Pierre chaunu

Din 1640 pînă în 1648, Franţa profită pe îndelete de avantajul său. începe atunci o re­zistenţă faţă de faptul împlinit care durează, paradoxal, pînă în 1659. Criza, de acum înainte, este generală. Nu mai există deosebire în fa­voarea cuiva, nici sector ferit. Franţa nu se

158

mai află pe o poziţie de forţă pentru a trage folos din succesul ei iar Anglia intră pentru zece ani într-o nesfîrsită vreme de tulburări, în 1641 si 1643, ea trece din nou destul de aproape de o Frondă generalizată. In aceste condiţii, Rocroi (19 mai 1643) soseşte la mo­mentul potrivit. Şi conflictul se prelungeşte pină la tratativele din Westphalia (1648) care, izolînd Spania, consacră eşecul recuceririi ca­tolice în Germania şi fărîmiţarea politică a Imperiului. Dar mult mai importantă decît această fărîmiţare politică — prima condiţie a hegemoniei franceze — este marea cădere de­mografică din Imperiu. Pe flancul său estic, Franţa celor 15 000 000 locuitori din 1648 pre­sează un Imperiu dublu ca suprafaţă, dar popu­lat doar cu 7 000 000 în loc de 20 000 000 de suflete. Timp de un secol, Franţa este lipsita de griji la est, fapt ce-i permite să-şi întă­rească frontierele expuse, în detrimentul vechii moşteniri burgunde, artera largă a comunica­ţiilor spaniole din Europa centrală. Acesta este cazul Lorenei* si, paradoxal, al Alsaciei. Pro­cesul de anexare a Lorenei, început în 1552, nu se desăvîrseste decit în 1766.

Lorena este mai întîi ciopîrţită: în 1632 — anexarea ţinutului Clermontois (Clermont-en-Argonnc) si ocuparea episcopatului Metz, Ste-nay şi Dun-sur-Mcuse în 1641; tratatul din Westphalia (1648 recunoaşte anexarea defini­tivă a acestor trei episcopate; din 1552, Franţa ocupa episcopatele Verdun, Toul şi oraşul Metz. Episcopatul Metz, principat temporal (capitală Vic-sur-Seille), neanexat pînă în 1632, rămînea membru de drept al Sfîntului Imperiu; în 1659, la tratativele de la Pirinei, anexarea ţinuturi­lor meusiene cu Montmedy. a ţinutului mo-scllan, cu Thionville. In l ROI, Sierk măreşte enclava Thionville şi o fîşie cie uscat permite stabilirea legăturii în teritoriul regal între Ver­dun si Tvletz şi între Metz si Alsacia. Politica unificărilor — aceste anexiuni abuzive si uni­laterale în timp de pace —.a obţinut, după

159

Anexiuni frtmcsze îl 11II

Trei episcopate

lf>. Lorena.

pacea de la Nijmegen, rezultate nu totdeauna confirmate. Lorena este, pe de altă parte ocu­pată în amănunţime si sistematic între 1633 si 1661, apoi între 1670 si 1698. Din 1737 pînă în 1766, fructuoasa administraţie a lui Antoine Martin de Chaumont de la Galaiziere, desem­nat de regele Franţei drept cancelar de Lorena, sub domnia nominală a lui Stanislas Leszczyn-ski, desăvîrseste tranziţia.

Mai paradoxal este cazul Alsaciei*. La în­ceput, implantarea franceză nu este dorită. Ea devine ademenitoare odată cu războiul. Habs-'burgii sînt aici stăpîni pe două treimi din ţi­nut, înaintarea franceză în Alsacia din 1634 pînă în 1648 este urmarea unor .garanţii, unui drept de protecţie „mai frumos, mai onorabil şi mai măreţ decît toate celelalte" (Jean Bodin): protecţie împotriva intransigenţei recuceritoare

160

a Habsburgilor într-un ţinut protestant mai mult de o treime, împotriva violenţelor trupe­lor suedeze lăsate de capul lor la moartea lui Gustav-Adolf. Este o protecţie legată de con­simţământul principilor si populaţiei. „In ia­nuarie 1634 contele de Salm, mare decan al episcopatului Strasbourg, însărcinat cu apăra­rea oraşelor IIaguen.au si Saverne, predă aceste oraşe comandamentului armatei franceze de su­praveghere, mareşalul de La Force". (Georges Livet). „Confirmarea din partea locuitorilor" este cerută de mareşal. Franţa care înaintează este cea a Edictului de la Nantes şi a păcii de­finitive de la Alais, nu cea a Revocării, si este reprezentată de un mareşal ca de La Forcc, mare nobil hughenot. Şi apropierea a acţionat în favoarea protecţiei franceze, împăratul este departe, Imperiul este neliniştitor si, pentru protestanţi, suspect. „Tratatele de protecţie" poartă semnul fărîmiţării politice . . .

Suveranitatea franceză nu s-a deplasat în acelaşi mod din sudul către nordul Alsaciei, în Alsacia superioară şi în Sundgau, vidul admi­nistrativ este complet: vechile cîrmuiri au dis­părut, supravieţuiesc doar autorităţile subal­terne. Puterea juridică si financiară a trecut în mîinile ocupanţilor care îşi asumă si menţi­nerea securităţii externe şi ordinea publică, în teritoriile ocupate de ei, suedezii instalaseră o organizare centralizată la Strasbourg; ea este tîrîtă de retragerea trupelor lor. Cu toate ve­leităţile austriece de rezistenţă, autoritatea fran­ceză reuşeşte să se instaleze.

Alsacia şi Lorena se unesc cel puţin, într-o privinţă. Amîndouă participă, la începutul se­colului al XVII-lea, la fragilitatea demografică a Imperiului, adică a unei lumi bolnave, epui­zate. Aderarea la unitatea franceză reprezintă un cîştig imediat. Lorena, ca provincie relativ ocrotită de Imperiu, a pierdut între 1625 şi 1660 jumătate din populaţia sa în războaie, invazii, toamete, epidemii, în anii de ciumă 1633— lb36 care sînt extraordinar de duri. Alsacia,

161

unde protecţia franceză s-a manifestat mai re-pecle şi mai bine, pare atinsă mai puţin pro­fund. Mai mult decît Lorena, Alsacia — e de înţeles elanul ralierii sale, adîncimea patrio­tismului francez al locuitorilor săi — reprezintă un sector de creştere demografică, excepţională în secolul al XVlII-lea: de mai bine de două ori, aproape de trei, în ritmul Cataloniei, Ya-lenciei, provinciilor favorizate ale Angliei. La sfirşitul secolului al XVlI-lea, sînt 2f>0 000 de locuitori, 90 de ani mai tîrziu sînt mai mult de 600 000.

Fronda îşi deschide paranteza din 1648 pînă în 1632, în ciuda bătătliei de la Lens (20 au­gust 1648) care confirmă succesul de la Rocroi. într-o Franţă aflată un moment la ora Spaniei din urmă cu zece ani, cînd trupele spaniole sînt la Bordeaux şi la Nantes iar cei mai de­votaţi, un Seguier, un Sully, un Turenne şo­văie. Această Frondă* pe care Tallemant des Reaux o numea „un războiaş", a fost cea mai grea încercare, cea mai mare primejdie pe care a înfruntat-o Franţa, o .paranteză, greu de în­chis, de semi-barbarie, de izolare si degradare socială.

Dar marşul înainte reîncepe. Din 1652 pînă In. 1668 se consumă înghiţirea treptată a Flan-drei si este asediat metodic Franche-Comte. După doi ani de manevre diplomatice, cele mai mari ale secolului, se încheie pacea de la Pi-rinei în lle de la Conference (august-noiem-brie 1659) între Luis de Haro si Mazarin*. Fran­ţa cîstigă Roussillon, o parte din Cerdagne. Totodată, din ură ascunsă, ea alipea Spaniei Catalonia care nu uită şi nu iartă. Cedarea oraşelor Avesnes, Philippeville si Marienburg, preţul de răscumpărare — pimdcnor — cas-tilian pentru prinţul de Conde*, restabilit în toate funcţiile şi bunurile sale este începutul profundei măcinări a Ţărilor-de-Jos. Franţa mai cîstigă aproape în întregime Artois, Gra-veline si Bourbourg, la porţile Dunkerque-ulut (cedat englezilor si răscumpărat de Franţa de

162

la Carol al II-lea în 1662) fortăreţele Hainau şi altele din estul si din sudul Luxemburgului, Thionville în primul rînd pentru a completa încercuirea Lorenei; pentru viitor, se prevede căsătoria infantei Maria-Tereza cu tînărul rege de 22 de ani. Este o infantă susceptibilă să urmeze la tron — întrucît în Spania, deocam­dată, legea salică nu există —- fără un risc a-parent din partea unui concurent bărbat: in­fantele Prospero a murit, Ferdinand este pe moarte, viitorul Carol al II-lea nu s-a născut încă. Infanta renunţă la drepturile sale prin-tr-un „schimb" notificat în actul din 7 noiem­brie 1659 care leagă, si deci anulează, renun­ţarea, de plata imposibilă a xmei dote, demnă de o infantă, de 500 000 de scuzi de aur.

Din această situaţie, Ludovic al XlV-lea ob­ţine la Londra, în Italia contra nord-africani-lor, faţă de Europa, recunoaşterea unei întîie-tăţi care nu-i va mai fi contestată.

Mediocru este succesul Războiului de De-voluţie, plănuit îndelung, favorizat de conflic­tul anglo-olandez şi de ciuma care pustieşte sudul şi estul Angliei. Precedată de acea capo­doperă de rea-credinţă care este „Tratatul des­pre drepturile Reginei Prea Creştine asupra diverselor State ale monarhiei Spaniei", armata franceză începe, în mai 1667, operaţiuni care seamănă mai mult cu nişte mari manevre decît cu un război. Ţinînd seama de raportul de forţe si de avantajul din start, succesul este totuşi mărunt. Se cunoaşte alegerea pe care a făcut-o Ludovic al XlV-lca ia Aix-la-Cha-pelle (2 mai 1668): cedarea ţinutului Franche-Comte, dărîmarea fortăreţelor lui, fruct veşted la a cărui păstrare regele este incitat de me­diatorii si adversarii săi, dar obţinerea de că­tre Franţa a oraşelor Bergues, Veurne, Armen-tieres, Courtrai, 'Menin, Lille, Douai, Tournai, Audenarde, Ath, Binche, Charleroi împreună cu ţinuturile care depind de ele. Cu alte cu­vinte, Ţările-de-Jos spaniole au încetat să mai fl" viabile.

ir-:

-<, - • • • .-, -;fi •- ~ - ' ~ «

x .- 'J(

fie

163

Anul 1668 marchează o întorsătură: înţele­gerea faptului că Ludovic al XlV-lea s-a gră­bit să ocupe locul Spaniei cu Franţa. Eşecul relativ de la Aix-la-Chapelle se datorează fron­tului puterilor protestante din nord împotriva înaintării franceze: Anglia, Suedia si, mai ales, Olanda, vizată direct, între 1668 si 1679 întor­sătura se precizează odată cu războiul din Olanda.

Lider pînă mai ieri al Europei protestante iată Franţa acum izolată în faţa aceleiaşi Eu­rope protestante, ostile, protectoare, de acum înainte, în numele echilibrului, al vlăguitelor state habsburgice. Războiul cu Olanda, ediţia a doua, furnizează prima dintre coaliţiile anti-franceze, ultima fiind cea de la Waterloo. Răz­boiul se termină victorios pentru Franţa în po­fida izolării. El însă ar fi fost o catastrofă fără superioritatea tehnică a armatei franceze. Pu­ternica armată pusă pe picioare de cei doi Le Tellier, condusă încă o dată de Turenne si Conde, nu a fost trădată de spatele frontului, de unde periculoasa iluzie, ideea absurdă că se putea rezista si triumfa singur împotriva tu­turor la nesfîrşit.

Triumfuri la Nijmegen, Saint-Germain şi Fontainebleau (august 1678, februarie 1679, septembrie 1679). Fără modificări teritoriale cu excepţia celor dintre Spania cea decăzută si Franţa victorioasă: cîstigarea, de astă dată, a ţinutului Franche-Comte si schimbarea unei frontiere fierăstruite pentru o frontieră linea­ră, solidă, avantajoasă la nord: Cambresis, o parte din Hainaut (Valenciennes, Bouchain, Conde si Maubeuge) si restul ţinutului Ariois (Aire si Saint-Omer).

Ar fi trebuit să se înţeleagă. Aceste succese decurgeau din două condiţii fragile: ambigui­tatea politicii engleze •— regele smulsese pa­cea de la cei cărora el nu le ierta faptul de a-i fi impus războiul, războiul pe care el îl dorea împotriva Olandei şi pe care Anglia protes­tantă reuşise să-1 facă Franţei •— si ultima vîl-

164

vătaie, la est, în flancul Imperiului, a amenin­ţării turceşti.

Ludovic al XlV-lea, antrenat de raporto­rii săi, se lansează în episodul „Camerelor de uniune". „Tratatul despre drepturile Reginei" este o lovitură la scara Europei. In Alsacia, reuniunile sînt duse la bun sfîrsit (1679) prin jurămîntul prestat de Decapole, act de supu­nere colectivă a celor zece oraşe tradiţional unite din 1354, adică Haguenau, Selestat, Wis-senburg, Landau, Colmar, Obernai, Kaysers-berg, Kosheim, Turckheim şi Munster. Stras-burgul este ocupat în septembrie 1681. Clau-sa Gennanis Gallia, Franţa este închisă Ger­manilor proclamă medalia comemorativă. Dar aiurea? Cu excepţia Alsaciei, opera „Camere­lor de reuniune" este distrusă în 1687. Să lă­săm la o parte amănuntul, esenţiale sînt spiri­tul care-i animă pe agenţii acestui imperialism juridic şi seminţele urii recoltate din 1707 pînă în 1709.'

Constructorii statului în interior: raportorii Consiliului privat

Artizanii acestei opere migăloase care desă-vîrşeşte Franţa în exterior sînt tocmai cei care construiesc în interior monarhia administra­tivă. Una dintre şansele Franţei din secolul al XVlI-lea, graţie cumpărării funcţiilor, o con­stituie funcţionarii săi, partea cea mai bună a burgheziei si o parte a nobilimii, în interiorul acestei elite, se află o altă elită, un corp de avangardă eventual, cel al raportorilor la Con­siliul privat. Din această categorie, regele îşi alege intendenţii* din armată şi intendenţii din provincii. Aceşti raportori la Consiliul supe­rior, aflaţi în misiune provizorie în armată, în zonele ocupate în noile provincii pe cale de expansiune, în preajma parlamentului din j-Vletz şi a Camerelor de reuniune sînt artiza-

165

nil procesului de întregire teritorială a Fran­ţei hegemonice.

Printre aceşti artizani înverşunaţi, rămaşi în timbra, se numără Nicolas de Corberon, pus de curînd în lumină de Roland Mousnier, tip reprezentativ al unui grup de cîteva sute de raportori la Consiliul superior, unificatori ai statului, înăuntru ca şi în afară. Autor al unui tratat publicat în. 1693 prin devotamentul in­teresant al unui ginere, acest Corberon este fiul cel mare al unui modest magistrat, locotenent particular la tribunalul prezidial din Troyes. înaintarea monarhiei franceze în direcţia Lore-nei şi Alsaciei îi oferă lui Nicolas o şansă pe care el nu o scapă. Regele are nevoie de oa­meni siguri pentru a transforma ocuparea tre­cătoare în cucerire. Cei din neamul Corberon au probat în Champagne, în timp Ligii, în 1589 şi 1590, fidelitatea lor monarhică. Iată faptul care-i aduce lui Nicolas Corberon nu­mirea într-o funcţie de consilier la Consiliul suveran din Nancy, numire gratuită, ceea ce este o procedură neobişnuită: mobilitatea so­cială este mare în aceste ţinuturi de frontieră. în 1634, Ludovic al XHI-lea transformă ca­mera suverană în parlamentul din Metz. Din nou, fără a scoate o lăscaie „la 6 decembrie 1636 regele îi decernea/.ă un brevet de consi­lier' de stat". Corberon îşi descoperă strămoşi şi-şi măreşte averea. Si în timp ce la 4 martie 1648 ridică furcile spînzurătorii pe un dome­niu dobîndit de curînd cu o neîndurare com­parabilă el rotunjeşte patrimoniul regelui, aşadar Franţa, în Lorena cea ocupată şi nimi­cită, în ce mod? O mărturisesc pledoariile pro-nuanţate în faţa parlamentului din Metz între 1637 şi 1640, publicate de Sainte-Marthe în 1693. Roland Mousnier le-a rezumat bine con­ţinutul. E suficient să-1 urmărim. Pentru Cor­beron, regele său este ,,cel mai mare rege de pe pămînt". Prinţii, precum ducii Charles si Francois de Lorraine sînt vasalii săi (afirmaţia este contestabilă întrucît Lorena face parte din

166

Imperiu). „Faţă de această ţară regele poate începe prin a avea o politică de ocupaţie si de protecţie, în acest caz, el trebuie să respecte uzanţele si obiceiurile locale, chiar dacă nu sînt conforme cu realitatea din regat deoarece forţa si autoritatea uzanţei, sint atît de abso­lute incit ea tine locul unei legi puternice în­tocmite după opinia tuturor maeştrilor de drept. Totul se schimbă cînd regele trece la anexare".

Corberon crede în anexarea — cucerirea este sursă de drept — ca urmare a raţiunii de stat. Deşi se află deasupra legii, regele este o-bligat să i se supună. Totuşi, uneori viaţa, in­dependenţa regatului îi impun regelui „să păs­treze edictele si să le revoce" sau „să le potri­vească1'. Acest nimicitor al privilegiilor din provinciile de la graniţă ocupate a fost un bun arhitect al ţinuturilor franceze noi de la est, al acelor ţinuturi destinate, începînd cu jumăta­tea secolului al XVIÎI-lea, să-şi asume un rol motor din ce în ce mai hotărîtor în comunitatea naţională.

Constructorii statului în interior: miniştrii

înainte de afirmarea statului în exterior a fost nevoie de afirmarea lui în interior. Şi aici re­găsim grupul raportorilor la Consiliul privat, desigur, pentru a afirma prezenţa regelui pe lîngă administraţiile devotate, întrucît acestea erau recrutate potrivit principiilor de cum­părare a funcţiilor, aşadar independente si în­depărtate, regele a recurs, încă din a două ju­mătate a secolului al XVI-lea, la misiunile temporare ale raportorilor la Consiliul privat. Pentru a strînge din nou laolaltă sfărîmăturile Ligii, îlenric al IV-lea a utilizat misiuni mai îndelungate, mai stabile, mai continui. Riche-lieu a făcut din aceste misiuni resortul admi­nistraţiei*. Raportorii, numiţi de rege, inves­tiţi gratuit de o comisie, fac sinteza a două

167

"f:m

sisteme aparent opuse, în. realitate comple­mentare. Din aceşti funcţionari care nu dato­rează nimic nimănui în afara regelui, Riche-lieu a făcut instrumentul activ al unui stat e-ficace. El a dotat armatele cu intendenţi de finanţe, însărcinaţi să aprovizioneze trupele si să le ocrotească împotriva jafurilor din partea furnizorilor. Dar aceşti intendenţi sînt în egală măsură intendenţi de poliţie* şi de justiţie. In interior, Richelieu a înmulţit forfota raporto­rilor. Aceşti „comisari orînduiţi de rege" cu post fix, la începutul ministeriatului lui Maza-rin în fruntea fiecărei generalităţi, concentrea­ză puterile, fac ordine si coordonează. Ei au modelat Franţa.

în vîrful angrenajelor complexe si, de acum înainte, bine unse ale monarniei administrati­ve, se află elita unei înalte burghezii, pe cale de înnobilare, avangarda, dacă vrem să-i spu­nem astfel, a corpului raportorilor. Trei clien­tele domină într~o jumătate de secol: clientela familiei Seguier, a familiei Colbert şi a fami­liei Le Tellier-Louvois. „Pierre Seguier apar­ţinea aceluiaşi grup social, scrie Rolancl Mous-nier, ca si consilierii de stat, raportorii la Con­siliul privat si intendenţii". Familia Seguier a dat regelui un cancelar, cinci prezidenţi de par­lament, treisprezece consilieri, doi avocaţi ge­nerali la Parlamentul din Paris, şapte rapor­tori la Consiliul privat. Din 1633 pînă în 1646, Pierre este, după cardinal, cea dinţii notabili­tate a statului. ,,Parlamentul din Paris prin deputaţii săi, Consiliul prin hotărîrile sale i se adresează cu Monsieur, la fel ca prinţilor de sînge. Regele, în edictele, declaraţiile şi mesa­jele sale îl numeşte „prea scumpul si credin­ciosul cancelar al Franţei, parlamentele din provincie si toate celelalte corpuri, companii şi indivizi îi dau titlul de Monsenior. El devine baron, duce de Villemor, conte de Gien". Lui îi datorează Richelieu înăbuşirea răscoalei Des­culţilor, împiedicarea Normandiei de a se trans­forma într-o Catalonie. Averea sa poate fi e-

168

valuată la 4 000 000 lire tournois, adică de pa­tru pînă la cinci ori mai mult decît averea ce­lor mai bogaţi prezidenţi ai Parlamentului din Paris.

Soarta familiei Seguier nu a rezistat în faţa ezitărilor din timpul Frondei. Mazarin, birui­tor după 1652, se sprijină pe o nouă generaţie de magistraţi, Michel le Tellier, reorganizator al armatei, Hugues de Lionne, diplomat abil, Nicolas Fouquet, mare specialist în materie de finanţe, „supraintendentul" vremurilor de in­flaţie, priceput să se strecoare printre Scylla si Charybda. Pilotul din timpul furtunii nu este neapărat şi căpitanul din timpul călătoriilor lungi. Din tot personalul lăsat moştenire la moartea sa de către Mazarin (9 martie 1661) tî-nărului rege, Fouquet este singurul care capo­tează. Ludovic al XlV-lea îi va prefera o alta dintre creaturile sale, cea mai aproape, prin originea sa, de negustorimea măruntă, Jean-Baptiste Colbert*. Acest fiu de negustor postă­var din Reims si-a făcut şcoala slujindu-1 pe Mazarin. La căderea lui Fouquet, la care el a uneltit, Colbert este, fără a avea si titlul, timp de 22 de ani, principalul ministru* al lui Ludo­vic al XlV-lea, sufletul marii transformări ad­ministrative franceze a monarhiei.

Lui Colbert i se datorează cOlbertismul, adi­că o modalitate industrială si legiferată a mer­cantilismului*, răspunsul francez la timpul e-conomic mohorît al anilor 1660—1680. îi vor fi exagerate şi coerenţa şi eficacitatea. Mai im­portantă este instalarea cu adevărat definitivă a puternicei maşini care, pentru o lungă pe­rioadă, face din monarhia franceză cea mai eficace dintre monarhiile Vechiului Regim. Mai mult decît o politică economică, Colbert în­seamnă o maşină administrativă care aspiră la tot, chiar şi în domeniul economic. Iată ulti­mele sesiuni extraordinare ţinute de parla­mentele devotate regelui, ca acela din Auvergne (1665) care a impus autoritatea funcţionarilor regelui în adîncul Masivului Central, unificarea

169

economică si fiscală, activitatea legislativă in­tensă din ultimii ani ai deceniului şapte. Unifi­carea completează în mod fericit opera schi­ţată prin marile ordonanţe din secolul al XVI-lea. Iată perfecţionarea hotărîtoare a stă­rii civile* prin trecerea de la exemplarul unic la registrul dublu, stipulat în ordonanţa din 1667, iată marea anchetă care pune, încă din 1664, bazele vinei statistici descriptive sistema­tice a regelui. De asemenea, Ordonanţa din 1664 (cf. Bertrand Gille): ea precizează, spre folosul intendenţilor, necesitatea hărţilor bune cu diviziunile administrative: ecleziastice, mili­tare, judiciare, financiare, întocmeşte un in­ventar al influenţei instituţiilor şi a oameni­lor. Abordează si domeniul Coroanei; resur­sele principale, activitatea locuitorilor şi capa­citatea lor de exploatare a ţinutului, dezvol­tarea comerţului maritim, a industriei, privile­giile care, eventual, trebuie să fie distribuite, rîurile navigabile sau puţind fi transformate în rîuri navigabile, importanţa lucrărilor care trebuie efectuate: hergheliile de cai, moneda falsă. Ordonanţa din 1664 propune pentru rea­lizarea acestor hărţi vin interval de patru pînă la cinci luni.

Mult mai mult decît memoriile asupra pro­blemelor financiare, asupra comerţului din Franţa, decît consiliile lui Colbert la Seignelay sau decît corespondenţa pe care Lavisse a sis-tematizat-o în oferta lui Colbert, circulara din 1664, datată de Esmonin, marchează bine, de o manieră concretă, marea cotitură a construi­rii în Franţa a celei mai puternice şi mai efi­cace maşini administrative din Europa clasică. Ea se va perfecţiona pe parcurs. Aparatul sta­tistic din 1664 este dezvoltat, adaptat si actua­lizat în (1724), Orry (1730), din nou Orry în 1745, Bertin (1760), Averdy (1764), Necker (1780) furnizează jaloanele în domeniul con­struirii unui instrument statistic prin care Fran­ţa se plasa, la sfîrşitul Vechiului Regim, la egalitate cu Anglia.

*~Colbert nu înseamnă doar un om, ci o echipă, o familie, o clientelă. Alături si aproape de el se găsesc Colbert de Croissy, apoi Colbert de Torcy la Afacerile Externe, Colbert de Terron, Seignelay la Marină pînă în 1690, N. Desma-rets în postul-cheie de Controlor general.

Alături si în concurenţă cu dinastia fami­liei Colbert se află cea a familiei Le Tellier, organizatorii celei mai puternice armate per­manente din Europa clasică. Cancelarul Le Tel­lier, împreună cu Mazarin, Fouquet si Lionne este unul dintre cei patru stîlpi ai înaltului Consiliu din 1661, o putere construită pe ruina familiei Seguier. Din a doua generaţie, perso­najul cel mai important este Louvois*. Barbe-zieux, din a treia generaţie, cu toate însuşirile sale, este un astru în declin.

între clanul Colbert si clanul Le Tellier, chiar dacă ele aparţin aceluiaşi strat social, Colbert, ceva mai aproape, iniţial, de negus-torime, există nu atît o opoziţie cît o nuanţă. Colbert este un „bun francez". Ura sa pentru Olanda ţine de ranchiuna din dragoste, este o gelozie în faţa modelului. Chiar dacă a con­tribuit la inversarea alianţelor din 1670, el rămîne omul alianţelor protestante. Colbert a crescut în sistemul lui Mazarin. El optează pentru „Pacea Bisericii" si pentru aplicarea strictă dar loială faţă de protestanţi a Edictu­lui din Nantes. Cît despre Le Teilier, acesta păstrează un fond de adept pocăit al Ligii.

Punctul culminant al vieţii lui Louvois trece prin Revocare (18 octombrie 1685).

„Partidul" iese zdrobit clin încercarea de forţă a anilor 1626—1629. în 1630, Reforma catolică este pe cale să schimbe conţinutul Şi înfăţişarea bisericii tradiţionale. Ea îi con-.^ fracţia unei noi tinereţi şi o credinţă re­găsită în cuvîntul Domnului. Nobilimea pro­testantă se converteşte la catolicism între 1630 Ş1 1680. Religie a micii nobilimi, Religia Pre­tinsa Reformată, de acum încolo numită sub 0 tormă prescurtată Religie Pretinsă devine re-