cherri renunţase să mai dea sfaturi şi să mai aibă pretenţii. Ba chiar se simţea destul de surprinsă că supravieţuiseră atâta vreme bătăliei orbitale, deşi viespile de luptă alimentate cu antimaterie înclinau sorţii în favoarea lor. Şi, în cele din urmă, non-posedaţii îşi executau sarcinile la un nivel înalt de eficienţă, care era totuşi lesne de înţeles. Posedaţii nu puteau face mare lucru în afară de a aştepta. Oscar Kearn se ocupa cu studierea display-urilor holografice, mormăind la răstimpuri comentarii către subordonaţii non-posedaţi. De fapt, el nu contribuia cu mare lucru, ci doar cu îndemnul permanent de trimitere a viespilor de luptă spre şoimii-de-vid. Păstrarea unei rezerve pentru propria lor defensivă părea un concept obscur.

Când exploziile şi cascadele de energie din exteriorul navei atinseră un crescendo înspăimântător, Cherri se furişă tăcută de pe punte. În condiţii obişnuite de luptă, scările de acces ce asigurau legătura între cele patru capsule de susţinere biotică ale fregatei trebuia să fie etanşate şi sigilate. Acum însă femeia lunecă pe lângă trape deschise, îndreptându-se către puntea de întreţinere inginerească a capsulei B. Imediat după ce intră, închise trapa din plafon şi acţionă încuietorile manuale. Se trase spre una dintre cele trei console de comandă ale procesoarelor şi apăsă butonul de alimentare. O stingherea teribil faptul că nu putea să datavizeze către calculatorul de zbor al fregatei, deoarece nu era obişnuită cu programele verbale, dar reuşi până la urmă să stabilească un circuit de comandă auxiliar, şuntându-i din buclă pe ofiţerii de pe punte. Încetişor, sistemele şi display-urile pe care le dorise se activară.

Viespile de luptă şi submuniţiile lor continuau să roiască prin spaţiul de deasupra lui Nyvan, deşi nu erau la fel de multe ca mai devreme. Iar interferenţa cauzată de pătura de bruiaj electronic dispăruse; pur şi simplu nu mai rămăseseră platforme DS intacte care să deruleze partea aceea a conflictului.

Una dintre cele zece antene comandate în fază din reţeaua poziţionată în jurul fuzelajului lui Urschel focaliză pe Lady Macbeth. Cherri se trase mai aproape de microfonul consolei.

— Recepţionează cineva? Sarha, Warlow, mă puteţi auzi? În caz afirmativ, utilizaţi un semnal maser cu apertura de cinci milimetri pentru un răspuns direct de comunicare. Nu vă orientaţi, repet nu vă orientaţi, spre antena principală a lui Urschel.

— Recepţie semnal, replică un glas sintetizat. Cine dracu-i acolo?

— Warlow, tu eşti?

— Nu, Warlow nu mai este printre noi. Sunt Sarha Mitcham, secund la comandă. Cu cine vorbesc?

— Îmi pare rău, n-am ştiut despre Warlow… Sunt Cherri Barnes.

— Dumnezeule, Cherri, ce dracu' cauţi într-o fregată a Organizaţiei?

Cherri privi consola, încercând să-şi stăpânească emoţiile descătuşate.

— Eu… eu aparţin Organizaţiei, Sarha. Aşa cred. Nu mai ştiu… Pur şi simplu n-ai habar cum e-n lumea de dincolo.

— Futu-i maica mă-sii, eşti o posesoare!

— Aşa cred. N-a fost opţiunea mea.

— Da. Ştiu. Ce s-a-ntâmplat cu Udat? Ce s-a-ntâmplat cu tine?

— Ne-a ucis Mzu, fiindcă eram o complicaţie pentru ea. În plus avea să-i plătească o poliţă lui Meyer. Aveţi grijă-n privinţa ei, Sarha, aveţi multă grijă!

— Hristoase, Cherri, tu vorbeşti acum serios?

— Da, sunt cât se poate de onestă.

— Am înţeles. Şi… mulţumim!

— N-am terminat. Ştim că Joshua este pe Nyvan şi o urmăreşte pe Mzu.

— Da, este pe planetă. Cherri, te rog, nu mă-ntreba asupra motivului. Nu pot discuta despre asta.

— E-n regulă. Înţeleg. Nu contează; noi ştim despre Alchimist şi voi ştiţi că noi ştim. Trebuie să-i spui însă lui Joshua să se retragă, să se-ndepărteze de Mzu. Imediat! Noi ştim că n-o mai putem evacua de pe planetă, pentru că nu mai avem avioane spaţiale, şi asta-nseamnă că Organizaţia mai dispune de o singură opţiune. Dacă Mzu moare, va trebui să ni se alăture.

— De aceea trăgeau Urschel şi Pinzola spre planetă?

— Da. Însă asta nu-i tot…

Glasul şovăielnic, poticnit, răsuna pe puntea lui Lady Macbeth, trimiţând parcă fiori de electricitate rece prin nervii lui Liol. Bărbatul întoarse capul ca s-o privească pe Sarha, care părea la fel de stupefiată.

— Este autentic? întrebă el, rugându-se ca răspunsul să fie negativ.

— Am cunoscut-o, fu singura replică a Sarhei, care continuă apoi, cu reţinere: Beaulieu, poţi confirma traiectoria fierbergului?

— Pentru obţinerea traiectoriei exacte, va trebui să analizez datele senzorilor activi.

— Fă-o!


— Suntem la treizeci de minute de orizontul lui Joshua, anunţă Liol.

Traiectorii orbitale alternative îi fulgerară prin minte când dataviză cererea de vectori posibili spre calculatorul de zbor.

— N-am ce face-n privinţa asta, zise Sarha. Putem încerca să-l apelăm prin reţeaua de comunicaţii Tonala.

— Reţeaua – căcat! Ştii bine că după atâtea impulsuri EM pe planetă n-a mai rămas nici măcar un procesor în stare de funcţionare. Aş putea coborî nava; dacă atingem razant atmosfera, putem fi în opt minute deasupra orizontului lui.

— Nu! Dacă ne schimbăm orbita, vom deveni ţintă.

— N-a mai rămas nimic care să ne poată ochi. Accesează senzorii, fir-ar ai dracu'! Toate viespile de luptă au fost epuizate.

— Vrei să zici că nu mai au submuniţii.

— E fratele meu!

— E căpitanul meu şi nu putem risca asta.

— Lady Mac poate depăşi orice mizerii de submuniţii. Preia tu controlul armamentului şi eu pot executa manevra asta de pilotaj.

— Traiectoria fierbergului confirmată, anunţă Beaulieu. Barnes a spus adevărul. Se-ndreaptă direct către ei.

— Altitudinea? întrebă Sarha. Îl putem anihila c-o bombă nucleară?

— Nouăzeci de kilometri. A pătruns prea mult în ionosferă pentru viespile de luptă. Ele nu pot opera în condiţiile acelea de presiune.

— Rahat! gemu Sarha.

— Fii pozitivă, o îndemnă Liol. Trebuie s-ajungem deasupra orizontului lui Joshua.

— Suntem ţintiţi, rosti calm Beaulieu. Două bombe nucleare cu focoase de căutare activă. Ne-au detectat emisiile radar.

Sarha iniţie în mod reflex programul de ochire al tunului maser. Creierul îi era răscolit de prea multe griji şi indecizii pentru a putea gândi realmente. Triunghiuri violet-strălucitor înconjurară submuniţiile ce se apropiau.

— Josh l-ar fi abandonat pe vreunul dintre noi acolo jos? întrebă Liol.

— Căcatule!

Maserele traseră, declanşate de şfichiul încins din mintea ei. Ambele submuniţii fură fragmentate şi propulsiile cu fuziune le muriră.

— Îi putem învinge, spuse Beaulieu. Sarah simţi ca pe o dojană imperturbabilitatea glasului sintetizat al cosmonikăi.

— Bine. O să preiau eu controlul armamentului. Beaulieu, comută pe senzorii activi, suită completă; vreau avertizare de rază mare a oricăror ostili care se apropie. Liol, du-ne jos.

Ciocăneau în trapa punţii de întreţinere inginerească. Conturul acesteia începuse să strălucească în roşu-viu, iar vopseaua se umfla în băşici.

Cherri aruncă o privire obosită spre cercul de metal.

— Gata, gata, mormăi ea. O să uşurez eu treaba. În plus, ce naiba ştiţi voi despre fraternitate?

După ce mecanismul de zăvorâre al trapei se topi, un Oscar Kearn la fel de încins plonjă înăuntru printre marginile fumegătoare. Orice speranţă de răzbunare pieri instantaneu în clipa când văzu silueta ghemuită, care suspina jalnic în faţa consolei. Sufletul lui Cherri Barnes părăsise deja corpul, retrăgându-se în unicul loc în care bărbatul n-avea s-o urmărească niciodată.

Monica simţea în sfârşit că recâştiga controlul asupra misiunii. Cei doisprezece agenţi operativi care o însoţiseră în Remiza de Dezasamblare asigurau o putere de foc copleşitoare, iar vehiculul care urma să-i evacueze pornise deja spre ei. Niciunul dintre blocurile lor procesoare nu funcţiona, şi nici nanonicele neurale. Toţi îşi scoseseră căştile-cochilie pentru a putea vedea; senzorii erau de asemenea inerţi. Absenţa protecţiilor îi inducea nervozitate, totuşi nu era o stare necunoscută pentru ea. „Am pus mâna pe Mzu!”

Apăsă ţeava pistolului pe gâtul lui Calvert şi bărbatul se mişcă supus într-o parte. Un edenist îi luă pistolul-mitralieră. Calvert nu protestă când fu dus alături de cei trei compatrioţi ai săi, cu braţele în aer, sub paza a doi agenţi.

— Dr. Mzu, spuse Monica, te rog să-ndepărtezi mâna de raniţa aceea. Şi nu încerca să datavizezi nici un fel de coduri de activare.

Alkad strânse din umeri şi ridică mâinile.

— Oricum nu pot dataviza nimic, răspunse ea. Simt prea mulţi posedaţi aici.

Monica îi făcu semn unui agent să ia raniţa fizicienei.

— Tu ai fost în Seninătate, zise Alkad. Şi în Dorado, dacă nu mă-nşel. Din ce agenţie faci parte?

— ASE.


— Aha. În acelaşi timp, unii dintre prietenii tăi sunt în mod evident edenişti. Mi se pare straniu.

— Dr. Mzu, interveni Samuel, noi toţi considerăm că îndepărtarea ta de pe planetă are o importanţă absolută. Te pot asigura însă că nu ţi se va face nici un rău.

— Bineînţeles, spuse Alkad. Dacă mi s-ar face, ştim toţi de partea cui aş sfârşi.

— Exact.


Gelai ridică ochii.

— Sosesc, dr. Mzu.

— Cine? se încruntă Monica.

— Posedaţii din Organizaţie, zise Alkad. Sunt sus, undeva prin structura remizei.

Agenţii reacţionară prompt, scanând păienjenişul metalic de deasupra lor în căutarea oricăror mişcări. Monica se apropie de Alkad şi o prinse de braţ.

— Perfect, dr. Mzu, o să ne ocupăm de ei. Acum să plecăm de aici.

— La naiba! rosti Samuel. Au sosit poliţiştii.

Monica aruncă o privire în spate către gaura din perete prin care intraseră în clădire. Doi edenişti fuseseră lăsaţi pentru a le acoperi retragerea la maşini.

— Îi putem rezolva.

Samuel făcu o grimasă resemnată. Agenţii formară un cordon protector în jurul lui Mzu şi al Monicăi, şi porniră spre perete.

Monica observă că Joshua şi ceilalţi se grăbeau după ei.

— Nu şi voi, rosti ea.

— Eu nu stau înăuntru! exclamă Joshua indignat.

— Nu putem… începu Samuel.

O barieră-ghilotină se prăbuşi din încâlceala de traverse de deasupra şi lovi doi agenţi, doborându-i la pământ. Generatoarele de valenţă din costumele lor armură erau nefuncţionale şi nu rigidizară materialul în exoschelet protector, aşa cum ar fi trebuit să procedeze în momentul impactului. Ţepuşele lungi de fier din lungul părţii inferioare a barierei străpunseră materialul costumelor, ţintuind corpurile de beton-carbonul umed.

Patru agenţi deschiseră foc cu pistoalele-mitralieră, trăgând drept în sus şi gloanţele ricoşară nebuneşte, ridicând jerbe de scântei din metal.

Anii de antrenamente o făcură pe Monica să privească în jur pentru a localiza atacul următor. Sosea din stânga ei – o lamă uriaşă, care pendula direct spre Mzu. Dacă nanonicele neurale i-ar fi fost active şi ar fi rulat programe de răspuns la ameninţări, poate că femeia ar fi reuşit să execute saltul perfect. Aşa însă, muşchii amplificaţi doar îi rotiră greutatea, scoţând-o pe Mzu printr-o piruetă din arcul lamei, şi amândouă se rostogoliră pe podea. Lama o şterse în trecere pe agentă. Cizma blindată a costumului-armură împiedică retezarea piciorului, dar glezna şi tibia îi fură fracturate de impact. Şocul diminuă durerea iniţială. Se ridică în capul oaselor, gemând stupefiată, şi prinse cu palmele piciorul sfărâmat. Fierea i se înălţa prin gât şi-i venea foarte greu să respire.

Ceva extraordinar de greu o lovi în umăr, trântind-o pe jos. Joshua ateriză imediat lângă ea şi se rostogoli perfect pentru a absorbi impactul. Un val de ură alungă durerea Monicăi, după care lama traversă spaţiul ocupat de femeie cu o clipă în urmă, scoţând doar o şoaptă aproape neauzită. „Pendulul”, gândi ea ameţită, „se întoarce întotdeauna.”

Un agent de la ambasadă sprintă către femeie. Ţinea un pachet nanonic medical pătrat şi înjura copios.

— Şi ăsta-i afectat! Nu primesc nici un răspuns. Joshua privi pachetul-mănuşă care acoperea propria lui mână. De când intrase în remiză, îl ustura îngrozitor.

— Nu-mi mai spune, mârâi el.

Gelai li se alătură şi se lăsă pe vine cu chipul îngrijorat. Puse mâna peste glezna Monicăi.

Intensitatea iniţială a durerii o speriase pe Monica, dar ceea ce se petrecea acum era realmente oripilant. Putea simţi fragmentele de os cum i se roteau pe sub piele, ba putea chiar să vadă materialul pantalonului costumului unduind sub palma lui Gelai… palma care strălucea. În acelaşi timp însă n-o mai durea.


Yüklə 5,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   82   83   84   85   86   87   88   89   ...   98




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin